CALEA ROBILOR

CARTEA I

ZORI DE SÂNGE

PÂNDA

In seara de 15 Martie 1848, Iaşul se întindea liniştit sub lumina blondă a lunei, care de-abia covîrşeşte să pună dungi aurii, în lungile şi strâmtele străzi turceşti. Pe o singură cale mai e încă viaţă; pe drumul care leagă locuinţa de vară a lui Mihai Sturza-Vodă cu Iaşul, trec, în pas ritmic, leagănele boereşti, goale, spre a readuce în oraş feţele luminate, ospătate în acea seară de Domnul Moldovei.

Voevodul, atât de hulit şi de ponegrit, plin de păcate, dar şi pătimaş încă judecat, nu prea obicinuia să dea serbări boerilor săi. Cel mult le deschidea grădinile palatului său de vară — azi Rivallet — unde, în sunetul muzicei, norodul era primit să admire frumuseţea îmbălsămitoarelor pajişti, şi bogata rânduială a Curţei, pe când protipendada lua cafea, alături de Vodă, sub ochiul vigilent al vânjosului arnăut Ingè. Şi cât timp cafeaua turcească, cu de-un deget caimac, era sorbită din filigean cu zarfuri de argint, ochii cuminţi şi şireţi ai boerilor clipeau a lene, într-un dulce far-niente, cum spunea doctorul Vialla. «Şi rar între 2 fumuri din ciubucul de iasomie cu calif de cilicuri, se rosteau vorbe rare şi banale, — vorbe de Curte.

Acum, însă, lucrurile se schimbaseră; un fel de „vânt de nebunie", un curent de „idei şi cuvinte noi", „de libertate" cum spuneau bonjuriştii, sufla din spre apus.

Şoaptele, cari veneau din Galiţia, aduceau ecouri de vaete înspăimântătoare. Lumea începuse să se îngrijească, şi un fel de ferbere nedesluşită agita oraşul lui Lăpuşneanu.

Multe calităţi istoria va putea contesta lui Mihai-Vodă. Dar, una singură, ori cât de pornit ar fi scriitorul faptelor trecute, nu-i va putea-o tăgădui: inteligenţa. Chiar întâmplările anului acestuia au pus încă odată în deplină lumină pătrunzătoarea minte a Domnului în luptă cu iscusita diplomaţie moscovită, el fu cel care învinse. Vodă înţelegea că se urzeşte ceva; simţea că friguri necunoscute sbuciumă şi tineretul vizionar, cu ochii spre luminile apusului şi protipendada, şi norodul.

Dar, ca bun despot oriental, puţin îi păsa de plebea obscură şi tinerii imberbi, fără de legături cu ţara, — de care-i despărţise lungul surgun între străini.

Se duseră şi ei să înveţe şi învăţătura săpase între dânşii şi moşia strămoşească o prăpastie mai adâncă decât râpa Privigheţoaiei. Vodă, insă, se îngrijea de opoziţia boerilor, oameni cu Skepsis, cu trecere la Poartă şi la Petersburg, cu averi însemnate şi cu pretenţii la domnie. Iată de ce hotărâse să le dea o petrecere: astfel putea să vadă cine va avea bărbăţia să-l înfrunte făţiş; de epurii de două hotare, adulatorii succeselor, oricare ar fi ele, Aga Pruncu şi cu Ştefanache Catargiu, ministrul de interne, aveau să se intereseze. Deci Domnul, nu se sinchisea.

Şi pe dinaintea crâşmei cu târnaţuri, situată pe locul unde se află acum bariera Socola, au prins a trece multe leagane boereşti, în seara de Duminică 15 Martie. Iată polcovnicul Iordache Rizu. Apoi spătarul Constantin, bătrân de peste un secol, mai mare peste cutia milelor. Mai apoi boerul Ilie Burcă, poreclit Zmău. Doi fraţi Bran, unul militar-maior, iar cel-l-alt civil, bătrân cu o lungă barbă asiriană — şi cari locuiau în casele, azi Ghiţescu, din strada Banu, Apoi Canano, pornit din casele sale, unde se află azi criminalul. Codreanu din strada Rusească. Banu Pascal, împodobit cu cea mai lungă şi mai albă barbă din Iaşi. Intr-o droşcă 2 doctori: bătrânul grec Samurcaş şi State Rolla, tatăl viitorului revoluţionar Costache Rolla şi cumnatul lui, Neculai Docan. Iordache Catargiu pornit din strada Goliei — de peste drum de Chateau-aux-fleurs.

Apoi Ştefanache Catargiu, tatăl viitorului candidat la domnie Lascar, gonind de unde se află acum casele Wexler. Dumitrache Sturza, de la casele azi Weisengrün. Bătrânul Iordache Rosnovanu Rosetti, din palatul său. Ioan Greceanu, Hatmanul Răducanu Rosetti, bătrânul Alecu Ghica, bătrânul, tatăl viitorului Domn, boer de treabă şi cunoscut în ţări străine, — „avea 14 decoraţii". Dimitrie Ghica, Hatmanul Mavrocordat cu Costache Mavrocordat. Vasile Alexandri, tatăl frumosului poet bonjurist, duşmănit cu Domnul. In fine Vasilică Cilibi, socrul lui Mihai Sturza. Moşneagul plecase posomorât dela casele din strada de sus — azi cabinetul natural; vedea că nouri negri se adună asupra domnescului său ginere Dar spera în înţelepciunea Domnului...

Şi Moişă, proprietarul crâşmei cu târnaţuri, văzu cum trecură aîâtea feţe simandicoase. Aplecat păn-la pământ, el se uita cu jind la bogăţia rădvanelor boereşti şi a arnăuţilor care se învârteau in jurul lor. Ochiul lui, obişnuit cu uşoara „probăluire" a tuturor podoabelor zadarnice, dintr-o singură aruncătură preţeluise marea bogăţie răşluită pe fireturi şi podoabe.

Cu încetul, drumul se pustiise. Luna era sus pe cer, ca o regină urmată de o Curte strălucită. Luceafărul clipea în depărtări albastre, iar vărful copacilor se frământa sub vânticelul de noapte. Se făcuse tăcere; ceasul era de o asa măreţie senină, în căt hangiul, nu tocmai poetic din fire, rămase o clipă uimit. Ochiul lui stins şi fără gene, ros de oftalmia aproape caracteristică a neamului său, se preumbla a lene pe valea Bahluiului, de la Galata la Miroslava.

De odată, din spre târg se auzi un trap de cal. Un grup de patru inşi într-un nor de praf. Nourul se aproprie. Era spătarul Canta, urmat de 3 arnăuţi, armaţi ca pentru războiu.

Canta a fost unul din acele caractere, care vor rămâne o problemă pentru cugetător. Bogat, frumos, voinic, —omorâ un bou cu o lovitură de pumn între coarne, —el părea închinat unui ideal necunoscut, misticismului unei glorii neîmpărtăşite nimănui. Inchis într-un vis, el îşi croise viaţa cum pustnicul îşi măsoară zarea, când intră în chilia lui singuratică. Era unul din fanaticii libertăţei: în Apusul în care rătăcise mult timp, fusese spune legenda, tovarăşul tuturor revoluţionarilor; luase parte la adunările din venta italiană; jurase pe formula carbonarilor; fusese iniţiat în pădurile Saxoniei; pătrunsese în secta iluminaţilor. Pumnalul, pe care 'şi întinsese dreapta, de multe ori a fost muiat în sânge.

Omul acesta iubea libertatea cum tiranii practicau despotismul; absolut, fără replică, fără măsură. Libertatea, amanta visătorilor, pentru dânsul era o zeitate, căreia înţelegea să i se aducă şi jertfe de sânge. De altminteri se trăgea din un neam cunoscut ca dispreţuitor al morţei: tatăl său fusese Constantin Cantacuzino, fiul serdarului Ilie Canta, care a rămas cunoscut în baladă, sub numele de „Feciorul Româncei". Din deznădejde marele bcer luase calea codrului, în capul unei cete de haiduci.

Pare, că moştenirea asta, apăsa greu pe eroul nostru. O îmbinare veşnică a sprâncenelor, un fulger veşnic, care-i izvora din ochi, dădeau ceva fioros frumoasei sale feţe.

Spătarul se opri d-inantea crâşmei, sări uşor de pe cal şi svârli frânele unui arnăut. Apoi intră în cerdac:

— Moişă! strigă răguşit.

Evreul, apropiindu-se cu frică, observă cele 2 fulgere, mai luminoase de cât oricând în palida lumină a spătarului. Se aplecă păn-la pământ şi zise:

— Porunceşte, stăpâne!

Canta se apropie de crâşmar şi, apucându-l de barbă, îl trase la o parte. Apoi îi vorbi în şoaptă, pe când cu o nueluşă, îşi scutura lungile sale cizme de colb.

Arnăuţii mei vor aduce un om legat cobză. Nu vei cerceta de unde-i şi cine-i. II vei coboră în pivniţă legat şi-l vei lăsa până mâine. De nu-ţi voi trimite altă poruncă, îi vei da drumul.

In această clipă, un leagăn se opri în faţa crâşmei. Canta ridică ochii şi făcu un semn. Cei trei arnăuţi puseră mâna pe vizitiu. Inainte ca el să poată scoate un singur strigăt, fu coborât de pe capră, i se puse un căluş în gură şi fu imobilizat.

Pe când Moişă, speriat, pândea de nu se iveşte cineva pe drum, arnăuţii desbrăcară pe vizitiu, îl legară cot la cot, deschiseră trapa, care descoperi scara de comunicaţie cu pivniţa şi, dintr-o îmbrâncitură, îl făcură să dispară. Apoi trapa se reînchise. Ca urmând unui plan conceput mai de înainte, unul din arnăuţi îşi puse pe deasupra hainelor sale îmbrăcămintea vizitiului, se sui pe capră şi, luând frânele cailor, îi biciui. Trăsura, greoae, se urni.

Când leagănul boeresc se depărta, Canta se apropie de Moişă înlemnit şi-i zise poruncitor:

— Nici-o vorbă!

Apoi se aruncă pe cal şi dispăru spre Rivallet în urma căleştei. Arnăuţii încălecaseră şi, în grabă, porniră după dânsul.

II
ŢIGANII.

Pe când toate clopotele din Iaşi sunau cu glas răguşit, căte-va ceasuri înainte de scena precedentă, un arnăut plin de praf se afunda în mahalaua ţigănimei domneşti, de din dos de palatul administrativ actual, —şi de oare ce cuvântul „ţigan" îmi vine sub condeiu, cer voe să dau aceste lămuriri, cari să fixeze trăsăturile caracteristice ale unui neam ce dispare, pentru că e un fel de tendinţă al nimici; ultimele legi caută să stârpească ori-ce rămăşiţă a vechilor rătăcitori.

Pentru ochii mari şi clari ai acestor nomazi contemplativi, cerul e o largă mare de întunecimi, unde apare şi dispare lumina, unde vecinic se alungă luna, soarele şi astrele, ca vasele oamenilor pa Oceanul pământesc.

Dumnezeu e ix-ul sau axa nevăzută; în jurul căreia se învârte timpul cel vecinic, cum cerul gravitează prin axa în jurul lui Dumnezeu. Zodiacul, după dânşii, e rochia sau stola înstelată, cu care se îmbracă Dumnezeu spre răsărit, când soarele se lasă spre Miază-Noapte. Din această rochie, (apo-stola) au eşit toate glasurile ce au vorbit prin veacuri. Şi simbolul continuă, într-un vis de o fluiditate eterică.

Dacă acestea sânt meditaţiile pentru înţelepţii triburilor, — mulţimea ţiganilor e mult mai puţin complexă, mai simplistă. Nomazi prin gând de neatârnare, ca mongolii şi arabii, sânt ca dânşii, neobosiţi şi viguroşi. Ei iubesc viaţa, pe care o petrec în cântece, duşi de caii, la care ţin, şi de măgarii, pe carenu-i pot suferi; lubrici ca Satirii şi jucători ca Baccantele, umili şi resemnaţi, supli şi discreţi, grosolani ca sălbatecii şi tâlhari ca maimuţa; vorbăreţi, gălăgioşi, violenţi prin supraimaginaţiune şi dezordine de spirit, timizi în actele obicinuite ale vieţei, întreprizi in pericol; aproape tot-d'-a-una mizerabili şi goi sau acoperiţi cu zdrenţe; desfiguraţi prin cruzime sau de boli, în contra cărora nu au alte arme de cât vaetele şi descântecele; nesupuşi la vre-o religie şi schimbând-o după timp şi loc; şi totuşi inteligenţi, activi şi muzicanţi din fire... Castitatea li e necunoscuta. De şi femeile nu fac profesiune de prostituate, ele se lasă ori şi cui, numai să le dea parale; altă meserie e ghicitul de noroc şi de spus viitorul, uitându-se în palmă sau trăgând cărţile şi consultând spirituşul în oglindă, ce o poartă in o cutie de tinichea.

Foarte curioase sânt cetele ţigăneşti: copiii stau în căruţe amestecaţi cu căldările, scaunele, foalele şi alte ţoale ale lor, iar căruţele le sânt înalte, că pot trece apele fără să se ude. Bărbatul şi femeia merg pe jos, iar căruţa adesea este trasă de o singură mârţoagă. De o parte şi de alta merg ţiganii călări, ducând în desage câţ-va copii, de la care nu se vâd de cât capetele. Toţi ţiganii sânt murdari; murdăria pare a fi născută cu dânşii.

Cogălniceanu face următoarele reflecţii despre dânşii: Intre vătraşi găsim cei mai buni muzicanţi, fără să cunoască notele; le e de ajuns a auzi odată o melodie, o sonată de Mozart, sau o simfonie de Beethoven, ca s-o cânte pe de rost cu mai mult talent de cât cel de la care a auzit-o. Mi s-a întâmplat, să văd un ţigan intrând cu vioara subsoară la Teatiul Francez din Iaşi, urmărind cu urechea uvertura şi alte bucăţi din,,Dame-blanche" şi după isprăvitul operei, eşind şi cântând toată muzica ce o auzise, cu mai multă artă, de cât primul virtuos din orchestră. Instrumentele lor muzicale sânt: vioara, sau scripca (dibla-chitara); cobza cu 9 corzi, se aseamănă cu mandolina, naiul sau fluerul lui Pan, doba şi moscalul sau vechiul sirinx, pentru care au un talent special. In 1810, când fratele Şahului Persiei, fost ambasador pe lângă Napoleon l-iu, s-a întors din Franţa prin Bucureşti, s-a mirat de gustul muzical al ţiganilor, mai ales pentru sirinx, şi a zis că ei ar întrece chiar pe Perşi, cari sânt specialişti în acest instrument.

Ei compun fel de fel de cântece. Ţiganii sânt şi actori, mai ales în câslegele de iarnă când se aud noaptea strigând: Păpuşi, păpuşi! Dacă ii chemaţi în casă vedeţi doi inşi, care poartă un teatru luminat, lung până la 8 picioare şi înalt de la 3-4. Işi aşează teatrul lor pe 2 scaune şi îndată vine în scenă păpuşa care joacă pe cioban şi oae; apoi vine un cioban cu ursul; alungaţi apoi de Vasilache care face curte la 2 fete, în timp ce femeea lui îl caută prin toate mahalalele şi crâşmele. Apoi vine turcul şi cazacul; când erau ruşii în principate, cazacul tăia capul turcului; iar când erau turcii, turcul tăia pe cazac.

Azi nu ştiu cine e învingătorul. Ţiganul ctare joacă păpuşele; face când pe turcul, când pe Cazacul.

Infăţişarea ţiganilor e plină de expresiune, şi pe fruntea lor acoperită de lungi plete se ceteşte melancolia; ochiul lor negru străluceşte ca o scântee sub sprincenele lor mari, şi pare că toată soarta lor tristă li se citeşte în faţă.

Profilul sufere ceva şi totuşi, înfăţişarea exprimă un spirit vioi şi întreprinzător.

Se înţelege deci, stupoarea Europei creştine, în veacul al XV, când văzu din toate punctele teritoriului său, năvălind oardele lor baroce, care părea că vin din altă planetă. Cronicarii îşi fac cruce când descriu adunătura aceasta de oameni negri, de copii oropsiţi şi de ghicitoare sălbatece. Veneau în grămezi mici, împrejmuiţi de câini de vânătoare, precedaţi de conţi în zdrenţe, şi de duci în ferfeniţe, călărind pe mârţoage apocaliptice, tăbărând la porţile oraşelor sub corturi imunde sau prin căruţi scăpate din urgia dezastrului de undele roşii.

Nicăeri, însă, ei nu s-au prezentat în caracter mai baroc şi mai original de cât în ţările române. Dacă arnăutul nostru ar fi avut simţul observărei, ar fi putut vedea multe tablouri, demne de penelul unui Calot.

III
CEEA CE POATE UIMI CHIAR PE UN ARNÂUT.

Arnăutul îşi opri calul brusc, şi-l netezi pe coamă, în timp ce ochii i se opriră pe un grup straniu.

Două ţigance stăteau pe prispa unei case; una bătrână, cealaltă tănâră.

Fata, — o copiliţă de 14 ani — nu era frumoasă — era un farmec. Pieliţa obrazului coaptă de soare, era asemenea acelor fructe gustoase, care te îmbie la muşcat. Umbre lungi o acopereau — ale lungilor sale gene, care închideau ochii de o drăcească strălucire. Ochii de felin, în care trece ca un fulger umbra unei pofte. Ochii care fascinează.

Pe umere se lăsau valurile unui păr compact şi solid, atât de solid, în cât fără voe îţi aminteşte că, altă dată, de ele se legau sclavele pe carele de triumf.

Trupul fraged, subţire şi mlădios, e împodobit cu tot felul de ştofe colorate. Pe sân îi străluceşte nelipsita salbă, amulet, mărgăritare falşe monede turceşti.

Fata şade turceşte, şi lasă mâna ei micuţă şi brună în mâna bătrânei ţigance. Sub părul ei alb bătrâna e îngrozitoare. Ars de soare, ruginit de ploaie, obrazul e o colecţie de sbârcituri în care văpăiază „luminătorii" cu străluciri siderale, — ochii cu lumini profetice, care noaptea ar fi putut străluci asemenea celor de bufniţă. Socot inutil a spune că în dialogul următor se intercalau cuvinte ţigăneşti. Nu cred trebuincios a le reda, de cât atunci când vor fi absolut necesare. Bătrâna, frântă de la mijloc în două, îngăimă între dinţi fraze stranii: ochii fetei... o să plângă... mai târziu... peste ani...morţii au să se răsbune... pământul nu înghite totul...spre miez de noapte trec stafii în şirag... acolo sus tot stafiile întorc filele de la cartea vieţei.. Să se păzească...prea multe păcate împovărează pe tatăl ei... să se teamă...

Şi e păcat să nu se îngrijească... uite.. mai încolo, ce făt-frumos îi răsare în cale... frumos ca un idol...e un gorgio, un străin, dar aşa de frumos... să se păzească... morţii îi aţin calea... morţii... tatăl ei... făt-frumos e plin de sânge... să se păsească... făt-frumos o ucide...

Şi, coprinsă de spasmul profetic, baba mormăia descântece sălbatece, într-o melopee confuză şi nehotărâtă...

„Mi-e sete de sânge... mi-e sete de moarte..."

Simbol al rasei, ea părea un spectru întunecat, psalmodiind într-o fantasmagorie. Fata, palidă şi speriată, visa murmurând:

— Durkeben!

Arnăutul cât era de puţin contemplativ, se opri o clipă. Apoi, apropiindu-se cu calul:

— Ei fetiţo! strigă cu ton de poruncă.

Fata tresări; îşi scutură capul ca pentru a goni un vis şi se apropie de străin în ritmica mişcare a şoldurilor ei lascive:

Ce vrei stăpâne? zise ea zâmbind cu surăsul alb al dinţilor ei strălucitori

Fără voe arnăutul se însenină. Se aplecă pe coama calului şi mâna lui cuprinse bărbia fetei şi, desmerdând-o:

— Cum te chiamă frumoaso?

Frumoasa răspunse:

— Claribella.

— Claribella! Dar nu e nume de creştin?

— E numele meu.

Arnâutul murmură sub mustaţă:

—- Nebun ce sânt! Ţigancă şi creştină!

Apoi ridicând glasul:

~ Eşti de pe aici?

Copila dete din umeri:

— Dewol!

— Ştii unde stă Gavril?

— Dev! Dacă sunt fata lui.

Arnâutul îşi retrase grăbit mâna:

Fata calau-ui!

Dar ea nu auzi, ci întorcându-se spre interiorul bordeiului-casă, strigă:

— Dad, gorgio weta gader ghew. (Tată a venit un străin din oraş).

Se auzi un zgomot, apoi în pervazul jos al uşei, apăru o matahală. O faţă neagră, aproape bestială, cu ochii stinşi, care nu avură flacără de cât o clipă când întâlniră pe ai Claribellei. Spete de taur şi mâini enorme. Văzând pe arnăut, se aproprie foarte respectuos şi zise:

— Ce porunceşti, stăpâne?

Arnâutul răspunse:

— Când se va lăsa soarele-n asfinţit, să te sui în căruţă şi să te duci spre Frumoasa.

Bestia rânji:

— A!... va să zică încă unul...

Şi gestul lui, — gestul cu care s-ar stinge o lumânare, — sfârşi fraza.

— Trebue să merg la temniţă?

— Nu; drept la Frumoasa.

Călăul ridică ochii:

— Da! Poruncă de la Aga Pruncu?

— Nu.

— De la conu Ştefanache Catargi?

— Nu... De la spătarul Canta.

Omul roş se gândi. Apoi scârpinându-se la ceafă:

— Bine.

Arnăutul se uită încă odată la Claribella:

— Păcat!

Apoi, dând pinteni calulului, se întoarse în norul său de praf şi dispăru spre Iaşi.

Gavril, păşind a lene, zări pe ghicitoare.

— Iar căţeaua asta! Fugi dinainte-mi, afurisită bibbi! Bătrâna se ridică mormâind: morţii... morţii... morţii...

Călăul se resti:

— Fugi mai repede blestemato, că-ţi sparg capul! Dar Claribella se încolăci de braţul lui, şi apucându-l

cu mâna de cap, îi şopti:

— Las-o tată, e nebună.

Pentru întâia oară de când apăruse, faţa lui Gavril se însenină. Se puse pe prispă, luă copila în braţe şi-i dezmerdă părul. Era în roşeaţa hainei asemenea unui carnivor plin de sânge, care-şi alintă puiul.

— Unde mergi, tată?

— Nu-i treaba fetiţei.

— La Frumoasa? zise Caribella cu un glas pierdut, căci vorbele babei îi veniră în minte...

Morţii...

Delicat, ca un meşter al conversaţiei, călăul îşi aproprie buzele de fruntea copilei.

Claribella însă, nu se dădu învinsă:

— Mă iai şi pe mine?

— Ba nu.

— Ba da. Vreau să mă duc şi eu.

Şi se alintă.

— Nu se poate, rosti serios omul roş. Fetiţele nu au ce căuta acolo.

— Ba nu. Vreau să mă iai.

Colosul plecă capul.

— Bine, dacă vreai. Spune lui Ion să pună calul la căruţă şi haidem.

Şi Gavriil o atrase spre dânsul. Iubirea acestui primitiv era o enigmă. Părea că omul, care omora fără preget, avea nevoie să simtă lângă el o fiinţă fragedă, simbol de milă şi de iubire.

IV
INTERMEZZO.

Meterhaneaua domnească din grădină cânta încă. Vodă, înconjurat de icoglanii săi, iar Doamna de fetele de onoare, se odihneau pe jelţuri mai înalte, cu speteze sculptate.

Mihai Sturza era distrat. Mâna lui fină netezea firele roşii ale barbei sau distrama epoletele. Câte-odată, nervos, lovea peste sabia de la coapsă. La un cuvânt al Doamnei, spus în greceşte, — căci Doamna era fica iui Ştefan Vogoride, principele de Samos. — Vodă reveni la realitate. încruntă uşor din sprâncene şi preumblă o privire bănuitoare peste grupurile de boeri, rânduite de postelnicul al doilea.

Şi doar nu erau dătătoare de prepus, feţele boerilor. Grupul cel mai numeros era în jurul cucoanei Marghioliţa Roznovanu. Deşi în vârstă, fiica marelui logofăt Dumitrache Ghica, era strălucitoare de frumuseţe.

Atât de desăvârşit era tipul frumuseţei sale, atât de frumos se îmbina euritinia trupului cu scântietoarea frăgezime a spiritului său, în cât i-a fost dat să ne prezinte aevea mitul frumoasei Helena din mitologia greacă. Pentru a fi râvnit la căldura purpurică a buzelor sale, sau dat lupte cu morţi de om, sau înconjurat castele—şi s-ar făuri acum cel mai frumos roman, din povestea vieţei sale. Grupul, care o înconjura, care o sorbea cu ochii, era sub farmecul cuvântului ei.

Beizadea Grigore, în floarea vârstei, frumos, voinic, spiritual, fusese nu de mult eroul unei aventuri mai romantice de cât le visa Dumas. Intr-o bună zi, înfăţişă lumei pe contesa Dash, o scriitoare la modă pe acele vremuri, ca pe soţia sa; dar Vodă nici nu voi să audă de o asemenea căsătorie, beizadea Grigore se hotarâ să reziste cu forţa.

Înconjurat de armata mihăileană în castelul de la Perieni, ca altă dată, Carol XII la Bender, el rezistă până la ultima bucată de Cozonac; apoi încălecă, eşi din castel, şi se reîntoarse la Curte. Contesa plecă, cam în pripă, peste graniţă.

Cucoana Marghioliţa în clipa când Vodă îşi lăsa privirea asupra grupului, spunea cu zâmbetul fermecator unei frumuseţi, care numai în faţa ei pleca fruntea şi îi ceda pasul, Irinei Golia:

— Cam urăt final şi-a ales contesa pentru romanul român.

Dar frumoasa Irina era cu mintea aiurea; la privirea cercetătoare a Domnitorului, ea răspunse prin o clipire din gene. Vodă mai înseninat îşi roti ochii în altă parte.

In alt grup, bătrânul Alexandri îşi povestea necazurile călătoriei la Paris.

Neştiind boabă franţuzeşte, el intră într-un restaurant şi dete a înţelege că vrea să mănânce. I se aduse o listă de bucate. Boerul puse degetul la întâmplare în dreptul unei însemnări. Peste cinci minute, chelnerul îi aduse o supă, bătrânul o înghiţi. Apoi arătă însemnarea următoare, altă supă,— şi alta... şi... alta...

— Aşa că, îl întrerupse un tănâr ireverenţios, în bc să dejunezi, ai supat.

Privirea domnească se opri mai mult timp asupra acestui grup. Părea că vrea să scruteze adâncul conştiinţei fie-cărui. Dar în zadar: mai buni actori de cât cei ce începuseră a da reprezentaţii sub direcţia lui Millo, nu se putea citi nimic pe feţele lor placide. Şi Vodă îşi întoarse privirile în altă parte.

In al treilea grup tot de călătorii era vorba. O dragoste de ţări străine, de Parisul mult cântat, încolţise în sufletul boerilor, atât de sedentari până atunci.

Bogatul Başotă, ministrul lucrărilor publice, fusese trimis de doctorul Samurcaş la Vichy. Uşor lucru e să trimiţi pe cine-va într-o ţară străinăş dar ce face omul când nu ştie altă limbă de cât pe cea moldovenească, şi câte-va boabe nemţeşti şi greceşti? Această problemă şi-o pusese boerul; după multă chibzuire, el chemă pe secretarul său lacovache Buicliu, şi-l întrebă de va şti să-l tălmăcească în ţara franţuzului.

Bine înţeles, Iacovache răspunse afirmativ. Atunci Başotă dădu ordin să se facă pregătiri uriaşe şi plecă la Paris. Cum ajunse, boerul înţelese că giubeaua şi anteriul nu erau la modă. Zărise fracul cu poale lungi, cu largă cravată neagră, care înfăşură gătul de mai multe ori. Se duse, deci, Ia Firmin, croitorul Iui Louis-Philippe.

Başotă, cu ajutorul Iui Iacovache Buicliu, îl făcu să înţeleagă că au nevoie de două „jachete". Gestul căruia datori mai ales să fie înţeles, fu acel al secretarului, ce suna o pungă doldora, de galbeni. Negustorul viclean începu să înşire toate stofele pe care le avea în magazie. Başotă, care nu ştia de cât un cuvânt franţuzesc:„Bien" se pomeni la Vichy cu pachete de haine şi cu un izvod cât toată lumea. Dar, convins de dreptul lui, el refuză să plătească.

Proces. Condamnare. Arestare pentru constrângere corporală. Apel; avocat exploatator, Alt proces, altă arestare, — iată istoria pe scurt a peripeţiilor unei călătorii in secolul trecut.

Şi, de abia scăpat din unghiile portăreilor nemiloşi, Başotă fugi în Moldova, după ce plăti o răscumpărare de rege. Dar ca dreaptă răzbunare, boerul părăsi în mijlocul Parisului pe tălmaciul neputincios...

Înainte ca povestitorul să-şi fi sfârşit istoria, un sgomot înăbuşit îl întrerupse. Vodă se coborâse şi schimbă câte o vorbă cu câţi-va boeri. Se observă că el cerca, cum se zice azi, pulsul.

Inteligent, lua ca punct de plecare măcelurile din Galiţia şi făcea pe fiecare să-şi dea părerea. Se vede însă, că răspunsurile nu erau mulţumitoare, căci Vodă se întoarse brusc către Doamna. Când ea se ridică, vizitatorii făcură o ultimă metanie (reverenţă) şi începură a eşi în ordinea rânduită.

Cât-va timp vasta grădină durdui de zgomotul greoaelor căleşti, care se depărtau. Saloanele erau aproape deşarte.

In momentul când Ştefanache Catargiu, puse piciorul pe scara leagănului, arnăutul Ingé se apropie şi zise încetinel, dar aşa ca să fie auzit şi de Aga Pruncu, ce se afla alături:

— Măria sa Vodă vă aşteaptă sus.

Cei doi demnitari suiră din nou treptele. In salonul adineauri plin de lume şi de viaţă, Vodă se plimba agitat, iar frumoasa Irina stătea pe sofa, în poziţia unuia, care se pregăteşte pentru o lungă povestire.

— Sosiţi, boeri, sosiţi să auziţi veşti despre revoluţia,ce se pregăteşte, zise Sturza în greceşte.

In aceeaşi clipă, largul covor de Ispahan, care despărţea salonul de apartamentele Doamnei, se mişcă şi o figură apăru. Dar nu era o fiinţă omenească, ci un suflet chinuit de infern, ce şi-ar fi luat forma trupească,ca să-şi arate mai bine tortura. Figura apărută asculta cu înfiorare. De nu l-am şti călare între arnăuţii săi, am spune că acea faţă era a lui Canta.

V
O NEPOATĂ A LUI GOLIA

In loc să asistăm la conciliabulul pândit, să povestim noi ce nu se ştie.

Rusia credea că atinge apogeul. Stăpânul a tot puternicei monarchii, era omnipotentul ţar Neculai.

Om întunecat, destul de mărginit, dar de o ambiţie nemăsurată, ţarul avea o voinţă de fer, o încăpăţânare neauzită. Când tunurile franceze şi engleze au dărâmat cuibul vulturesc al Sevastopolului autocratul muri, dar nu cedă. Neculai îşi puse în gând să ajungă stăpân pe mult frământata peninsulă, unde sau ciocnit, nu popoare, ci rase, prin ori-ce mijloc. Ministrul lui, domnul de Nesselrode, scria: ‘„Am fi putut să păstrăm principatele in 1831. Dar am fi trezit susceptibilităţile Occidentului. Lăsându-le un fel de neatârnare sântem mai efectivi stăpâni, fie în războiu, fie în pace"’. Şi domnul de Nesselrode ştia ce spune. Rukman Daskoff şi Butenieff luptau pe faţă cu Billecocq şi de Bourqueney, dar în fapt Rusia era stăpânitoare. Triumfurile reprezentanţilor oficiali ai ţarului erau pregătite, în umbră, de a doua sa diplomaţie, care fiind-că lucra în culise era cea mai puternică şi mai diabolică. Ţarul se servea de ori-ce chip pentru a-şi ajunge scopul. In primul rând de femei. Agenţi foarte siguri, fără scrupule, cu mlădiere de şarpe şi putere de leu, ele corespondau direct cu Petersburgul şi făceau să se mişte păpuşele oficiale.

Se ştie imensul scandal, pe care la produs zgomotul pus în circulaţie de duşmanii lui Guizot. Ambasador la Londra, ministru doctrinar, întâlni pe una din diplomatele acestea pe care Rusia le ţinea în toate capitalele, servindu-i drept isvoarele cele mai sigure de informaţiuni şi instrumentele cele mai active de intrigi secrete. Doamna de Lieven, văduva unui parvenit prinţ proaspăt, era un argus de salon, care trăgea profit pentru ţar din recepţiile de lumea mare, din destăinuirile amoroase, din ori-ce. Doamna de Lieven puse stăpânire pe Guizot, şi grăţie acestei mistificări,—explică mahalagismul istoriei, — Rusia conduse câtva timp politica externă a rivalei sale, Franţa.

Dar postul diplomatic cel mai de seamă, nu era atunci la Paris, ci la Iaşi şi Bucureşti. Pe aici au trecut diplomaţii de faimă ai autocratului. Aici s-au legat toate firele intrigei care porneau din capitala lui Petru şi căutau să prindă într-o reţea tot orientul Europei. După cum vă închipuiţi, din principatele Române nu putea să lipsească o Doamnă de Levien, dar superioară amicei lui Guizot. Nici nu lipsea. Irina Golia avea asupra rivalei sale din Franţa, avantajul unei frumuseţi nediscutate, care îi aducea la picioare pe toţi bărbaţii, o mlădiere felină, care o făcea să pătrundă în tainele tuturor iatacurilor femeeşti, o faimă de bogăţie, care motiva ori-ce cheltuială, un nume istoric şi legături de rudire, care o făceau să fie pe acelaş plan, ca şi cea mai de seamă din femeile române.

Sub aparenţa de femeie uşoară Irina Golia era cea mai vicleană dintre diplomatele ţarului. Mai periculoasă când se arăta naivă şi mai voinică, de părea de o gracilitate femeiască, în mâinele ei erau concentrate toate firele intrigilor ruseşti din ţară. Ei îi se supunea agenţii oficiali, care erau zdrobiţi de cercau să iasă din calea trasă de dânsa. Un exemplu closic de cum ştia să pedeapsească, e chipul cum a omorât pe faimosul Rukmann, de care atâta vreme, tremurase Ghika din Muntenia.

Imbătat de succesele uşoare, pe care iscusita femeie le procurase, diplomatul rus credea că poate dicta. Irina care pătrunsese mai adânc în tainele politice ţariene îi arată că drumul ce trebue urmat e mai sinuos, mai cotit, având drept călăuză vorbele lui Nesselrode, pomenite mai sus. O altă purtare ar fi trezit şi atenţia Europei, şi, poate, simţul naţional al poporului, care reîncepea să învie.

In zadar, Rukmann, deja în vârstă, se revoltă contra tutelei şi rupse ori-ce legături cu Pythia sa. Atunci Irina hotărâ să se răsbune, mai ales că răsbunarea se potrivea cu interesele împărăţiei.

Una din ceie mai frumoase femei din Bucureşti era doamna Glogoreanu, prietenă bună cu eroina noastră. Urmând politica ei diabolică, ea unelti ca Rukmann să găsească veşnic în cale pe frumoasa bucureşteancâ, care îi arata o prevenienţă şi o atenţie deosebită. Cum nu era greu de prevăzut, bătrânul diplomat îşi perdu toată iscusinţa, tot tactul şi fu cuprins de o patimă, nebună în senilitatea sa.

Odată în stăpânirea ei, Irina zdrobi ori-ce veleitate de independenţă a bătrânului diplomat. Sfatul ei, transmis prin doamna Glogoreanu devenită, graţie unui divors uşor, doamna Rukmann, era un ordin pentru el. Dar ea nu se putea mulţumi cu pasiva lui colaborare. Ii trebuia şi locul şi capul lui Rukman, ca să se ştie de toţi iniţiaţi, cât de grea era lupta cu dânsa.

Nu trecu o lună de la căsătorie şi fel de fel de zgomote circulară prin oraş. Femeia lui era cea mai frumoasă, Rukmann bătrân, şi societatea în care se aflau destul de conrupta.

Viaţa Bucureştiului deveni nesuferită pentru diplomatul moscovit. O bănuială veşnica, o pândire de toate clipele, o transformară într-un lung martir, — care nu era de cât o comedie ridicolă pentru cei străini.

Bătrânul, albit şi zdrobit în câteva luni, se duse la Petersburg şi plânse la picioarele ţarului. Şi omul de fer avu milă de nenorocitul, care avea inimă. Luă condeiul —şi Rukmann plecă la Constantinopol, cu speranţa că acolo cel puţin va putea scăpa. Dar Irina veghea; îl găsea din nou în cale la capătul lungei reţele, întocmită din aţă de paiajen, în mijlocul căreia se afla.

înainte ca perechea să poposească la Sf. Sofia, şoaptele pornite din Bucureşti ajunseră. Dar gura, care le răspândise, pusese atâta venin, atâta răutate, în cât şi cele mai primitoare din femeile corpului diplomatic întoarseră spetele noilor veniţi. Viaţa lângă Padişah deveni mai infernală de cât lângă Ghika. Rukmann, la auzul căruia ori-ce zvon, ori-ce răutate era adusă, comentată, mărită în proporţii colosale, fu muncit fiziceşte. Trupul i se frânse, mintea i se turbură; plecă în Italia să ceară caldului ei soare câteva raze: dar în zadar. Boala lui nu se tămădui cu albastrul senin. Peste puţin, fu închis în o casă de sănătate din Viena — nebunia fiind pedeapsa hotărâtă de nemiloasa. Irina se răsbunase.

Acum ea avea mâinele libere. Din Petersburg îi veneau ordine precise pentru a lucra hotăiâtor. Sosise momentul.

Cuvintele domnului de Nesselrode nu mai aveau rost. Europa nu se putea ridica, de ar fi cercat Rusia să pue mâna pe principate. Revoluţia frământa ţările apusene. Nici una n-ar fi îndrăznit să se pue în calea colosului, când purta rana deschisă de războiul civil. Şi, odată ţările române în stăpânirea lui, ţarul Neculai, încarnarea cea mai complectă a despotismului, ţinea să strivească „hydra revoluţionară".

Dar pentru a interveni, îi trebuia un pretext. Trebuiau oare care neorândueli sângeroase, care să-i dea prilej a spune că Rusia, ţara ordinei, nu putea suferi, la graniţele sale, „izbucnirea flăcărilor răzvrătitoare".

Aceasta era rolul, ce se sortise Irinei: pe de o parte să împingă pe revoluţionarii moldoveni la mişcări violente, pe de alta să îndemne, şi să dea putinţă Domnului ca acele mişcări să fie reprimate sângeros. O armată sta gata la hotare, având în frunte pe domnul de Duhamel, comisarul pomăzuit al principatelor.

Irina se achita faţă de Domn de partea a doua a misiunei sale. De cealaltă, vom vedea îndată cum se achitase.

Aga Pruncu şi Stefanache Catargi, după ce dădură seama de întrunirea dela otel Regensburg, primiră instrucţii speciale, cum să procedeze pe viitor.

VI
LEUL ŞI VULPEA.

începea să sufle boarea dimineţei, când leagănul cu ministrul de interne şi prefectul poliţiei dispăru în zarea Iaşilor. Luna răspândea lumină aşa de puternică, în cât ai fi jurat că e ziuă.

Irina se coboră gânditoare pe scările palatului de la Rivallet. Se sui în caleaşcă şi caii porniră. Dar cugetarea întunecată n-o părăsea. Era vre-o presimţire? Era clipa de îndoială, care a stăpânit până şi sufletul cel mai puternic, când ceasul hotărâtor sună la ornicul eternităţei? Era o amintire duioasă care-şi amesteca lacrima-i cristalină la sângeroasa tragedie, ce trebuia să înceapă. Sau, mai simplu încă, era o ultimă revizuire a mijloacelor sale de izbândă, în momentul când lupta supremă se începea?

Nu ştim.

Un singur cuget, însă, nu s-a putut prezenta şi nu s-a prezentat Irinei Golia: icoana moşiei sfârtecate. Noţiunea de patrie e modernă, dar bătrânilor noştri boeri tot-d-a-una ţara le-a stat în faţă, tot-d-a-una, în momente de cumpănă vorba şi fapta hotărâtoare în destinele ei au fost înjghebate de gândul ei. Ci în tradiţia neamului Golia iubirea de ţară e ceva necunoscut, ca o moştenire, o fatalitate ereditară.

Luna se lăsase spre apus. Cu încetul, stelele începeau să pălească. Albastrul întunecat devenea mai lăptos.

De-abea eşise caleaşca dintre domneştele boschete şi îşi încetini pasul. Patru arnăuţi se iviră şi o înconjurară.

Irina se desmetici repede:

Ce-i? zise răstit către vizitiu?

Acesta nu răspunse. Vicleana puse mâna sub haină şi scoase un pistol. Dar, în aceeaşi clipă, unul din călăreţi se apropie caleaşcă. Era Canta.

De ar fi fost un pictor să prindă, în palida lumină a zorilor ce mijeau, expresia acestui cap, ar fi croit, pentru vecie, o capo d-operă neperitoare. Era faţa lui Satan, care surâde îngerului, ce l-a gonit din cer. Irina se însenină, cum îl zări.

— A, tu eşti, rosti enigmatica femeie, aproape fără tremur în voce.

Cu glas hotărât, Canta răspunse:

— Eu sânt.

— M-ai speriat.

Canta surâse.

Nu e nimic. E noaptea de vină. Şi eu m-am speriat.

Irina îl pironi cu privirea.

De ce?

Canta răspunse nepăsător, dezmerdând coama calului:

— Am zărit o iasmă scăpată din Iad.

O tăcere. Irina se gândea. Dar reîncepu iar convorbirea căci observase drumul luat de trăsură. Mergeau spre Frumoasa.

— Şi poţi să-mi spui unde mă duci, drăguţule cavaler, rosti în franţuzeşte.

— Nu, răspunse în româneşte Canta.

— Imi păstrezi o surprindere?

— Mai mare de cum crezi.

Irina tăcu. Drumul aluneca în urmă, albit de lumina zorilor. Rivallet dispăruse. In vale, se zăreau rarele felinare, care clipeau ca nişte gene ostenite.

Canta dădu pinteni calului şi şopti ceva arnăutului, ce alerga în fruntea convoiului. Femeia se folosi de prilej, pentru a cerca să scoată o lămurire de la vizitiu.

— Ioane, strigă ea poruncitor.

Ioan nu se mişcă. Dintr-o săritură ea fu în picioare. Nu era vizitiul ei! O lumină îi fulgeră crierul.

Canta, amantul său, revoluţionarul, nu o ducea la o întâlnire. Atunci?... Strângând cu mâna stângă poalele hainei, agenta ţarului se pregăti să sară din trăsură. Dar un braţ vânjos o imobiliză. Canta se întoarse la locul lui.

Atunci, dreapta albă şi micuţă a frumoasei făcu să ţâşnească fulgerul. Glontele şueră pe lângă răpitor, sfârmându-i urechea.

Fără a tresări, revoluţionarul surâse: „Aşa—da".

La un gest al lui, un arnăut îşi asvârli hăţurile calului unui tovarăş şi, fără a opri caleaşca, se sui, coprinse pe Irina în braţe şi o pironi pe moile perne. Ea se lăsă. Să strige? La ce bun? Locul era pustiu — şi apoi, la cea d-intăi mişcare braţul vânjosului mercenar i-ar fi înăbuşit chemarea.

Trăsura gonea nebuneşte. Frumoasa se întrezărea. Câte-va case începeau a se distinge în albia brumă a dimineţei. Şesul unde fusese de cu ziuă iarmarocul, se întindea acum pustiit. Pe ici colo se mai zărea un cort cu felurite culori, un grajd primitiv, o tarabă de bâlci. Dar totul era gol. Nici un obiect pe poliţe, nici un animal în grajd, nici o lumină în căsuţe. Un orăşel părăsit sau golit de geniile nopţii.

Irina nu zări nimic din toate acestea. Ochiul ei, dilatat de groază, nu fixa de cât o vedenie funebră, o tragică înfăţişare, care se desprindea pe cerul albastru-cenuşiu. Erau două enorme grinzi înfipte vertical în pământ şi, împreunate, la capetele superioare, printr-o a treia grindă, de mijlocul căreia atârna, dintr-un scripete, un odgon gros, cu juvâţ la capăt, de desubt o masă patrunghiulară. Totul era vopsit într-o coloare stacojie, ca de sânge — şi era înfiorător în lumina tremurătoare.

Era spânzurătoarea.

VII
MISERERE.

Leagănul se opri.

— Ce voiţi? întrebă femeia, recâştigându-şi pentru moment energie.

— Voim să facem dreptate, răspunse Canta.

— Dreptate! Dreptate în contra cui?

— Ascultă. Avem o mamă, pângărită, călcată în picioare, scuipată în obraz, urgisită fără seamăn. Şi fii de-ai ni sau adunat în taină, şi sau înţeles să o ridice din tină în slavă, să-i sfinţească pângărirea şi să-i schimbe menirea. Tu, scorpio, ai vândut duşmanului pe fii, —şi-ţi omori mama. Ascultă încă. Ai întâlnit în cale pe un om ros de visul iubirei. Acel om şi-a pus de zece ori viaţa în preajma morţei, numai să poată da semenului său ceea ce crede el că e începutul fericirei. Omul acela zdrobit, care-şi pusese toată sortirea în acest vis de izbândire, cast ca feciorelnicul gând, avu nenorocirea să te întâlnească în cale. Ai fost demonul ispitei. I-ai ascuns toată prihana, care-ţi mârşăvea trupul.

I-ai învăluit sufletul de necredinţa, care-ţi roadea sufletul. I-ai spus numai cuvinte de sperare, de înălţare, de visare. I-ai cucerit cu încetul inima, făcându-l să vadă în ochii tăi lumina căutată. Te-a iubit nebuneşte, cum numai martirii de altă dată îşi iubeau credinţa.—Şi tu? L-ai înşelat. Ai aflat din gura lui tainele pregătirilor de reînviere, — ca să le vinzi. El făcuse din tine, pierdută, un înger; tu ai făcut din el, un blestemat vânzător. — Pe tine vreau să te judec.

Irina se ridică mândră.

— Dacă n-ar fi fost Canta, care să-mi vorbească astfel, nici nu aş fi răspuns. O femeie ca mine nu răspunde la asemenea învinuiri. Dar te întreb,—-pe tine chiar: nu te-am îndemnat tot-d-a-una la cele mai nebune întreprinderi, în care ne riscam amândoi viaţă, spre înălţarea ţărei? Cum poţi presupune că te-am trădat?

Canta surâse îngrozitor.

— Nebune, da; asta ţi-era menirea: să stârneşti aici flacăra, pentru ca alţii să aibă pricina să vie. Tot astfel ţi-ai riscat viaţa. Nu presupun că ne-ai vândut, ci o ştiu.

Femeia îl pironi.

— Ce ştii?

Canta răspunse:

Nu-ţi spusesem că în timpul nopţei aceştia am văzut o iazmă scăpată din Iad?... Dar să sfârşim. Zorile se ivesc. Te-am judecat în conştiinţa mea, te-am găsit omorâtoare şi vânzătoare. Te-am condamnat la moarte.

Irina tresări; un fior îi zgudui tot trupul.

Şi te vei face asasin?

— Nu, răspunse Canta. Călăul nu asasinează, —judecă.

— Te faci călău? întrerupse, şuerând, vipera.

Nu, Călăul, iată-l.

Şi la un semn, de lângă spânzurătoare, se desprinse un om tot îmbrăcat în roş, enorm, urmat de o altă vedenie mai mică. Era călăul, cu fiul său, care-i era şi ajutor. Canta îi azvârli o pungă cu bani, şi zise;

— Fă-ţi datoria. Femeia asta trebue să piară prin ştreang.

Gavril puse mâna pe fragetul umăr al vinovatei. Irina se trase înapoi cu un strigăt de spaimă. Apoi,târându-se în genunchi spre Canta:

— Fie. Sânt păcătoasă; fie, am păcătuit. Am vândut ţara, ţi-am vândut fraţii, —dar aibi milă.

Foarte brusc, el răspunse:

— Ţi-a fost milă, ţie?

Femeia începu să plângă cu hohote.

— Adu-ţi aminte de iubirea noastră. Adu-ţi aminte de nopţile de plăceri nebune în care îmi jurai credinţă, în care îmi spuneai...

Canta răspunse cu glas liniştit.

— Nu le-am uitat.

— Călău fă-ţi datoria.

Irina îl depărtă cu braţul.

— Nu, nu, nu vreau să mor. Adu-ţi, adu-ţi aminte cât te-am iubit.

Canta rânji:

— Mai iubit; dar ai iubit mai mult banii Rusiei.

Irina se târă pe genunchi:

— Ei da, am fost laşă, am fost infamă. Dar nu mă omorâ. Aibi milă... Aibi milă de copilul, ce-l port în sân... de copilul tău.

Şi nenorocita plânse cu hohot nebun.

Canta răspunse:

— Nu. Piară puiul de năpârcă.

In sufletul lui, însă, se petrecea o luptă îngrozitoare.

Adorase pe femeia aceasta,—o iubea încă cu nebunie.

Dar, mai presus de iubire, era crezul său. Nici nu- discuta, era în afară de discuţie.

Dar simţea că nu se va putea opune mai mult. Simţea că de va sta mult, va trebui să se înduioşeze.

Cu glas răguşit strigă:

— Gavril!

Călăul, care se dăduse la o parte, se aproprie.

Canta-i zise:

— Fă-ţi datoria.

Apoi, dând pinteni calului, fugi într-o goană nebună spre oraş, fără a se uita în uimă, fără a spune vre-un cuvânt, Arnăuţii îl urmară.

Irina, — femeia tare, — simţi că-şi pierde ori-ce urmă de nădejde, când se văzu rămasă singură. Mai scoase un ţipăt de isprăvitoare jale:

— Canta... Canta!...

Apoi căzu grămadă la pământ. Leşinase.

VIII
FATA CĂLĂULUI.

Chemarea disperată a Irinei, care nu putuse opri in loc pe Canta, era ultima ei sforţare.

Călăul ridică cu băgare de seamă trupul neînsufleţitei femei. Se sui pe masă, şi îi sprijini corpul de genunchi.

Apoi, luă juvăţul şi îl trecu în jurul fragetului ei gât. O minută, şi Irina, închidea ochii pentru vecie.

In clipa aceasta, uşa căruţei, — boită tot stacojiu, în care călăul îşi strângea „meremeturile" — masa patrun-ghiulară şi funiile, se deschise, şi o fetiţă apăru.

Era Claribella. Ascunsă şi mută, asistase la scena

povestită mai sus. Când văzu că ori-ce rugăciune e de prisos, că tatăl ei va omora încă, ameninţarea bătrânei îi veni în minte:

— Morţii!...

Şi eşi. Era tocmai momentul:

— Tată, tată, opreşte, strigă Claribella.

Gavril rămase o clipă nemişcat, şi întoarse capul înspre partea, de unde venea glasul.

Claribella zise:

— Tată, fie-ţi milă de mine; nu mai omorâ.

Faţa bestială a gâdelui se mai întunecă.

— Nu omor. Execut.

— Ba omori. Nu ai ordin dela stăpânire.

In acest moment, Irina deschise ochii:

— Mă sfârşesc.

Claribela se ridică cu putere.

— Tată, de-ai ţinut vre-odată la mine, te rog, ascultă-mă. Femeia aceasta nu a omorât. Tu nu şti macar ce a făptuit. Nu ai contra ei nici o hotărâre a dicastiriilor. Cum vreai să-ţi încarci sufletul cu un asemenea păcat? De vei fi tras la răspundere, ce vei spune cârmuirei?... Tată, fie-ţi milă de mine. Adu-ţi aminte că ai o fică şi ea suferă de pe urma ta. Morţii ce-i trimiţi în mormânt, ies stafii, ca să mă prigonească pe mine. Ei îmi turbură nopţile, ei îmi vor întuneca viaţa. Nu mai pot suferi, nu mai pot suferi, tată, tată, n-o omorâ.

Adânc turburat, Gavril căzu pe gânduri. Pentru întâia oară în mintea-i simplistă, grozavul lui meşteşug i se arăta în luminele cele mai hidoase, cele mai neomeneşti. Işi aduse aminte cum a spânzurat pe Petrariu. Tâlharul era de o forţă extraordinară. Adus în preajma spânzurătoarei, el se revoltă contra morţei, se zbătu, răcnind că nu vrea să moară. Omul roş şi fiul său îl cuprind,îi leagă mâinile, îi leagă picioarele; dar el îi îndepărtează. O luptă se încinge. Petrariu răstoarnă şi sfarmă, cu picioarele sale împedecate, masa patrunghiularâ. Mulţimea, şi ea obişnuită cu spectacolele morţei, se revoltă. In zadar Gavril, cu ajutorul său, luptau din răsputeri. Nici un ajutor de la privitori. Din ce în ce, mulţimea pare că se întartă şi ia partea condamnatului. Omul ţipă şi plângea; hainele îi se rupseră, trupul îi era tot sângerat. După o caznă de un ceas, după sforţări monstruoase, după această agonie în viaţă, — agonie a tuturor, a lui Pietrariu, a găzilor şi a mulţimei care privea, — omul e învins şi spânzurat. In clipa, în care juvăţul se strângea în jurul gâtului său, condamnatul făcu o sforţare, — şi muşcă mâna care-l omora.

Şi Gavril simte că rana îl doare. Stranie întâmplare! La glasul unei copile, a fiicei lui, conştiinţa unei brute, care dormea, care nu exista, se redeşteptă.

Omul roş luă trupul fraged în braţe, cum o fetiţă şi-ar duce păpuşa. Cu îngrijiri de mamă îl transportă în mica încăpere stacojie.

Claribella îl urmă. Gavril puse trupul neînsufleţit pe patul grosolan.

Irina oftă din nou şi gemu, ca şi când ar fi fost cuprinsă de dureri grozave. Faţa-i anemiată se contractă oribil.

Gavril înţelese că locul lui nu era acolo. Eşi. Nu se făcuse încă ziuă de-a binelea. Pe cer se mai vedea o lungă fâşie lăptoasă care străbătea tot cuprinsul albastru. Pe ici-colea, câte o stea pierdută în albia lucire, clipea ca un ochi plâns.

Gavril ridică ochii spre cer, — pentru prima oară în viaţa lui fără a căuta să prindă timpul strecurat din zborul aştrilor. O neînţeleasă duioşie, un sentiment covârşitor, dar încă nedesluşit, îi lumina mintea. Visa.

Ei şi? Ce-i un om? De ce nu i-a păsat până acum? De ce să se înfioare acum de amintirea celor omorâţi? De ae să sufere acum, când o viaţă întreagă nu înţelesese că nu-i bine ce făcea?

Dar chipul Claribellei i se înfăţişă. Suferinţa copilei iubite îi descoperise o lume, pe care nici o presupunea. Morţii lui, ai lui o urmăresc, o ameninţă, şi în contra lor el e neputincios.

Ce lanţ, viaţa lui? A omorât pentru a mânca şi de atunci legea înfruntată îl nevoeşte să omoare, fiindcă a omorât. Nimic nu-l poate scăpa din încătuşarea nemiloasă a celor scrise.

Calea Robilor! Bătrânii spuneau că Dumnezeu şi-a pus dunga asta albie pe stola sa, ca să arate oamenilor scăparea din robia pământeană. Nu mai e rob Gavril. Crima lui a rupt lanţul sclaviei, dar l-a ferecat de omor. Calea robilor, altă cale a robilor!...

Dar Gavril s-a hotărât. Nu va mai omorâ. Pe el Claribella nu-l va mai plânge.

Un geamăt mai sfâşietor se auzi. Şi, trântind uşa cu furtună fata apăru în prag.

— Tată, vino iute.

Irina era întinsă, albă ca o făclie de ceară. Ochii ei clipeau într-una, iar globurile aveau mişcări de rotaţie. Gura cu buzele albite se sbuciuma într-un spasm oribil.

Gavril alergă lângă pat, - şi auzi un plâns de copil nou-născut. Pe când Claribella lua în braţe pruncul venit fără vreme în lume, călăul închise ochii sărmanei femei.

Irina mai oftă odată, din adânc. Murise.

Dar de-alungul pleoapelor închise un umed şirag de boabe cristaline curse. In momentul de a pătrunde în taina mormântului, moarta părea că varsă lacrimi, —primele adevărate în viaţa ei. Işi plângea oare viaţa pângărită, ţara trădată, fraţii vânduţi?

îşi plângea copilul, odraslă de neam mândru, rămas în seama călăului? Cine ştie? Doar eternitatea.

Omul îşi desprinse mantaua roşie de pe umere şi-o asvârli pe cadavrul deja rece. Scotocind într-un colţ, gâsi o lumânare, pe care o aprinse la căpătâiul moartei. Apoi, îi împreună mâinele pe piept şi după o clipă de ezitare, făcu o cruce din două aşchii de lemn, o puse între degetele îngheţate—şi le sărută.

Claribella îl scoase din visare.

— Tată de-acum băiatul e al meu.

IX

BLESTEMUL POETULUI.

Peste câte-va zile, la 28 Martie, mulţimea pe stradă era foarte agitată. Boerii reformatori, d-impreună cu „bonjuriştii", adunaţi în casele lui Alexandru Mavrocordat de la Copou,— o căsuţă mică, cu vedere spre stradă,— trimeseră la Vodă ca „deputaţi ai partidului naţional" pe: Costache Rolla, pe unul din fraţii Moruzi şi pe Vasilica Ghica Visternicul, —care a jucat un rol atât de îndoelnic în cursul dramaticelor întâmplări din 1848. — Domnul admise o parte din dorinţele partidului naţional.

Costache Rolla, care până atunci tăcuse, luă de o dată cuvântul şi declară că: „partidul naţional nu poate

admite o asemenea soluţie. Ori tot, ori nimic. Cine va sta în calea poporului, va avea să-i înfrunte mânia". Se făcu larma la aceste cuvinte. Deputaţii se retraseră în confuzia generală, spăimântaţi însăşi de îndrăzneala lor.

Dar făţărnicie diplomatică, sau adevăr, cel mai îngrozit, fu Vodă. Văzându-se izolat, — Ştefanache Catargiu, ministrul de interne demisionase,—Mihai Sturdza zăpăcit, cu capul gol, ţinând de mână pe Doamna şi urmat de Ingé cu iataganul în mână, alergă la cazarmele de la Copou, unde se închise.

Imediat armata, vre-o 800 de oameni, fu scoasă pe şes. Vodă, calm, apăru cu toată casa lui domnească şi făcu să i se jure credinţă. După jurământ, dete ordin ca toţi soldaţi să rămâe sub arme gata să pornească.

Mulţimea, mai mult curioasă de cât pasionată, comenta evenimentele. Agenţii lui Sturdza erau foarte activi aducând fapte ale Domnului întru sprijinirea lor. Aminteau târgoveţilor purtarea admirabilă a lui Sturdza în timpul marelui incendiu, care distrusese Târgul de Sus şi toată Sărăria. Fusese o învăpăere îngrozitoare, început lângă barieră, la podul lui Albineţ, pârjolul se lăţi pe la căsăpii, arse agenţia nemţească, ajunse dincolo de hală şi pătrunse în ţigănime. Vre-o 4-5000 de oameni, rămaşi fără locuinţă, umblau din loc în loc. Se plătea două carboave o ulcică de apă. Jumătate din Iaşi fugise spre Frumoasa.

Se trimisese după pojarnici. Dar ei veniră beţi şi, în loc să toarne apă în tulumbe, vărsară rachiu. Focul, alimentat astfel, reîncepu cu o putere mai mare. In sfârşit pe la 11 de noapte, căzu o ploaie torenţeală. Incendiul fu stins şi puhoaie se formară pe străzile nepavate, ceea ce sfârşi opera focului, distrugând ce mai rămăsese.

A doua zi, veni în cartierele arse, pe jos, urmat numai de doi aghiotanţi cu saci de bani. Când se află în faţa dezastrului, Sturdza începu a p-ânge. Apoi,mergând din casă în casă, prinţul împărţi cu mâna lui,ajutoare celor incendiaţi.

A doua zi, el porunci să se închidă pe toţi pojarnici la criminal. In poartă puse zece oameni cu căldări de păcură ferbinte. Cum trecea vre-un tulambagiu, golitnpână la brâu, îi se arunca între umere câte un cerpik, de păcură. Şi mai puse de-i bătu la răspântie, în colţ la Criminal, la Petre Bacalu, la Spiţeria Fomburg.

Agenţii partidului naţional, căutau să arate, cât rău făcuse Domnul ţărei, venalitatea sarcinilor, prădăciunile ca în codrul Vlăsiei, — numai Ruckmann confiscase din mâinele lui aproape un milion.

Dar mulţimea nu se mişca. Indiferentă, temătoare, ea nu lua nici partea unuia, nici a celui-l-alt. Curiozitatea, însă, învingea orice teamă. De la Copou până la ţigănime, valuri de oameni umblau comentând faptele. Poliţia era neputincioasă. Aga Iordache Pruncu, în neştiinţa celor ce se vor întâmpla, nici nu se prea muncea ca să ia măsuri de ordine. Şi nu era nevoie. Nici odată într-o atmosferă revoluţionară nu s-a văzut o mulţime mai placidă şi mai puţin zgomotoasă. S-ar fi spus, că era vorba de ceva străin, nu de soarta ei. Obicinuinţa ca boerii să decidă de destinul ţărei îi dădea această nepăsare orientală.

Pe la amiază, se zvoni că Gavril călăul, după care Vodă trimisese, dispăruse. Cu vre-o două zile mai înainte, fusese văzut săpând la rădăcina unui copac de la o vie din Frumoasa. Ce căuta, nimeni nu putu afla. Mai târziu sa spus că îşi desgropase comorile, ascunse acolo din timpul haiduciei lui.

Un singur lucru era sigur. Atât căsuţa lui din ţigănime, cât şi cea de lângă iarmarocul Frumoasei, erau goale. Călăul dimpreună cu Claribella şi cu fiul său Ioan, nu se mai văzură.

Spre inserate, se auzi că pornise armata de la Copou, sub comanda beizadelei Grigore, care era comandant-ghiotant domnesc. Armata — vre-o 700 de oameni —era însoţită de unicul tun, care înfăţişa artileria moldovenească.

Coloana înainta spre curţile domneşti, pe străzi lăturalnice. Lăsă acolo o gardă numeroasă şi se sui spre Copou, măturând stradele de curioşi.

Când ajunse în faţa casei lui Costache Sturdza, fost mare logofăt, — astăzi şcoala militară, Ingé cu iataganul între dinţi şi cu o puşcă-tromblon în mâini eşi în frunte. După dânsul înainta Grigore Sturdza, cu sabia scoasă.

Dar nu avură timp să facă de cât căţi-va paşi şi uşa de la balcon se deschise cu zgomot.

In pervaz apărură bătrâni Costache Sturdza şi lorgu Ghica.

Fostul mare logofăt, văzând baionetele, strigă:

— Ce! Aţi venit să mă împuşcaţi?

Beizadea răspunse:

— Nu moşule. Dar aduc poruncă de la Vodă să plecaţi îndată, d-ta la Ruginoasa, d-lui la Deleni. Să plecaţi imediat sub privighere de oştire.

După scurt popas, coloana porni spre casa lui Alexandru Mavrocordat.

Când cei adunaţi acolo auziră că armata se aproprie, fu un moment de panică.

Mulţimea, care umpluse strada, şi căreia Vasilica

Ghica, îi adresase un călduros apel, îndemnând o să ia armele, căci „vocea poporului e vocea lui Dumnezeu" dispăruse. Ghica dispăru şi el la rândul lui şi se ascunsese în casa lui Petru Bacalu, unde stătu şase luni.

Cu încetul revoluţionarii cei mai vajnici se retrăgeau. Iorgu Radu, din Bârlad, eşi pe din dos, şi se ascunse la un evreu din Păcurari. A doua zi când teroarea se răspândi in oraş, el se îmbrăcă evreeşte cu spodic şi caftan şi putu să treacă bariera.

Rămaseră puţini, care ţinură sfat. Ce era de făcut? Unul propuse să se înarmeze, — Vasile Alexandri avea un cuţitaş de fildeş, iar N.Catargiu un pistol de cameră. Unul din „conspiratori" descoperi o panoplie, în care se aflau 40 de arme, puşti, pistoale, iatagane, până şi săgeţi din vremea lui Ştefan.

Dar după o matură chibzuinţă, se renunţă la ideea de a se mai apăra. Tinerii se întinseră pe canapele, fumând ţigări şi făcând visuri. Se vor duce la Mitropolie, de unde, punând în capul mişcărei pe înaltul prelat, vor porni să răstoarne guvernul.

De odată uşa se deschise şi o vedenie apăru, — aşa de neaşteptat şi de înfricoşat, în cât un fior cuttemură nervii încordaţi ai tuturor celor de faţă. Era Canta. Dar nu Canta, omul de fier, care omora un bou cu pumnul, nu oţelitul Carbonaro, care petrecea o noapte în goană, strecurându-se printre cursele duşmanilor şi lăsând o parte din sângele lui pe fie-care piatră, fără a se istovi.

Nu volitivul, care înfrunta cu nepăsare ori-ce primejdie,—ci un Canta îmbătrânit cu zece ani. Ochiul strălucitor era stins, fruntea încruntată. Mergea gârbovit.

Cum intră, înaintă către mijlocul salonului şi, ridicând capul zise:

— Fraţilor, azi e vreme de luptă şi de moarte, viu să-mi cer locul. Dar înainte de a sta lângă voi, curaţi visători, vreau ca voi să mă judecaţi.

Şi pradă exaltaţiunei, Canta îşi povesti viaţa, neînvinsul lui dor de libertate, rătăcirea prin ţări străine, afilierea la diferitele societăţi secrete. In fine întoarcerea în România şi întâlnirea cu Irina Golia.

Cât a îubit-o, pe femeia aceasta! Fără ţărm, fără saţ, cu întruchiparea visului şi a puterei lui de adorare;

Şi Canta, care nu clipise în faţa unei armate, se opri: nu mai putea urma. In aceste clipe, în aşteptarea sfârşitului, care pentru aţâţi trebuia să fie aşa de fatal, scena avea un caracter de o măreţie sălbatecă. Lumina, tremurătoare se juca pe faţa încruntată a lui Canta, săpând mai adânc încreţiturile, punând mai în relief enorma lui frunte de vizionar, aprinzând mai sălbatec ochii lui întunecaţi.

Cei de faţă ascultau într-o tăcere mormântală.

Nu mai fumau, nu mai jucau, nu se mai mişcau. Canta continuă. Spuse presupunerile, urmărirea. Irina trăda. Ingerul era demon. Apoi povesti, în fraze scurte, răpirea şi moartea femeiei, ce ducea în sân rodul iubirei lor — moartă aşa credea el. Dar nu apucă să sfârşească. Un zgomot neobişnuit se auzi dinspre stradă, un pas în cadenţă, a sute de oameni, care se opresc, uruit ca al unei trăsuri grele.

Conspiratorii se apropiară de fereastră.

Strada era neagră de soldaţi. Razele pribege făceau să strălucească baionetele lor, tromblonul din mâinele lui Ingé şi sabia goală a lui Grigore Sturdza. In mijlocul uliţei, doi artilerişti improvizaţi aşezau cu mare greutate faimosul tun, toată artileria moldovenească. Ei se căzneau să-l îndrepte spre odăile luminate, acele în care se aflau revoluţionarii. Un ofiţer mai bătrân, ce sta alături, rectifica poziţia şi da ordine scurte. Ca o pată de sânge, fitilul tremura în mâinele lui.

Atunci Alexandri zise cu o dulce autoritate:

— Domnilor, veniţi...

Dar nu apucă să sfârşească. Pe scări se auzi un tropot de paşi cadenţaţi, zgomotul armelor izbite de podele, o voce răsunătoare comandând să oprească...

Uşa salonului, de alt-minteri nezăvorită, zboară subt lovituri de paturi de puşcă. Pe prag se arată uriaşul arnăut cu tromblonul în mână, iar, la spatele Iui, Beizedea Grigore, cu sabia scoasă.

Cu vocea lui gravă, fiul Domnului comandă:

— Vă somez să depuneţi armele.

Unul din revoluţionari zise:

— Numai să avem ce depune.

— Cum? credeaţi că veţi răsturna pe Măria Sa cu vorba?

— Nu am voit să răsturnăm nimic. Cu consimţământul Măriei Sale, noi ne-am adunat şi am aşternut dorinţele noastre, dorinţele partidei naţională, pe care le am supus aprobărei princiare fără nici un gând ascuns.

— Atunci, e o neînţelegere. Noi am fost trimişi să arestăm pe nişte răzvrătitori. Veţi merge la Vodă, ca să se bucure şi el de ştire.

— Vom veni îndată ce vom putea.

Dar Grigore Sturza zise răspicat:

— Am ordin să vă duc la căzărmi.

Atunci, totul se lămuri. Ceea ce-i aştepta afară de această casă era surghiunul, era moartea, era cazna ghimiilor.

Şi într-adevăr că viziunea se împlini aevea. Loviturile cu biciu au curs pe fii de boeri şi cărturari. Costache Dosiade fu bătut de moarte. Păşcăneştii duşi ast-fel în Turcia. Iar, în noaptea, care începea, mulţi fură căsăpiţi pe înfundate.

La răspunsul Beizadelei, toţi se cutremurară, dar nici unui nu lăsă să se vadă pe faţă clipa aceasta de zbucium, asemenea, în omenire, dumnezeieştei îndoeli din grădina Ghetzemani.

Alexandri îşi scutură capul ca sub povara unui vis urât şi privind în faţă pe Beizadea răspunse:

— Fie. Moldova noastră e atât de mândră, că face să mori în dragostea ei.

Apoi, întorcându-se către tovarăşii săi, continuă:

— Omul acesta crede că ne va speria. Naiv! Am fost nişte visători. Am visat libertatea. Uitasem, copii ce sântem, că arborul libertăţei nu creşte de cât în ţarină plămădită cu sânge...

Dar nici el nu apucă să-şi sfârşească vorbele, căci la un semn al săbiei Beizadelei, arnăuţii înaintară spre arestaţi cu strigăte:

— Aide-aide!

Intr o clipă boerii fură înconjuraţi de armată. Atunci, Canta, ce stătuse la o parte, ridică glasul:

— Pe mine mă uitaţi. Şi eu sânt dintre dânşii. Şi eu am cercat să scobor de pe scaunul domnesc pe stăpânul vostru.

Şi făcu un pas către arestaţi. Dar Alexandri îl opri cu gestul.

Nu. Mâinele noastre nu se mai pot întâlni nici macar in cătuşa de fer, căci ale noastre sânt curate.

Apoi, întorcându-se către Prinţul-aghiotant, poetul continuă:

— Iţi vorbesc dumitale, pentru că sper că mă veţi înţelege. Nu ne mânji jertfirea pentru o ideie prin apropierea aceasta. Lasă-ne să murim, cum am trăit, — curaţi. Şi nu-l aresta. Pe cuvântul meu de fiinţă ce cugetă, omul acesta va fi mai pedepsit de cât dacă l-aţi sfârteca sub biciul lui Gavril, sau l-aţi chinui o viaţă în ghimii. Il dau pradă conştiinţei şi — singurătăţei. Şi păşind în fruntea arestaţilor trecu pragul.

Ingé întrebă din ochi pe Beizadea. Acesta rămase o clipă tăcut, apoi rosti:

—Poetul are dreptate.

Canta rămase trăznit în mijlocul salonului. De odată se auzi de afară, detunătura unei salve de puşti, —trase în vânt.

Cu un răget nebun, Canta se prăbuşi la pământ, urlând într-un hohot de plâns spasmodic.

I
DUPĂ 25 DE ANI.

— „Patria de mâine! Crima, oribila crimă din strada Bucşenescu, strigau vânzătorii de ziare pe străzile Iaşului.

— Băete, chemă Petre Teulescu, de pe terasa uneicofetării. O „Patrie”!

Luă ziarul şi-l filui cercetându-l cu ochii.

Teulescu era unul din tinerii cei mai bine văzuţi. Din o veche familie boerească, cu o avere imensă, el îşi preumbla spleenul în toate colţurile Europei. Darnici Algerul iarna, nici Tirolul vara nu-i putea goni umbra din suflet.

De alt-fel, era o minte al cărui echilibru era zdruncinat. Veşnic în căutarea unor senzaţii noi, el avea câte odată, gesturi demente.

— Cu numele meu, spunea el unui intim Eduard Ornano, aşi câştiga uşor dispensă pentru ordinele inferioare. In câte-va luni, aşi fi cardinal şi m-aşi stabili la Veneţia.

Şi erau zile, în care umbla prin larga lui cameră de lucru binecuvântând imaginare mulţimi îngenunchiate.

Prietenul, cu care vorbea, era un om ca de vre-o 40-45 ani. Uscat, subţire cu o faţă de un măsliniu brun, el era de o miopie extra-ordinară.

Un tip de aventurier. De o inteligentă superioară şi o cultură cum rar se întâlneşte chiar în apus, avea gustul înăscut aventurilor. Spiritul său răzvrătit nu se putuse încă mlădia la disciplina unei munci regulate. Viaţa lui internă îl absorbea cu desăvârşire, până a nu se preocupa de condiţiile materiale — şi, totuşi, era cheltuitor şi supus patimilor. Inteligenţa lui scânteietoare o întrebuinţa să facă politică, în care era superior.

In Capitală redactase vre-o două ziare franceze, cari avuseră un moment de celebritate. Cu plăcere povestea, câte odată, discuţiile serioase, pe care le avusese cu Alexandru Lahovary, la clubul Conservator. Olimpianul orator iubea să se lupte cu dânsul, — ca leul cu leopardul.

Al treilea era un „publicist şi poet român”. Trăise mult timp la Paris, graţie unei ilustre protecţiuni, şi acolo îşi „infiltrase” o mare parte din spiritul şi viţiile franceze. Mai mult încă, îşi asimilase dulcele far-niente al boemilor şi căuta să-şi creieze o situaţiune identică şi în decăzutul oraş al lui Lăpuşneanu Mânuitor îndemânatec al alexandrinului primitiv român, el lucrase la câteva traduceri mai de seamă, pe care le irosise prin revistele literare ale timpului.

Amândoi erau turiferarii Prinţului — cum Teulescu obişnuia să-şi zică —şi consumau cantităţi însemnate de bere, comandate de dânsul.

Voyez donc ce crime, zise cu ochii pe jumătate închişi Prinţul, care-şi legăna iar mintea în gondola Veneţiană, pe când sub gestul braţului lui de purpură se aplecau, pe cheurile strâmte, ultimii descendenţi ai lui Dandolo.

Publicistul, glumind cu acea uşoară manevrare de spirit, care constă în apropiarea unor cuvinte disparate dar cu aceiaş asonanţă, străbătea cu ochii lungile coloane. In sfârşit exclamă:

Voici.

Şi ceti.

In strada Bucşenescu, era un erbos loc viran Subt acel loc sterp se întindea o pivniţă părăsită. Uşa, făcută din gratii de lemn, pe jumătate putrezite, atârna în bucăţi. Şi lucru curios, nimeni din mahalagii nu pătrunsese în acel locaş misterios. Supranaturalul îşi întinsese aripele la intrare şi străjuia cu groază. Se povestea că un neîncrezător cercase să pătrundă. Lumânarea, însă, îi fu stinsă de la uşă, iar el fu pălmuit de recea aripă a unei imense lebede, care eşi din întunecimile sub-pământene. Alţii jurau că au văzut, în miez de noapte,o nălucă albă, care umbla pe scările rupte, se înfunda spre adânc, de unde răsărea ca o lumină. Apoi spre zori, se aşeza în capul scărei, îşi punea capul între mâini - şi era încă, care o auziseră jălind amar. Câţi oameni tari, pe care nu i-au persecutat nici odată problema de l-au delà, aceea ce poate fi dincolo de mormânt, nu au ocolit acel loc părăsit, — sau de au fost nevoiţi să se apropie, nu au privit cu un fior prin carne, de se zăreşte faimoasa lebădă sau luminoasa umbră? Această sălbătăcie, — căci natura nu-şi uitase rostul şi o vegetaţie fantastică împrejmuia gura pivniţei urgisite — avea un singur locuitor.

Era om? Era animal dintr-o specie zoologică necunoscută încă? Vecinii nu ar fi putut spune. Un trup biped, încovoiat şi spijinindu-şi mersul în zig-zag pe un toiag gros, ceea ce făcea pe unii să creadă că are trei picioare. Cu o mână ducându-şi cârja, cu cea-l-altă apucând în zbor gologanul trecătorilor — şi amândouă erau arse de soare, zbârcite ca o smochină, cu vine groase şi întortochiate. Faţa lui numai omenească nu era, ci demnă de un antropopitec.

Părul mare, alb, îi mânea toată fruntea, acoperea sprâncenele şi se scobora peste ochii pe cari-i acoperea şi care luceau ca doi cărbunci ascunşi sub spuză cenuşie. Barba, ce se ridică pân-la ochi, îi coprindea restul obrazului, din care abia să zărea vârful nasului şi o gaură lipsită de dinţii când zicea o singură vorbă:

Bogdaproste!

Copii din mahala încercaseră să se ţie de dânsul şi „să-i facă alai”. Dar fu destul ca moşneagul să ridice ochii spre dânşii, — ochi fioroşi, din care izvoriau ca două fulgere, priviri încărcate de ameninţări, — pentru ca derbedeii să-i lase drumul slobod şi să azvârle din mână pietrele.

Bătrânul avea o reputaţie îngrozitoare. De unde venea? Cum se numea? Nimeni nu ştia. Poliţia îl chemase în mai multe rânduri şi cercase să-l cerceteze. Dar înzadar. Era atâta amar de vreme, „de când moartea îl uitase şi lumea îl lăsase în părăsire! El răspunse la toate întrebările că-i zice moş Nichifor şi că vine dede peste Prut. Poliţia îi dete pace. Dar vecinii nu se liniştiră. Conlocuirea cu stafiile dădeau bătrânului o aparenţă diabolică.

Nineni nu-l văzuse lucrând: nimeni, în toiul ernei, când după expresia populară, ouăle de corb crapă şi pocnesc stejarii de ger, nu zărise să iasă fum din vizuina lui. Nimeni nu-l auzise spunând o altă vorbă sau însemnându-şi fruntea cu o cruce.

E de înţeles dar uimirea poliţiei, când în mijlocul nopţei, bătrânul veni să înştiinţeze că a găsit un cadavru in vizuina lui. Peste câteva momente, tot aparatul poliţienesc, urmat de procurorul Mirescu, era la faţa locului. Dar clipa când vrură să intre în tainiţă, fu un moment de ezitare generală. In fine, bătrânul luă din mâna unui agent o faclă şi înaintă. Pe urmele lui păşiră toţi cei de faţă. Subterana se înfunda înaintea ochilor şi se perdea într-o umbră deasă. Strâmtă şi joasă, nu s-ar fi crezut că un om poate sta în ea.

Dar bătrânul, cârni deodată la stânga şi în peretele de pământ al beciului se ivi un fel de criptă. Un pat. O cană spartă. Un biciu cu noduri. O secure. Locuinţa lui.

Securea era roasă de rugină, iar pe bici să lăsa praf de zeci de ani.

Moşneagul, însă, nu se opri la aceste obiecte, familiare vederii lui, ci se afundă mai adânc.

Lumina roşcată tremură şi se opri pe o ladă braşovenească, al cărui capac era dat în lături. Din ea răsări chipul de ceară a unui mort. O faţă blondă, anemiată încă de scurgerea sângelui; ochi albaştri, sticloşi, cu pleoapele întredeschise, păreau că privesc o înfăţişare nevăzută de cei-l-alţi. Trupul era gol, spălat recent şi străbătut de vre-o două zeci de lovituri. Cadavrul era a unui evreu.

Procurorul procedă la interogarea bătrânului:

— Cum te cheamă?

— Nichifor.

— Nichifor şi mai cum?

— Nichifor Pribeagu.

— De câţi ani eşti?

— Nu ştiu. M-a ertat moartea.

Cuvântul acesta, spus în tainiţă şi faţă de un trup neînsufleţit răsună atât de lugubru, încât un fior coprinse pe toţi.

După o clipă de tăcere, magistratul reluă:

— De unde eşti?

Moşneagul răspunse:

— De departe.

— De unde?

— De peste Prut.

Văzând că munca i-e zadarnică şi că nu va scoate nici o desluşire, procurorul tăcu, apoi reîncepu în altă ordine de idei.

— Ce căutai aci?

— Aci locuesc.

— Şi iarna?

— Şi iarna şi vara.

— Şi nu ţi-e frig?

— Nu mi-e frig.

Vădit moşneagul răspundea cu o oboseală nestăpânită.

— Acum, reluă magistratul, sâ-mi spui cum ai des-descoperit cadavrul. Când te-ai întors aci?

— Spre miez de noapte.

— Unde ai fost?

— In târg.

— Unde anume?

— Prin mai multe străzi. Am cerşit.

— Te-ai întors. Ce-ai văzut?

— Imi cunosc „odaia” foarte bine. Cum am intrat am priceput că a fost cine-va, un străin. Aprinzând un capăt de lumânare, am dat peste ladă.

Apoi ziarul arăta că, în neputinţă să se scoată un cuvânt mai hotărâtor din gura cerşetorului. Mirescu dispuse transportarea cadavrului la camera mortuară şî arestarea bătrânului.

„Prinţul” se interesase enorm la cetirea acestei crime. Partea obscură „diabolică” îl „prinsese”. Adresându-se către publicist îi zise:

— Ce crezi?

— Da! E curioasă.

— Sânt părţi, care seamănă cu o nuvelă a luI „Edgard Poe”.

In acel moment se auzi un uruit de trăsură. Prinţul întrerupse:

— Trece Dan.

Din spre Copou venea în goană nebună a calului o trăsură uşoară. Mergea ca un vârtej. Calul un troteur pur-sang, era celebru în Iaşi. Copiii de la şcoală, stau grămadă pe stradă ca să-l vadă trecând. Dar nu mai puţin cunoscut era proprietarul lui, tănârul baron de Vale. Acest om era frumos ca un Adonis. El spunea că se trage din vechea familie bucovineană, atât se ştia despre el.

Văzând grupul de tineri care-i făceau semne, opri trăsura şî se coborâ uşor. In acest moment o fetiţă îi dete o scrisoare. El o deschise nervos şi ceti:

„Se revarsă zori de ziuă. încep să reînvie zgomotele oraşului, când scriu aceste rânduri ce vor fi sub ochii tăi... Am veghiat. Gândurile pribege au venit să-mi vorbească. A, frumoasele păsări călătoare ce vin câteodată din albastre depărtări! Ca rândunelele ce trec deşerturi şi oceane fără a avea un strop pe curatele lor pene, ele mi-au revenit neatinse şi neîntinate.

„Mi-au vorbit de tine. De tine, căci te am, colo, într-un colţ, aşa cum te-am crezut”.

Dan avu o scrispaţie a buzei şi o lucire burioasă în ochi. Strânse scrisoarea, păturită frumos, in buzunar şi înaintă către grupul celor trei tineri.

Publicistul declamă:

— O misivă albastră:

O, missive douce de Rose,

Billet du soir ou du matin,

Qai deride le front morose

Et fait luire le front hautain!

„Prinţul” opri cu gestul:

— Ajunge... ajunge... A fugit până şi Hector, sfârşi el arătând un câine frumos, care, efectiv, se îndepărta de grup.

Baronul, după ce sfârşi de comandat, se întoarse:

— Ce faceţi aici?

— Citeam gazeta.

— Conţine ceva nou?

— Da.

— Politică?

— Nu o crimă.

Ochiul lui Dan se acoperi o clipă cu desele sale gene.

— Şi voi citiţi crimele?

— Câte-odată, — când sânt făptuite artistic.

— Ce vrei să zici?

„Prinţul” răspunse:

— Până acum, în uciderea din strada Bucşinescu sânt toate elementele unui omor extraordinar. Un evreu. Pluralitate de lovituri. Loc romantic. Un bătrân misterios, presupus şi arestat. Iată destule elemente pentru un roman-foileton.

Al patrulea comensan, care până acum mai mult ascultase zise:

— Uiţi pe cel principal.

— Care?

— Autorul adevărat nu va fi nici odată cunoscut.

Dan, care, cu ajutorul unui lung paiu, îşi înghiţea

mazagranul ridică ochii şi-i aţinti în acei ai convorbitorului său.

— Ce te face să crezi aceasta?

— Nu ştiu, am o presimţire, răspunse rece interpelatul.

Dan îşi stinse privirea.

Publicistul reluă:

— Curioase apucături au aceste bestii, care omoară.

— De ce?

— Uite, în cazul de faţă. Pentru ce crezi că Evreul a fost omorât?

— Probabil ca să fie jefuit.

— Dar stunci, o singură lovitură de pumnal dată în loc potrivit era destul. De ce sălbătăcie în loviri?

Cu aer indiferent, baronul răspunse:

— Ai spus-o,— fiind-că sânt bestii.

Interlocutorul tăcut, Mihai Joranu, întrerupse:

— Dar acei, care-i mână?

Pentru a doua oară, Dan îşi ridica ochii şi-i înfipsese adânc în acei ai puţin vorbăreţului conmesan. Dar acesta nici clăti din gene.

— Da, afirmă el, cum califici, pe acei, care au pus bestiile să omoare?

Acum baronul clipi iarăşi din lungile şi mătăsoasele gene.

Dar Teulescu exclamă:

Ce spui? Ai aerul de a şti un roman?

— Nu. O istorie —şi tragică.

— De ce nu ne-o spui?

— Voi face-o,— când va veni vremea, zise Joreanu aţintind din nou pe Dan, care avu o nouă tremurătură de gene.

Baronul murmură între dinţi:

— Omul acesta ştie prea multe.

Şi ducând mâna la buzunar, scoase batista, dar lasă să cadă scrisoarea, aşa de bine păturită adineauri. Se aplecă, o ridică, şi o aduse astfel că ea trecu, deschisă,pe sub ochii lui Joranu.

Tăcutul tresări grozav când îi zări slova şi, punând mâna pe braţul lui Dan, zise:

— Domnule baron, îmi vei da scrisoarea.

— Domnule Joranu nu se poate.

— De ce?

— Şti ca şi mine, că asemenea lucruri nu se pot arăta.

— Totuşi, îţi cer imperativ să-mi dai scrisoarea.

Dan ridică ochii:

— Dragă Domnule îmi cauţi cearta.

Foarte palid, Joranu răspunse liniştit, dar fie-care vorbă îi şuera printre dinţi:

— Nu. Pretind să-mi dai scrisoarea.

Şi mâna lui se încleştă pe braţul lui Dan. Acesta, însă, îi desfăcu pumnul cu uşurinţă, strânse foaia de hârtie şi o puse agale la locul, de unde o scosese. Joranu răsturnă cu o mişcare nervoasă masa şi asvârli lui Dan insulta:

— Eşti un mizerabil.

Tumult. Toţi obişnuiţii localului alergară.

Lumea se interpune şi cei comenseni de odinioară sânt despărţiţi.

Peste câte-va minute, Dan se afla într-un colţ cu doi prieteni.

— Vrei să te baţi numai de cat?

- Mai încape îndoială?

— Dar dacă adversarul tău retractează?

— Nu-l cunoaşteţi. Nu va retracta.

— Dar de va face-o?

Dan avu o mişcare de enervare:

— Tot mă voi bate.

— De ce?

— Nu poate încăpea scuză sau explicaţie pentru o asemenea insultă.

— E o vorbă scăpată în focul discuţiei.

— E o vorbă gândită. E o insultă vrută.

Martorii se înclinară.

— Dacă nu e chip de înţeles, condiţiile?

— Cât mai severe.

Martorii se priviră.

— După cât văd eu, zise cel mai în vârstă, — un colonel în retragere, având, drept floare, o rozetă multicoloră la butonieră,—nu e aici vorba numai de discuţie, ci de ură.

— Ură sau nu, vreau să nu devin ridicol.

— Duelul e dar neînlăturabil. Condiţiile?

— Treaba d-v. Insă serioase.

— Ziua.

— Mâine chiar.

A doua zi, la 6 dimineaţa, două trăsuri se îndreptau spre platoul Copoului.

In cea d-intăi era Dan cu cei doi martori; în a doua Joranu cu ai săi.

Dar dacă dracul şchiop, ar fi alergat după trăsuri, ca să asculte ce se vorbea ar fi fost surprins.

Baronul, liniştit scutura scrumul ţigărei şi zicea bătrânului colonel, mai emoţionat de cât el:

— Ce ai, domnule colonel? Vre-un vis urât?

— Până acum, nu am visat încă.

— Atunci, ne ţii de rău că te-am făcut să părăseşti o realitate frumoasă?

Bătrânul clătină capul.

— Realitatea nu-i frumoasă, — mai ales când te preumbli dimineaţa cu două spede subţioară.

Dan surâse.

— In ori ce caz e mai plăcut de cât să galopezi cu mai multe baterii la spate, răspunse el, făcând aluzie la atacul Opanezului.

Bătrânul tăcu.

In a doua trăsură, Joranu visa cu ochii deschişi. Rar răspundea câte o monosilabă lui Teulescu, care căuta să rupă tăcerea.

Trăsurile se opriră. Ajunseră. Servitorul lui Dan se aproprie de el, la un semn —şi tânărul baron îi şopti ceva.

Joranu luă la o parte pe Teulescu.

— Dragă Prinţe, îi zise el cu o voce mişcată, se poate ca duelul sa fie fatal pentru unul din noi...

— Nu vorbi aşa.

— Ba trebue să vorbesc. Omul acesta mi-a luat mai mult de căt fericirea. Dacă-l omor, atunci... rolul tău s-a sfârşit. Dacă mă omoară, vreau să fiu răzbunat...In buzunarul redingotei vei găsi o scrisoare, care-ţi va da toate amănuntele, ce-ţi vor trebui.

Zicând aceste vorbe, Joranu îşi scoase haina şi o puse la câţi va paşi de dânsul, dimpreună cu pălăria şi băţul său.

Martorii se înţeleseră. Măsurară terenul şi traseră la sorţi pentru a fixa locurile. Baronul fu aşezat cu spatele spre barieră, ceea ce îi procura neajunsul de a avea în ochi soarele, ce răsărea.

Fie-care adusese câte o pereche de spade de luptă uşoare şi bine oţelite. Doctorul le desinfectă vârfurile.

Apoi Teuleseu luă o monedă şi o azvârli în aer. Norocul perzistent favoriză din nou pe Joranu. Spedele lui fură cele alese.

Colonelul, care ţinea la Dan, îi comunică această veste. Dan surâse.

Lupta începu. Imediat se observă că baronul, înalt, subţire, avea avantajul acestor însuşiri. Şi jocul lui de scrimă se resimţea.

La început, jenat, din cauza razelor solare, atacă pe adversar cu atâta furie, în cât el tot retrăgându-se, îşi schimbă pe nesimţite locul. Acum Joranu avea soarele în faţă. Era a zecea repriză şi nici un rezultat apreciabil nu se observă. Lupta fusese oprită de câte-va ori, dar martorii nu putură constata de cât sfâşierea cămăşilor la ambii combatanţi şi diferite zgârieturi fără mare importanţă.

Joranu perdea din sângele său rece. De alt-fel Dan observa o tactică, care făcea pe Teulescu să „fiarbă” de nerăbdare: spada lui se preumbla, — cu mişcări de biciuşcă, — pe dinaintea ochilor adversarului, făcând să strălucească oţelul ca o oglindă.

Joranu dete o lovitură puternică. Se fandă şi, ca împins de un resort de oţel, braţul lui îşi împinse spada spre pieptul baronului. Cu o mişcare, imperceptibilă,acestă para, şi întinse braţul.

Un strigăt. Joranu se învârti şi se izbi de pământ cu un zgomot mat. Locul, unde căzu, se umplu imediat de sânge: spada lui Dan îi sdrobise câţi-va dinţi, tăiase vălul palatului şi larinxul.

Doctorul alergă lângă rănit. Il pipăi. Apoi, adresându-se lui Teulescu, care îngenunchiase:

— Să-l transportăm repede unde-va, — până nu e încă un cadavru.

Imaginarul cardinal îngălbeni şi o lacrimă se rostogoli pe obrazu-i ostenit.

Pe când doctorul improviza o targă şi dispunea transportarea aceluia, care fusese Joranu, — ăl lăsă să-i cadă capul în piept. Visă o clipă. Omul care intra în mormânt ducea cu dânsul o parte din gândurile şi dinviaţa lui: toată tinereţea. In odaia lui de anahoret,dezgustat de viaţă şi ne mai putând suferi faimosul odor di femina, când se simţea singur în lume, când auzea vâjâind urătul prin încăperile imense ale vechei locuinţe, când spleenul puternic îl cuprindea, cât de mulţumit era să audă vocea, ironică şi amicală, a lui Joranu!

Dar pentru cine murise? Cearta avusese un mobil secret: Lia oare să fie, tainica şi apoteozată iubită a dispărutului?

Ce să mai viseze? Dezlegarea enigmei e colo, în haina mortului.

Teulescu îşi duse paşii până unde înegrea redingota părăsită, scotoci prin buzunare: nimic. Nu fusese —sau dispăruse? Mister. Omorâtul îşi ducea taina în mormânt.

II
UNDE POATE PĂTRUNDE O RAZĂ DE SOARE.

Intr-o umedă şi întunecoasă magazie din Târgul Cucului locuia un bătrân, ce trecea drept bogat.

Ce locuinţă! Uşa, cu ţâţâni ruginite, căptuşită cu plăci groase de fer, se învârtea în fie-care dimineaţă, la ceasurile opt, deschizând un gheboşir locşor pentru lumină. O mică fereastră orbită de tot felul de zăbrele de fer, de abia lăsa să se prelingă vre-o rătăcită rază aurie.

Ceea ce ea vedea, de sigur că şoptea lumilor siderale, unde se duce să-şi spele blondul veştejit.

Câţi-va saci plini cu roşcovi, făină şi păpuşoi; câte-va grămezi de haine: rochii de bal, purtate altă date de regine de frumuseţi, în epoca când laşul îşi permitea luxul de a tăvăli mătasea Lyonului şi catifeaua Utrech-tului pe parchetele umede şi curţile prăfuite ale contemporanilor lui Lăpuşneanu; blăni scumpe, roase încet de molii, blăni pe care posesorii lor de altă dată, le plătiseră cu aur mult, cât trăgea animalul ucis pe maluri hyperboriane; haine bărbăteşti, brodate în fir, ca in timpul când orientul stăpânea gustul fanariotizatei noastre nobilimi, haine nemţeşti, ca şi când occidentul învingător gonise tot aurul, pe care risipitorul Răsare Soare îl irosea, pantofi roz de petrecere, pantofi în care încăpuse odată poema unui picioruş de princesă; dantele scumpe peste care atârna botforul greoi de miliţian tot frumosul şi toată hâzania adunată de întâmplarea nevoiei într-un morman inform.

Pe altă masă hrisoave roase: cărţi de rugăciuni cu legături de catifea şi colţar de aur; cărţi de poezie; catastife lungi, în care dorm isvodul atâtor bogăţii.

Mai în colo un birou, adăpostit după o despărţitură de lemn şi sârmă.

Dar ce birou? Puteai găsi pe el: o balanţă mică şi prăfuită, pentru monede; praful se explica uşor: proprietarul nu avea nevoie de dânsa, atât era de obişnuit a cumpăni orice, om, obiect sau echivalentul amândurora— aurul! Altă balanţă, mai mare, pentru cereale. Intr-un morman, lungi şiraguri de mătănii boabe de chilimbar, aurite ca o raza de soare sau mai întunecate ca o picătură de miere; boabe de lemn de trandafir, boabe de nestimate, pe care degetele aspre ale atâtor bătrâni le atinseseră rotogol, în contemplaţia unei rugi adânci, sau pe care diafanele degete ale anahoretelor le-au luciat într-o continuă rotire. Mai încolo, un cuţit cu lamă turcească şi a cărui teacă încrustată în nestemate strălucea la atingerea timidei raze şi scânteia în mii de focuri. Mai încolo încă, un întreg serviciu de fumat; o punguliţă irizată în vii culori şi cusută în fir, care conţinuse odată parfumatul tabac oriental, ciubuc şi pipe de spumă de mare;... iar alăturea, mici grămăjoare de orz, grâu şi popuşoi. Şi restul odăii corespundea cu ceea ce raza zărise până acum. In fund, legată de perete, o casă de fer învechită, cam ruginită, dar masivă,în cât 50 de oameni de-abia ar fi putut-o urni din loc.

Când hârâind pe ţâţâni, uşa se deschidea, o sumă de mici sertare se iveau, fie-care cu închidere. De se descuiau şi ele, zăreai o masă de aur şi de argint, răspândită în pântecoasa încăpere.

La birou şedea un om mai mult spre coborâşul vieţei, cu părul blond roşcat, — scurt,- destul de rotofel. Imbrăcat într-o lungă levită, el scria pe un catastif de la dreapta la stânga, foarte aplecat, ca un miop, — cum şi părea că este, după ochelarii grosolani, pe care îi purta.

Cu câte-va zile mai înainte de scenele descrise mai sus, Moise Aricivo, — cum îi spuneau, în glumă mai mult vecinii, — deschisese magazia pe la opt ore.

Când uşa greoaie se urni din ţâţâni o rază mai vie de soare pătrunse în odaie. Atunci miopul zări un petec alb, căzut din uşă.

Moise ze aplecă şi-l ridică. Era o hârtie obişnuită, scrisă cu cerneală roşie. Textul se află între două pumnale desemnate în roş. Il desfăcu şi ceti:

Moise, zis şi Aricivo, e înştiinţat, să depue suma de 2300 galbeni la cetăţile, la dreapta, la rădăcina copacului de lângă Biserică.

Dacă nu-şi va răscumpăra ast-fel viaţa de aici, să se pregăteaseă pentru cea de apoi.

Robii Nopţei.

Evreul descifră cu anevoinţă scrisoarea greoaie şi întortchiată într-adins. Când ajunse la partea în care era ameninţat, un fior rece făcu să-i tremure tot trupul, îşi trecu mâna pe frunte, pe când pleoapele roşite clipeau des. Cum simţea că îl cuprinde ameţeala, se sprijini de uşa de fer, ca să nu cadă.

Dar aceasta ţinu o clipă. Işi veni în fire cu încetul şi surâse:

Ce naiv! gândi. Cine ştie ce nătâng mi-a făcut şotia.

Şi eşi în stradă, păşi peste drum şi se opri la o magazioară aproapa identică cu a lui. Intră şi întinse unui bătrân ce sta lângă uşă, scrisoarea primită aşa de ciudat.

— Ţine, Manasse, zise el aproape în şoptite. Iată ce am găsit azi dimineaţă la uşă.

Moşneagul privi hârtia ca un om care ştie descifra slovele negre înşirate pe alba netezime. Apoi clătină capul.

— Ştiu.

— De unde ştii?

— Am primit şi eu una.

— Când?

— Acum două săptămâni.

- Tot aşa.

— Ba nu. Veneam din târg şi am găsit-o în buzunar.

— Cine ţi-a pus-o?

— Nu ştiu.

— Ce-ai făcut?

— Am plătit.

— Va să zică, mă sfătueşti şi pe mine să plătesc.

— De sigur. De! Jehova e sus, poliţia e chioară şi-oamenii răi.

— Dar de unde să iau suma? pe Dumnezeul lui Abraham! unde am eu două mii de galbeni?

— Ei cumetre, dacă nu vroiai că se ştie că ai mai mult de două mii de galbeni, nu trebuia să deschizi niciodată lada de fer faţa de un goi.

Moise se întoarse acasă, gânditor. Două mii de galbeni, o avere, — o viaţă. Ca să-i adune, la început, cât chin nu pusese. Câte zile nu mâncase, câte nopţi de iarnă nu tremurase de ger, câte după amiezi de vară nu stătuse în văpaia soarelui ucigător ca să adune câte un ban, gologan la gologan din care apoi îşi clădi avere.

Da,- acum lucrul merge uşor,- nu e greu, când străinii sânt aşa de nepăsători, când asvărl paralele ca şi cândnu i-ar costa nici o muncă. Când se ruinează, dece nuar profita Moise? Aceasta nu e oprit de nici o lege.Câştig uşor, acum — dar cât de greu, altă dată!

Două mii de galbeni! Dar şi-ar scurge două mii de picături de sânge din vinele lui sleite mai bine decât să scoată din lada lui de fer aceşti bani, această neauzită grămadă de bani. Ar stinge mai degrabă soarele, ar scuipa pe Jehova decât să lase să i se ia din mână suma aceasta. Intră din nou in încăperea lui strâmtă şi murdară, din care raza de soare se dusese.

Ce să faca? Să se sfătuiască cu un înţelept rabin? Să aştepte acolo noaptea spre a fugi?

Dar cum să fugă? Cum să-şi ia această bogăţie adunată aşa pe îndelete? Unde să plece,- ca să fie sigur?

Şi cine sânt Robii nopţei? Ce putere au aceşti misterioşi necunoscuţi ca să poată lua ast-fel omului mai mult decât viaţa, miile de galbeni muncite cu atât necaz?

De odată, din spre colţ, se auzi un zgomot. Mulţimea se feri în lături,- un troteur de toată frumuseţea venea în goană şi se opri în faţa „magaziei” lui Moise.

Dan se coboră uşor şi intră în magazie.

Moise îl privi pe sub ochelarii săi cei groşi şi zise:

— Ce voeşte conaşul?

Dan îl fixă o clipă, apoi răspunse:

— Vreau să cumpăr nişte mătănii pentru o mătuşe.

Aricivo făcu câţi-va paşi către „birou”.

— Alegeţi.

Baronul se aplecă. Mână lui fină rostogoli moşuroiul de nestimate, le suci, le învârti în tot chipul. In sfârşit alese un lung şirag de mătănii de lemn de trandafir, înstelate cu câte un diamant. Se tocmi. Plăti. Eşi, după ce aruncă o ultimă privire în magazie.

III
RABBI ARALYM

De abia eşi Dan din magazia lui Aricivo şi un curios personaj intră.

Era un evreu în toata originalitatea tipului oriental. Lungul său caftan de atlas negru se întindea pân-la pământ, atingând papucii săi cei negri. Caftanul, curmat la mijloc de cingetoatea tratiţională, se deschidea pe pept, unde lăsa să se întrezărească cămaşea.

Subt caftan, albeau ciorapii, întinşi pe un picior nervos şi uscat, — picior de ermit, de anahoret, sau de alergător. Capul îi era înconjurat de tradiţionalul ştrarmăl, cu 14 cozi, subt care se presupunea iarmuk-ul legendar.

Dacă haina nu arată nimic deosebit, omul era o anomalie. Lung, aşa că de la mijloc se apleca, precum trestia cea excesivă se mlădie, el avea faţa aspră şi stinsă a singuratecului. Obrazul tăbăcit, brăzdat în toate direcţiile de zbârcituri din ce în ce mai adânci, era covârşit de barbă, care-l acoperea. Nasul fin, subţire cnări dilatate şi foarte mobile, se aplecă în chip vulturesc.

Subt arcada sprâncenelor străluceau de un foc neliniştitor ochii mari şi nobili. Ei aveau toate nuanţele unui suflet de contemplativ; de la iubirea extatică, până la complexul unei energii extra-ordinare, toate sentimentele omeneşti şi supra omeneşti îşi jucau strălucirile, ca un diamant pus în bătaia unei raze solare.

Ochii erau o putere. Când se aşezau pe un obiect, spuneau oamenii, lăsau dungi luminoase, ca nişte raze. De se înfundau în acei ai interlocutorului, străpungeau până în adâncul sufletului, cercetând până şi cutele cele mai ascunse. Privitul simţea obrajii roşind subt dogoreala acestei priviri, ca şi cum toate mizeriile inherente ori-cărei firi omeneşti, ce se ascund de asprimea vecinului, s-ar fi arătat lămurit. Câte odată, când lumina prea vie îl rânea, mâna sa fină făcea o tamziare razelor. Mână de aristocrat.

Omul luă un scaun, îl trase lângă Aricivo şi şezu. După ce ridică cu îngrijire pulpanele lustruite ale hainei, fixă în ochi pe evreu şi zise:

— Pe cele trei versete din capitolul XIV al Exodului, Moise zis şi Aricivo, fiul lui Abraham şl al Rahelei, te salut.

Moise era deja în picioare. Făcu un pas către el.

— Te întrebi cine sânt şi ce m-aduce către tine? Ascultă, Fariseule: după cum în acele versete sânt 72 cuvinte sfinte, de câte trei silabe, nume de îngeri cari cuprind numele lui Jehova — am venit la tine să-ţi aduc mântuirea.

Moise rosti în sfârşit:

— Sânt doar pe calea pierzărei?

Ascetul surâse tragic:

Aceasta priveşte pe Zaphohiel şi Jophiel. Un om, care a păcătuit ca tine, are multe de ispăşit.

Moise ridică ochelarii pe frunte, înfruntă privirea arzătoare a sectarului şi murmură:

— Dar ce-am păcătuit?

— Ai înfrânt cuvântul sfânt.

— Când?

Crezi tu că se adună atâtea bogăţii fără a fi vinovat faţă de Jehova? Ai uitat ce spune Exodul: ‘„Domnul Dumnezeul vorbi lui Moise şi îi zise: Du-te coboarâ,- căci poporul tău, pe care l-ai scos din Egipt, a păcătuit. El a părăsit calea, pe care i-ai arătat-o, el şi-a făcut un viţel de aur şi l-a cinstit aducându-i jertfe i-au zis: „Acesta e zeul tău, Israel, care te-ascos din Egipet”’. Şi Domnul a mai zis lui Moise: ‘„Văd că acest popor e neînţelegător. Lasă ca flacăra mâniei mele să se aprindă contra lui şi să-l sfarm.’ Da Moise, fiul lui Abraham şi al Rahelei, ai păcătuit faţă de Elohim.

Moise, mişcat fără voia lui trase un jilţ.

Dar vocea — fulgerătoate — îl opri:

— Nu, nu trebue să şezi. Nu ştii Exodul, Fariseule? Ietro zise lui Moise: „De ce te porţi ast-fel cu poporul?

De ce singur stai jos şi tot poporul stă în picioare, in juru-ţi de dimineaţă până seara? Şi Moise răspunse: „Poporul vine la mine spre a consulta pe Dumnezeu. Stai în picioare şi mă ascultă.

Aricivo rămase în picioare. Căci în magazia aceasta, strâmtă, murdară, luminată de abia, figurile celor doi oameni aveau ceva de o mărăţie tragică. Unul păr a o închipuire fantastică, aducând vorbe largi, vorbe pe care omenirea de atâta vreme s-a obicinuit să le venereze, cu o înfăţişare de ascet, care s-ar fi dezlipit pentru o clipă de vârful vre-unui Cârmei modern şi ar fi plecat în lume, să spue cuvântul inspirat.

Cel-l-alt, scurt' rotofel, cu o singură gândire, care era o obsesie: aceea a aurului.

După o tăcere necunoscutul zise:

— Mă cheamă Aralym, şi sânt trimis să-ţi spun ca altă-dată; te-am cântărit, te-am judecat şi te-am găsit prea uşor.

Moise încercă să rădă.

— Când m-ai cântărit probabil că n-aveam ştramăl-ul...

Rabbi Aralym ridică ochii şi-i pironi pe acei ai lui Moise: cuvântul îi peri pe buze.

— Dar nu vei fi lăsat să peri din lume, printr-o crimă sau să ajuţi pe nişte răi-făcători....

Moise deveni atent.

— Azi, dimineaţă, ai găsit în pragul uşei tale, o o scrisoare de la Robii nopţei,, prin care-ţi cer 2000 galbeni.

Moise făcu un pas.

— Acea scrisoare ai arătat-o vecinului de peste drum.

Moise exclamă:

— De unde şti?

— Lui Jehova nimic nu e ascuns. El vede şi firul de orz pe care pasărea îl gaşeste în colbul drumului. Acea scrisoare ai ascuns-o colo zise el, arătând cu degetul un loc din unsuroasa haină a bogătaşului.

Moise se cutremură.

Aralym continuă nepăsător:

— Robii nopţei sânt o asociaşie de tâlhari şi asasini, care au in fruntea lor un om extraordinar; frumos ca un heruvim, încântător ca David, energic ca Iosue, luptător ca Iuda, fiul Macabeului. Eî omoară şi fură fără nici o grijă, căci puterea lumească nu-i poate opri, nici stăvili...

Moise îl opri.

— Dar, Rabbi, dacă şti toate de-a firu-n păr, de ce nu înştiinţezi autoritatea lumească, — poliţia?

Rabbi se uită în vid ca şi cum ar fi fixat un cadran imaginar.

— Nu le-a sunat încă ceasul. Al tău a sunat.

Apoi, de odată, hotărându-se curiosul rabin zise:

— Scăparea ta e cu acest preţ: vinde tot ce ai, împarte la săraci şi vei scăpa. De nu, peste trei zile eşti mort.

Aricivo se înveneţi. Limba i se leagă, iar ochii i se dilatară, ca la o vedenie îngrozitoare. Nu putu spune un cuvânt.

Incetul cu încetul se reculese; îşi veni în fire, se uită adânc în ochii lui Aralym, o secundă, două, trei. Apoi privirea se preumblă cu o durere sălbatecă asusupra bogăţiilor grămădite, le învălui într-o văpae de adorare neţărmurită şi zise scurt:

— Nu.

Aralym eşi fără a se uita în urmă.

Peste trei zile se găsi cadavrul în pivniţa stradei Bucşenescu.

IV
O SCRISOARE A LUI ALEXANDRI.

Ar fi o curioasă observaţie aceea că în nebunateca evoluţie, pe care a suferit-o viaţa externă la noi, ce s-a schimbat aşa de radical, cea intimă a rămas aproape imuabilă. In trăsături generale, ceea ce a fost acum cinci-zeci de ani, s-a petrecut şi acum două-zeci şi se va petrece şi peste zece,— cu mici schimbări, prilejite de timp. Am comparat viaţa din casa bătrânului paharnic Ronescu cu amănuntele păstrate într-o scrisoare de Vasile Alexandri şi am văzut puţină deosebire.

‘„Meşteri în arta de a fura merele şi perele de pe crângi, îndrăzneţi la asaltul stogurilor de fân din vârful cărora ne place a ne da de-a rostogolul; neobosiţi la „Puea gaia”, la „Poarca”, la „Ţurca” şi chiar iscoditori de noi jocuri, eram mândri unul de altul”’ ne spune bardul de la Mirceşti, aducându-şi aminte cu duioşiede tovarăşul său de copilărie, ţiganu Vasile Porojan. Şi apoi adăogă: ‘„Singura deosebire, ce exista între noi doi, consistă într-aceea că, pentru fără de legele noastre copilăreşti, numai Porojan era pedepsit, de către jupâneasa din casă, mama Gahiţa. Câte bătăi a mâncat el, sărmanul, pe socoteala mea!... D-abia scăpa din mâinele jupânesei, cu chica topor şi cu obrajii bujoraţi de palme, el alerga la mine şi, uitând usturimea, mă îndemna să ne jucăm în puf. Eu îl mângâiam, dându-i câte-va parale turceşti, ca să cumpere alviţă şi simit, două „friandize” cum zic francezii, două „delicatesse”,cum zic nemţii, pentru care Porojan era în stare să-şi vândă căciula dacă ar fi avut-o, şi eu în stare să-mi dau papucii din picioare’.

Inlocuiţi numele lui Vasile Alexandri cu acel de Roman Ronescu; puneţi în loc de Porojan numele lui Ioan Ulmu şi veţi avea un alt tablou, diferit şi, totuşi,asemenea celui d-intâiu, după cum o picătură dintr-o lacrimă se deosebeşte şi se aseamănă cu altă picătură din aceeaşi lacrimă.

Dar sânt şi nuanţe: Porojan e rob, Ulmu fusese găsit de bătrânul paharnic, zgribulit în viforniţa unei seri de Decembrie. Faţa lui negricioasă strălucea pe albeaţa omătului iar ochii lui mari lunecau în lacrimi. Fecior de soare cald, el suferea îngrozitor în frigul ernei. Pe jumătate gol, se ghemuia lângă uşă, ca un vrăbioi îngheţat. Când îl zări, bătrânul boer prinse a înjura într-o greco-românească mormoită printre dinţi. Totuşi, după ce-l întrebă ce face acolo, în omăt, fără ca nenorocitul să-i poată răspunde, — buzele-i vinete erau îngheţate, — bătrânul se aplecă, îl luă în braţe, îl duse în casă, — şi, înjurând acum turceşte, dete ordin ca sărmanul vrăbioi, — paharnicul spunea cioroi, — să fie îngrijit ca un fecior de protipendadă.

Ingheţatul îşi veni repede în fire, ba mai la urmă se dezgheţă atâta, încât putea da lecţii Porojanului lui Alexandri care însuşi era un Maestru ‘„Ce talent avea el pentru confecţionarea arşicelor de nuele cu săgeţi din şindrilă! Cum ştia de bine să înalţe zmei de hârtie poleită până sub nori şi să le trimeată răvaşe pe sfoară!... Acei zmei cu cozi lungi erau fabricaţi de dascălul bisericei şi purtau pe faţa lor următoarele cuvinte scrise cu slove chirilice:’

‘„Afurisit să fie cu tot neamul lui şi să ardă în jăratecul iadului, acela care ar găsi acest zmeu căzut şi nu l-ar aduce în ograda sfântului Ilie”.’

Şi poetul, în faimoasa scrisoare, continuă a povesti cu acel farmec, ce-i este caracteristic, copilăria lui Vasile Alexandri cu Porojan sau a lui Roman Ronescu, fiul paharnicului, cu Ioan Ulmu. Inălţările îndrăzneţe de zmei, ce spintecau nouri, luptele omerice cu pânditori de zmei, fiindcă ‘„blestemul nu producea nici un efect, din cauză că hoţii nu ştiu carte”’; planurile de răzbunare.

Dar anii zburară — şi aci începe să se deosebească istoria povestită de bardul ”Steluţei„ de istoria lui Roman şi a lui Ulmu. Pe când sărmanul Porojan era dat pe mâna unui brutar ca să înveţe a plămădi păini, ciureciuri, colaci şi cozonaci, iar Alexandri fu trimis la şcoala lui Cuenim; milosul paharnic dădu lui Ioan Ulmu o ursită mai omenească: îl făcu tovarăşul fiului său. Acelaş profesor îi pregăti pe amândoi. Dar pe când plăpândul fiu de boer învăţa repede şi respica lecţiile cu o uşurinţă uimitoare, Ulmu nu prindea nimic. In schimb, era de o putere herculeană.

Ast-fel le trecu copilăria: „Un rege, alungat din ţara lui, şi-ar fi aducând adesea ori aminte de tronul său aurit. Ast-fel îmi aduc eu aminte de capra trăsurei de sub şopron. In momentele, ce stam urcat pe ea”... şi urmează un tablou în care trec şi Stoica vizitiul şi Costache bucătarul, care se încurca în blanmanjele şi Casandra, albă ca o fată de boer, ce se înamorase de Postolache, cobzarul dar pe care jupâneasa o căsători fără voe cu Costache bucătarul, iar Postolache fu nevoit să-i cânte la nuntă— şi Zamfira, care a fugit cu Didică scripcarul...

Veni şi ziua de despărţire şi ultima distracţie,— ultima ambiţie, — de a chiti şi sburătăi cu pietricele pe palamarul, când, suit în clopotniţă, bătea toaca ‘„executând variaţii fantastice cu ciocanul de lemn pe scândura spânzurată alăturea de clopot”’.

Intre cei doi „prieteni” împărăcherea era curioasă şt statornică. Ioan Ulmu părea că are o iubire fără margini pentru tânărul său stăpân. Cu ochii blânzi şi supuşi ai unui câine, el îi urmărea orice mişcare, gata a înfrunta ori-ce pericol, a suferi ori-ce neajuns pentru a-l apăra de cea mai mică suferinţă. Şi, totuşi, dacă Ulmu ar fi putut lua premiul în arenele olimpice sau în vre-o pistă pariziană, culcând la pământ pe cei mai vajnici dintre luptători, Roman putea să pretindă a întrece pe cel mai delicat Sybarit. Mic, gingaş, fragil ca şi când firea îl făcuse asemenea statuetelor din Tanagra,în care arta nu găseşte echivalent de când în şubredul material, din care e plăzmuită, capul lui brun avea o frunte largă şi proeminentă, subt care se umbrea figura cea mai fină şi mai inteligentă. Nu era frumos, în înţelesul banal al cuvântului. Era, însă, unul din acei oameni asupra cărora privirea se opreşte, visătoare sau mirată. Numai lui în lume, Ulmu se destăinuia, deşi nu-i spunea multe. Dar de unde venea? Care era adevăratul lui nume? El nu răspundea la nici una din aceste întrebări, deoare-ce părea că-şi perduse memoria. Nici una din faptele anterioare găsirei sale la uşa paharnicului din strada Golia nu mai venea la chemarea răzvrătitei sale voinţi.

V
SCLIPIRI DE ZÂMBET ŞI DE RAZE.

Roman nu era Alexandri, —o ţară nu produce des oameni ca barbul de la Mirceşti. Nu avusese ca dânsul aripile fantaziei albastre, în care să-şi plimbe anii copilăriei. Nu avusese norocul ca zâmbetul mamei să-i alinte primii paşi. Crescuse singuratec, lipsit de afecţiunea maternă, asemenea unei flori hrănite cu sevă şi apă, dar lipsită de rouă. Nu râdea cu mult haz la glumele lui Ulmu, nici nu ar fi fost în stare să mai împroaşte în clopotniţă „înaltul cerului” pe bietul palamar, care bătea toaca. Foarte rar zâmbetul se arată în colţul buzelor sale subţiri, — când Lia se apropia de el, căci ea era singura lui iubire.

Rămasă fără tată şi fără mamă din cea mai fragedă vârstă, fata Smarandei Ronescu fusese primită şi crescută în casa moşului său ca un înger lăsat din cer.

Nu rare ori bătrânul paharnic spunea răzând, pe când juca pe un genunchi pe Roman, care-i zmulgea cu multă îndemânare mustaţa dreapta, în timp ce Lia călătorea pe cel-l-alt genunchi şi opera mustaţa stângă:

-Copiii tatei!

Şi se apleca să-i sărute — şi din dragoste şi ca să mai înceteze depilarea, care devenea destul de dureroasă.

Bătrânul, — bogat ca un Cressus, asmenea acelui boer moldovean care avea 80000 fălci de pământ, —făcea visuri aiurite. Pe Lia o va mărita cu un înalt dregător, vre-un fecior de Domn. De ce nu? Frumoasa era ca o vedenie, ca un vis de poet întrupat de vre-un Leonardo da Vinci, al cărui zâmbet de pe buzele Monnei Lisa, Roman o găsea pe guriţa plină a verei sale — şi bogată cum nu va fi altă fată, căci bătrânul paharnic era om drept: din averea lui va face două părţi egale. Aşa trăiră unul lângă altul. Anii de şcoală îi duseră împreună. La lumina aceleaşi lămpi, seara, şuviţele ei de păr încârlionţat fugeau pe foile cărţilor, pe când el urmărea cu ochii îmbinarea negrului lor strălucitor cu liliana strălucire a frunţei. Uitase pe Ulmu.

Pe când ea resfira linie cu linie cartea pusă înainte, câte un roman, el visa. Apoi erau preumblările pe subt tei, prin vechea grădină; el guraliv câte odată, mai deseori tăcut. Vorbeau. Despre ce? Nimicuri, care i se păreau că au profunzimi de filozofie. Despre cutare profesor, care era membru şi în comitetul teatral. Om bun la inimă, îndatoritor, cam iubitor de fete feciorelnice. Internele erau doritoare de spectacole şi de ştiri din afară, dar nici nu puteau măcar întreba pe profesorul, ce purta cu mândrie un nume grecesc Pausania. Nu-l puteau întreba, pentru că directoarea foarte precaută, punea câte o „pedagogă” să asiste la lecţie. Noroc că „domnişoara” franceză sau germană nu ştia o boabă româneşte. Şi pe când d. Pausania cu ochii în Epistolele lui Horaţiu, scanda ca un psalt:

Nullius addictus jurare in verba magistri

Quo me cunique răpit tempestas deferor hospes

Nume agilis fio et mersor civilibus undis

un drac de fetiţă, cu ochii plini de scântei, răspundea tot fără a ridica ochii de pe carte:

— Domnule Pansenia, ia spune, ce se joacă diseară la teatru?

Profesorul, fără a se arăta surprins de „incartada” cum spunea el, replica, tot fără a pierde linia:

— Ia lasă, mademoiselle, lasă. Ia seama la lecţie: ‘Virtutis, verac custos rigidusque satelles’...

Dar vicleana:

— N-am să te ascult, căci şti ce spune Horaţiu:

Nullius eddictus jurare in verba magistri

Spune mai bine ce se joacă diseară?

— Ei iaca, se joacă Fiesco.

‘Numc in Aristippi furtim praecepta rebtabor...’

Toate feţele cele tinere se îmbujorează şi toţi ochii scânteie.

— Pansania, din ce în ce mai posomorât:

— Ei da, Fiesco. Dar sfârşiţi odată:

‘Et mihi res, non me rebus, subjungere conor’. Dracul cu părul creţ nu-l lasă aşa de uşor:

— Ia nu te mai preface, dragă domnule Pausania; ştim noi că-ţi place. Aseară a fost lume la teatru?

Bietul Pausania, zăpăcit de tot, sărea foile tocmai la Ode:

— A fost destulă, Doamna — directoarea...

— A! A! Auzi, s-a civilizat!

Dar bietul om era perdut:

— Tăceţi că prinde de veste Fräulein:

‘Misce stultitiam consilüs brevem,’

‘Dulce est desipere in loco’.

Şi îatr-adevăr, colţuroasa nemţoaică ridica ochii de pe Werther şi zicea distrată:

— Ruhig!

Apoi, iar îşi reîncepea cetirea. Pausania, bujor sub părul lui alb, le făcea morală cu ochii pe Horaţiu:

— Ei, vedeţi dacă nu vă astâmpăraţi? Bine v-a făcut.‘Misce stultitiam...’

Fetele, însă, nu se dădeau bătute:

— Dan, Constanţa a fost?

— A fost.

— Era în alb?

— In alb cu negru.

— Era frumoasă?

— Divină.

Şi ochii flăcăului tomnatec se aprindeau. Constanţa era pasiunea lui, o pasiune absolut platonică, care dura de vre-o 4 ani.

Fräulein striga:

Ruhig!

Şi clasa continua.

Seara, când povestea lui Roman toate aceste nimicuri, făceau amândoi un haz nebun. De obiceiu se plimbauprin grădină; atingând-o, cu un fior el îi spunea:

— Incet, mişcându-se aiene se văd scheletele înegrite ale copacilor depărtaţi: şi susurul frunzelor e abia perceptibil, îndepărtat şi tainic. Ochiul, urmărind razele timide ale lunei care zidise în umbră castelele fantastice, întrezăreşte figuri inoptite, ce par că se strecoară subt bolţile sumbre. Totuşi, de-asupra noastră, în vrăjita tăcere a nopţei, luna străjueşte, palidă şi tremurătoare şi seridică măreaţă. Valea, plină de ceaţă înoptiră, e liniştită ca un mormânt. Dar ochiul e aşa de obişnuit cu viaţa încât pare că zăreşte larve informe, ce se strecoară printre neguri. Pe muchea înălţimilor, pe vapori alburii,tremură razele albicioase. Albastrul luminat le apasă, cum o cupă tainică cuprinde spuma vinului ce fumegă. Oraşul doarme. De-abia un zgomot vag ajung până la auzul nostru, — încet, cum ar vorbi doi oameni la căpătâiul unuia, ce se odihneşte, sau cum o mamă îşi îngână copilul în leagăn. Mai încolo se aude un cântec de pasăre, o vraje de greer, făcute par-că, numai ca să arate cât de adâncă e tăcerea înoptită, peste care domneşte luna.

Ea îl ascultă uimită, cu ochii perduţi în albastru.

Câte odată îl întrerupea.

— Ce stea e cea de colo?

— Unde? întreba el şi se apleca peste umărul ei, ca pentru a urma indicaţia arătătorului.

Ea, fără a se mişca, răspunde: Colo!

El uimit, cu buzele înfrugurate de poftă, cu ochii umezi răspundea la noroc:

— Siriu.

Ce hohot de râs! Scuturându-şi capul, el părea că revine din altă lume.

— De ce râzi?

Incă un hohot.

— Cum să nu râd? Sirius e acela? Acela e Aldebaran.

Şi bietul Roman rămânea trăznit. Atunci, ca să-i ogoaie umilirea, frumoasă îl lăsa să se apropie, şi-i întindea mâna, pe care buzele lui lacome se lăsau. Dar se oprea imediat, căci i-ar fi părut o profonare, dacă lângă Lia ar fi resimţit acelaş fior ca lângă o femeie oare-care.

Şi totuşi, de multe ori, când ridica încet capul, găsea în colţul buzelor aprinse un surăs straniu.

De ce surâdea ea? La vederea iubirei lui? Era un surăs de plăcere? Era o zâmbire de consimţire?

El ar fi vrut să fie aşa, dar nu îndrăznea să creadă. Odată buzele lui Roman întâlniră buzele moi ale Lisei. Comoţiunea fu aşa de puternică, încâ( sărmanul copil se sprijini de un copac, să nu cadă. Inchise ochii. Când îi redeschise, Lia îl privea întrebătoare. Şi iarăşi în fluturarea privirei aceleia negre, surâsul de odinioară parcă pândea.

Treceau anii. Acum era fată mare, curtată şi râvnită. Roman, prepuitor şi mizantrop, suferi chinuri, — nu doar că ar fi putut gândi că Lia s-ar putea apropia de cineva, chiar în gând. Nu, ci fiind-că vedea pe alţii dorind-o.

Intr-o dimineaţă primi o telegramă la Bucureşti, unde se dusese de câteva zile. Bătrânul Ronescu murise. Roman auzi sângele vâjâindu-i în vine,- un fel de nour cald i se puse pe ochi,- strânse convulsiv pumni, —dar nu plânse.

Plecă. Drumul de la Bucureşti până la Iaşi fu un chin. Cu ochii pe zarea albastră, i se părea că trenul are veşnice întârzieri. Un călător, care-l cunoştea, veni să-i vorbească. Roman, blândul tăcut, fu ispitit să-l pălmuiască. Străinul se ridica şi se duse.

Ajunse. Gara plină îi făcu rău. Brănci pe tregher se aruncă într-o trăsură şi, îatr-o goană nebună, ajunse acasă. Tăcere: Servitorii toţi, cu ochii plânşi, îi aţineau calea. Ioan, cu peptul lui enorm zguduit de un plâns nestăpânit, vru să oprească furtuna.

— Nu plânge....

Roman îl împinse cu o putere supraomenească.

Trecu.

In salonul cel mare se vedea lumină. Pe catafalc, între flori şi lumânări, era tatăl său. Intins cu mâinele pe pept, cu o cruciliţă de ceară între degete, bătrânulnu avea înfăţişarea morţei. Faţa lui sângeroasă avea aceiaşi expresie, numai ochii erau închişi. Printre firele negricioase ale barbei flacăra lumânărilor făcea să argintească firele albe, asemenea unui răsfrângeri de soare prin gaura unei odăi întunecoase. Razele se jucau pe fruntea largă, punând în evidenţă proeminenţele, dezmierdând părul alb, dând viaţă buzelor stinse. Când Roman intră, o rază se lăsase pe gura mortului şi-l făcu să apară ca luminat de un surâs.

Mai încolo, pe o canapea, un preot sta de vorbă cu o femeie bătrână, îmbrăcată în negru şi pe care Roman nu o mai văzuse. Flori necunoscute erau lângă catafalc; într-o parte ardea un vas cu tămâie. Totul, chiar cele familiare erau aşa puse, încât păreau străine. Ai fi zis că nemiloasa moarte adusese cu dânsa un convoi de lucruri nevăzute sau schimbase faţa vechilor prieteni.

Dar mai presus de toate, ceea ce impresiona până la nebunie era tăcerea nepământească care stăpânea încăperea. Pârâitul lumânărilor, arderea zmirnei luau proporţii de zgomote intense, care făceau să tremure timpanul.

Roman se apropie de tatăl său. Nici o vorbă, nici o lacrimă. Se opri lângă el şi privi.

Din acest moment Roman nu-şi mai da seama exact de ce se petrecuse. Vedea o serie de lucruri, când se reîntorcea cu mintea în urmă, ca printr-o pânză subţire şi cenuşie. Vedea vegherea la căpătâiul mortului; sosirea rudelor mai mult sau mai puţin ipocrit atinse de moartea bătrânului. O vedea, mai ales, pe Lia plânsăşi veghiând la o laltă cu dânsul, şi rugându-se din când în când.

Apoi, înmormântarea.

Se lăsa linişte supremă asupra câmpului de odihnă; întreaga fire părea cuprinsă de nemişcarea morţei. Un val de sânge curgea de la soare în apus, peste vârfuri de copaci şoptitori şi peste marmorele în visare. In iarba cimitirului greerii amuţeau, iar prin crengi tăceau păsările. Din spre biserică se auzea chemarea clopotului, dar aşa de liniştită şi de molcomă, că parcă o vrajă cuprinsese limba de aramă. Iar din depărtare venea zgomotul nedesluşit al oraşului, care se perdea în tăcerea neînchipuită a istrăvirei. Pe cărarea, ce şerpueşte către poartă, venea încet un car funebru. După car urmau el, — şi o femeie. EI mergea cu pas automatic, fără să fi întors ochii odată de la sicriu. Femeia plângea. Părul ei alb avea şuviţe, care fluturau în vânt de-i învăluia fruntea din când în când şi se muiau în lacrimele, ce cădeau în boabe mari. Un suspin îi scutura toată fiinţa zbuciumată. Sărmanul ei pept tremura în mişcări neregulate.

Dar totul era aproape în linişte. Par-că tăcerea de prin prejur pusese stăpânire şi pe durerea lor.

Cine era necunoscuta?

Un preot, bătrân de aproape un veac, începu serviciul dumnezeesc, — cu vocea înceată. Mâna lui osoasă ducea în leneşe mişcări rituale cădelniţa, iar vocea lui albă avea un murmur imperceptibil. Atât era de obişnuit cu sunetele de durere, încât nici nu întoarse capul către cei, cari plângeau.

Şi tăcerea era stăpână. De-abea, încet şi îndepărtat, se auzea un dangăt de clopot şi susurul centenarului liturg.

Bătrăna încetă de a plânge. Ochii deveniră fixşi şi sticloşi şi un tremur grozav îi scutură tot trupul. Se aplecă spre mort, — şi-l sărută lung, lung. In depărtare se auzi bombonitul unei albine, ce trecea în zbor...

Casa era goală. O mătuşă bătrână se însărcina cu Lia, care nu mai putea rămâne in casa lui Romescu, acum când bătrânul murise.

Roman, ca mai înainte, sosea regulat să vadă pe Lia. Tânăra fată la început cerea să-i aline durerea şi fu blândă şi aproape iubitoare. Dar când zilele trecură, Lia redeveni aceaşi ca altă dată. Ba din ce în ce mai cochetă.

Intr-o zi mătuşa, subt imboldul Liei, îşi deschise „saloanele”. In fie-care Vineri ele erau pline, căci un roiu de tineri fluturau în jurul Liei. Era şi frumoasă şi una din cele mai bogate „partizi” din oraş. Testamentul bătrânului Romescu o făcuse părtaşe la averea lui de vre-o câte-va milionane, iar Roman, câte-va luni după moartea tatălui său, depuse partea Liei la o bancă din străinătate. Joranu, serios şi cumpătat, era unul din cei mai turbaţi „curtezani” ai „d-rei Lia”, — cu toate câ nimic nu-l făcea să se oţerească mai mult decât acest cuvânt: curtezan. Dar adevărul e că era prins ca un rob. Pentru Joranu nu exista în lume de cât Lia.

VI
NOURI

Roman nu se temu de rivalul acesta, pentru motivul foarte simplu că Lia nu-i arăta multă prietenie. Ea trecea admirată, pironându-şi ochii şi luminând cu zimbetu-i când pe unul, când pe altul, fără a se opri asupra nimănui. Era prea cochetă şi prea copilă încă.

Intr-o seară Joranu sosi, întovărăşit de un tânăr de-o frumuseţe orbitoare, Dan. Il prezentă tuturor ca pe cel mai bun amic, un om cu o avere frumoasă şi o cultură deosebită.

Baronul nu întârzie să producă impresie adâncă asupra tuturor.

Când se aproprie de Lia, puse atâta respect şi cavalerism să o salute, încât nici ochiul cel mai prepuitor nu ar fi găsit ceva insolit. Obişnuit să placă, el nu căuta să afle ce efect a produs asupra ei. Lia, învăluită până acum în adoraţie aproape, fu jignită adânc de această neatenţie şi i-o arătă în chip original, — deşi cam „mitocănesc” cum „bodogăni” bătrâna mătuşă. In salon se afla portretul unui tânăr, făcut de un pictor necunoscut. Necunoscutul, însă, merita să fie celebru; avusese mai mult decât talent, avusese aproape geniu. Tabloul era un cap de operă, care ar fi putut figura în ori-care din muzeele europene. Dar şi modelul nu ar fi lăsat nimic de dorit. Dacă mitologia nu ar fi apus, un clasic l-ar fi asemuit lui Endymion sau Apolon.— Dan se opri în faţa lui şt-l admiră mult, ceea ce într-adevăr era surpinzător, căci mai tot-d-a-una el lăsa să cadă o privire distrată pe cele mai frumoase privelişti.

— A trebuit ca tablou să-i samene, pentru ca domnul de Vale să găsească ceva de admirat, zise Lia cu ciudă, încet, dar ca să fie auzită de dânsul.

Tânărul bucovinean nu se mişcă. Nici un muşchi al feţei nu tremură,- el rămase impasibil şi continu a privi opera pictorului necunoscut, pe când mătuşa încreţea sprincenele sure şi arunca priviri fulgerătoare Liei. După un moment, Dan se întoarse:

— Frumos tablou şi frumos cap. Păcat că nu mai e în lume chip, care să-i samene.

Roman se încruntă. Omul acesta era un adversar de forţă, absolut stăpân pe sine şi, prin urmare, în putinţă de a stăpâni pe alţii. De va trebui să ajungă la luptă. Străinul putea foarte bine să nu fie învins.

In schimb, Joranu era radios. Baronul se arătase plin de tact şi evitase să răspundă la copilăria Liei.

Acest incident nu făcu de cât să lege mai mult încă prietenia lui Joranu cu Dan. Erau nedespărţiţi. Impreună la teatru, împreună în lume, împreună în toate ocaziile, în care se puteau arăta în public. Lumea se întreba: Cum se armonizau două caractere aşa de disparate? Explicaţia se găsea în ciudatul farmec, care era în persoana lui Dan, ciudat ca parfumul îmbătător ce se exală din anumite flori.

Joranu, dintre toţi prietenii lui Dan, era singurul iniţiat în micele taine ale intimităţei lui.

Gurile pretindeau că baronul o făcea înadins, pentru motivul că Joranu avea o reputaţie foarte bine stabilită

şi era foarte cunoscut în toată Moldova. Graţie lui, spunea invidioşii, baronul speră să se strecoare în „societatea bună”, — care, de altminteri, îi deschidea larg uşile.

De odată, se observă oare-care răceală între Joranu şi Dan. Această quasi-ruptură luă repede proporţiile unui eveniment. In toate părţile nu se vorbea de cât despre dânsa. Care era motivul ce despărţea Oreste de Pilade? Şi conjoncturile îşi luau zborul, mai toate având ca bază iubirea lui Joranu pentru Lia şi preferinţa, de abia ascunsă, pe care Lia o acorda lui Dan.

Adevărul era că într-o zi Dan avuse o lungă convorbire cu prietenul său. Pe când baronul vorbea, figura lui Joranu exprima o mirare adâncă.

Baronul avea darul vorbei, era insinuant, ştia să atingă toate coardele. Dar în acea seară părea că nu reuşeşte. Joranu îl asculta cu mult interes, dar fără a-şi manifesta obişnuita veselie, ce izbucnea de câte ori vorbea cu Dan. Când sfârşi de vorbit, clătină din cap şi nu rosti nici un cuvânt, afară de: — Sărac, dar....

Seara eşiră amândoi, coborâră strada Lăpuşneanu, strada Ştefan cel Mare şi se opriră în dreptul unei căsuţe. După un moment de ezitare, baronul pătrunse în curte şi dispăru, urmat de Joranu.

Ce se petrecu înăuntru? Nimeni nu află.

A doua zi, însă, ruptura era complectă, dintre Joranu şi Dan. Peste câte-va zile, avu loc duelul fatal, în urma căruia Dan plecă pentru cât-va timp în Bucovina.

Dar nu se isprăvise zgomotul provocat de duelul, în care Joranu îşi găsise sfârşitul, şi un alt scandal zgudui tot laşul.

Lia dispăruse. Bătrâna mătuşe era aproape nebună. Ce devenise iubita ei, copila ei?

Cercând cu de-amănuntul, se află că, de vre-o două zile, o babă venea foarte des în curte. Ea avusese ascunse convorbiri cu Lia şi apoi nu mai fusese văzută.

In ziua dispariţiei Lia stătuse mai mult cu Tanti, care o alintase. După obiceiul ei copilăresc Lia se suise pe genunchii slăbiţi ai mătuşei şi-i luase capul între braţe.

— Tanti, mă iubeşti?

Tanti se uită peste ochelari:

— Ce ai?

— Ia, nimic. Vreau să ştiu de mă iubeşti.

Tanti scoase tabacherea, luă încetinel o priză, o puse cu delicateţă la intrarea foselor nasale, aspiră cu deliciu, strănută cu deliciu, tuşi şi zise:

— Adică, drăcoaico, nu şti că te iubesc?

— Şi-ţi va părea rău de mă vei perde?

Tanti tuşi de mai multe ori şi se şterse la ochii: tabacul probabil, o făcuse să lăcrămeze.

— Ascultă drăguţă,- dacă pentru a-mi spune lucruri aşa de plăcute te-ai suit pe genunchii mei, apoi poţi să-ţi faci vânt, sfârşi bătrâna surâzând şi ţinând-o de talie.

Dar Lia era încăpăţânată:

— Spune, Tanti, are să-ţi pară rău?

— De sigur, răutăcioaso.

— Mult?

— Foarte mult.

— Dar dacă mă voi reîntoarce?

— Imi va părea bine.

Lia luă capul bătrânei între palme, îl sărută „mult, mult” cum spunea ea, se alintă ca un copil răsfăţat şi se sui în camera ei. Pasul îi se mai auzi de câte-va ori, apoi, — tăcere şi întuneric.

A doua zi, când femeia intră în odaie ca să ridice perdeaua, găsi odaia goală şi patul nedesfăcut.

Bătrâna plânse amar. Trimise imediat după Roman, care veni în grabă. Când i se spuse că Lia a dispărut el îşi trecu mâna pe frunte, o lăsă pe ochi şi stătu astfel câte-va clipe. Apoi se ridică. Era senin ca mai înainte; dar când păşi în lumină, bătrâna izbucni în plâns şi aplecându-şi capul, ostenit, îl sărută lung pe frunte. Apoi, zise:

— Du-te, copile, şi fia-ţi senină calea.

Roman murmură:

— Calea Robilor.

VII
CEL MAI FERICIT

Peste câteva timp se aflară ştiri despre Lia.

Ea era în Bucovina, la „moşia” baronului de Vale. Trecură iar lungi săptămâni. Bătrâna mătuşă primi o scrisoare din Cernăuţi. Chemă repede pe Roman, de care nu se mai putea despărţi de când fugise Lia.

Cum sosi, îi întinse scrisoarea, Roman o luă, o deschise şi o ceti fără a arăta vre-un semn de emoţie. Apoi zise, cu un uşor tremur în voce:

— Nu-mi rămâne de cât să felicitez pe doamna de Vale.

Bătrâna se uită în ochii lui.

— Aşteaptă. Săptămâna viitoare e în Iaşi. Vei felicita-o în persoană.

— Nu pot.

— De ce?

— Plec.

— Când?

— Mâine.

— Unde?

Nu ştiu. La Veneţia, poate.

Bătrâna lăsa să-i cadă capul pe piept.

— Rămân dar singură?

— De ce? Nu vine Lia?

— Tot singură voiu fi. Lia nu e a mea, e a soţului ei.

Roman se reîntoarse acasă. Casa-i păru şi mai pustie.

Chemă pe Ulmu şi dete ordin să-i gătească lucrurile pentru drum.

Ulmu îl privi uimit.

— Pleci, stăpâne?

— Da.

— Singur?

— Da.

— Dar eu?

— Tu, rămâi aici. Casa tatei nu poate rămânea goală. Şi-apoi, eu, am nevoie să fiu singur.

Şi Roman avu o privire atât de curioasă încât Ioan nu mai inzistă. Peste alte două săptămâni primi o telegramă din veneţia:

„Vino, Mi se urăşte”.

Ioan luă o scrisoare, pe care o găsise într-o dimineaţă în crăpătura uşei, o strânse binişor, murmurând:

— Am să i-o dau singur.

Apoi, se închipui de bani şi stete la gând.

Oare nu era nimic ascuns in telegrama stăpânului?

Oare îl dorea pe el, Ulmu, sau şi ştirile pe care Ulmu le-ar aduce din Iaşi? Şi, după o lungă deliberare, el socoti că acest din urmă caz e cel mai adevărat.

Şi plecă pe străzile Iaşului. După mii de ezitări, intră la mătuşa Liei.

Ea era în salon cu Lia. Baronul nu era acasă. Bătrâna, când văzu pe arămiul uriaş, îl întrebă:

— Ce vânt te aduce pe la noi?

— Ia, am venit să-mi iau ziua bună.

— Dar ce? Pleci?

— Da. Mă duc după Roman.

Lia ridică cu agerime capul.

— Ce! Roman e bolnav?

— Nu slava Domnului.

— Atunci, ce s-a întâmplat?

— Nimic. Boerului ii se urăşte.

— Şi te-a chemat?

— Şi m-a chemat.

— O tăcere, Ulmu reluă:

— Ce să-i spun?

— Să fie vesel şi sănătos, răspunse Lia, fără a-şi ridica ochii de pe lucrul ei.

Bătrâna se uită la dânsa. Apoi clătină din cap şi zise încet:

— Să se întoarcă.

In clipa aceasta, Lia îşi arăta faţa. Privirea celor două femei se încrucişară. Lia aplecă pe a ei.

Ion eşi murmurând:

— Mi se pare că cel mai fericit dintre ei, e cel mort.

VIII
DIBUIRI.

La ora aperitivului „Prinţul” şi cu publicistul se aflau pe terasa cofetăriei. Prinţul era cam plictisit.

— Dar ce ai? îl întrebă tovarăşul. Zaprog face nazuri:

Zaprog era un ciubotar de origină poloneză, tatăl a unei numeroase familii. Muncitor neobosit, el putea totuşi să-şi susţie rangul, căci afirma cui vrea să-l asculte, că e de sânge nobil. După chipul fetei mai mari, ai fi jurat că e aşa, atât de natural era la Marişca dorul de haine elegante.

„Prinţul” răspunse:

— Fata ar vrea, dar se teme de nobilul ciubotar.

„Publicistul” dete din umeri:

— De ce nu te adresezi direct tatălui?

— Nu mi-i îndemână, răspunse cel-l-alt sorbindu-şi paharul.

— Pune pe alt-cineva.

„Prinţul” închise ochii şi zise, după o clipă:

— Vezi ce mai e nou în ziar?

„Publicistul” străbătu cu ochii lungiie coloane ale Patriei şi apoi ceti:

„Crima din strada Bucşenescu continuă a preocupa pe domnul judecător de instrucţie Vioreanu. Nici o lumină.

Acuzatul Nîchifor Pribeagu neagă cu încăpăţânare orice participare sau cunoştinţă a faptelor. El stabileşte foarte exact întrebuinţarea timpului, afară de câte-va ceasuri, asupra cărora dă amănunte, care nu se pot controla.

Pe de altă parte cercetările, ce s-au făcut la locuinţa ucisului, nu a stabilit altceva de cât curiosul fel de viaţă, pe care-l ducea Moise şi care a uşurat aşa de mult comiterea crimei. Se ştie ce mare cantitate de aur şi obiecte preţioese erau îngrămădite în magazioara din Târgul Cucului. O parte din bogăţia boerilor noştri a trecut pe mâna lui.

Dar nu s-au mai găsit lucruri de seamă, ci numai de acele a căror valoare comercială e nulă. Banii şi faimoasele mătănii preţioase au dispărut şi uşa nu prezintă nici-o urmă de efracţie. Ea era închisă normal. Se crede că hoţul a luat cheea delà mort, căci ea nu s-a găsit pe cadavru.

Cititorii — continuă Patria, — îşi amintesc că noaptea, în care, probabil a avut loc omorul, a fost o furtună îngrozitoare.

In acest chip s-ar putea explica cum omorâtorul sau bine, omorâtorii, au putut pătrunde în magazie, scotoci,scoate şi aproape deşarta-o fără a atrage atenţia vecinilor.

Dar nu s-a putut explica cum sergentul din punct Nicolai Ciobanii, nu a observat nimic. Chemat la instrucţie, el a mărturisit că în noaptea aceea a dormit la o femee de stradă şi care locueşte mai departe.

El a fost arestat, dar în urma cercetărilor, neputându-se dovedi nimic în sarcina sa, a fost liberat.

A mai fost citat la parchet şi domnul baron „de Vale”.

„Prinţul” exclamă, mirat:

Tiens, tiens! C-est drôle. Ce caută Dan în astă afacere?

„Publicistul” exclamă:

Que cherchait-il en cette galere?

„Prinţul” făcu un gest din mănă:

Lis, Vom vedea noi îndată.

...şi domnul baron de Vale. D-sa fusese în ajun la Moise şi campărase un şirag de mătănii. Cu toată bunăvoinţa d-sa nu a putut da nici o explicaţie. Cum nu fusese nici odată la Moise, n-a putut observa dacă era ceva anormal.

Domnul Vioreanu se scuză că a supărat pe baron. In parantez, putem spune că domnul de Vale s‘a stabilit definitiv la noi. Drepturile politice fiindu-i recunoscute încă de acum cinci ani, ni se spune că va candida la scaunul de deputat, rămas vacant în urma încetărei din viaţă a regretatului nostru amic, doctorul Miloreanu.

Instrucţia tot nu se lasă. Domnul Vioreanu întinsese o cursă- une souricière—la uşa faimosului subteran. Se ştie ce se numeşte o souricière. Nu se ia nici o măsură aparentă, care să dea de ştire celor interesaţi. In schimb, se stabilesc în jurul locului mai multe posturi de agenţi secreţi. Imediat ce un cetăţean, mai mult sau mai puţin suspect, se prezintă, e arestat.

S-a cercat cu chipul acesta a se alia cine mai venea in culcuşul Pribeagului. In zadar. Şeful siguranţei şi-a cam perdut siguranţa că va da de urma complicilor. Căci un fapt e cert. Nichifor e autorul crimei; nu s-a putut dovedi materialiceşte aseasta, dar toate cele-l-alte dovezi coroborează a le învedera. Chiar alibi-ul lui foarte ordinar vine in sprijinul credinţei d-lui judecător de instrucţie despre vinovăţia lui Nichifor.

El a putut stabili cu siguranţă cum a petrecut toată ziua; întrebuinţarea serei, însă, nu a putut-o dovedi cu aceiaşi precisiune. Aşa, Pribeagul pretinde că a rătăcit pe strade, când, însă, i se ceru să arate oamenii, pe care-i întâlnise în drumul său, el răspunse:

— Dacă îţi închipui d-ta, cucoane, că un calic care trece legănându-se de foame este privit de boeri, te înşeli. Iar dacă socoţi că şi calicul îşi înseamnă chipul trecătorilor şi caută să afle numele lor, iar te înşel. Un

pieritor de foame nu are de cât un singur gând: să găsească unde-va un codru de pâine.

Răspuns meşteşugit căci omul acesta prezintă un trecut foarte misterios. Ni s-a relatat de pildă următoarea scenă între dansul şi judecătorul de instrucţie care cerca să-i smulgă taina trecutului.

— Ascultă, Nichifor, în spunea domnul Vioreanu. Dovada că ai ucis pe Moise Aricivo e făcută...

Bătrânul clătină din cap, deschise gura spre a protesta, dar tăcu şi făcu un gest de oboseală, ca pentru a zice: la ce bun!

— Da, da, s-a dovedit că tu ai ucis pe evreu. Dacă negi, spune cine a făcut-o, căci în culcuşul tău nimeni n-a putut pătrunde fără ştirea ta.

Acelaşi gest.

— Cel puţin, dacă la bătrâneţe ţi-ai încărcat sufletul cu un asemenea păcat, mărturiseşte! ca să te împaci cu dumnezeu şi cu oamenii.

Nichifor plecă fruntea.

Gândeşte-te, Pribeagule, stărui judecătorul. De vei voi să-ţi fie mai bine, spune tot ce ştii.

Nichifor plecă fruntea.

— Ce voeşti să zic?

— Cum te chiamă?

— Nichifor Pribeagul.

— Asta nu e numele adevărat.

— Bătrânul tăcu.

— Dacă e cel adevărat, arată un act, vre-o hârtie cari s-o dovedească.

— Nu am nimic.

— Spune-mi măcar ce ai făcut înainte? Cu ce te-ai îndeletnicit?

— Am muncit.

— Ce muncă?

— Ori-care îmi ajuta să nu mor de foame.

— Dar anume?

— Toate.

Judecătorul tăcu o clipă, apoi reluă:

— Ai fost însurat?

Nichifor tăcu.

— Ai copii?

Aceeaşi tăcere. — După exemplul, pe care l-am dat, cititorii au înţeles sistemul omorâtorului: tace sau spune numai ce-i convine.

Cu toate că asupra faptului că vinovatul e Nichifor nu mai încape nici îndoială, totuşi crima e departe de a fi lămurită.

Intâiu, nu se poate înţelege cum s-a săvârşit, căci nu s-a găsit urmă de sânge în subterană.

—Tiens, tiens, c-est drôle, murmură Teulescu, întrerupând citirea „publicistului”.

— Très drôle, murmură acesta ca un erou. Apoi continuă:

„Că la transportat de aiurea, neverosimil. Legenda care învălue beciul, e din cele mai consistente în popor. Toţi vecinii pândesc cu coada ochiului ce se petrece în faimoasa gropniţă. Dacă s-ar fi produs un fapt atât de anormal, ca transportarea unui cadavru, sau a unui pachet de această mărime, imediat ei ar fi observat. Toţi locuitorii din împrejurime au fost chemaţi de energicul judecător. Nici unul nu ştia nimic în această privinţă. Numai Iosef sin Motel pretinde că, trecând cu vre-o două ceasuri înainte de ora, în care Pribeagul spune că a dat peste cadavru, a auzit zgomot în gropniţă. Acea-stă mărturisire prezintă o importanţă deosebită, de oare ce ne arată că Nichifor venise „acasă” mai de vreme decât voia să spună.

Se ştie, într-adevăr, că în beciul acesta nu pătrunde nimeni, pentru motivul mai mult decât simplu, că „stafiile” împedecau pe îndrăzneţi să pătrundă. De cât să faci pe un locuitor din strada Bucşenescu să coboare cele câte-va trepte ce duce la „încăperile”lui Nichifor mai bine te-ai prinde să faci cele douăsprezece munci ale lui Hercule: lucrul ar fi fost mult mai uşor.

Curiozitatea publicului e deşteptată în gradul cel mai mare. Primim nenumărate scrisori, cari ne cer lămuriri în această privinţă. Vom mulţumi pe cititori, când ne vor ajuta mijloacele, căci un adevărat mister învălue această crimă. Misterul trebue atribuit în mare parte şi nedestoiniciei poliţiei, care e mai prejos de rolul ei. Decât-va timp uciderile şi omorurile se înmulţesc uimitor în oraşul nostru şi nici vorbă nu e ca poliţia să pue mâna pe vre-un făptuitor.

Şi poliţia e cu atât mai vinovată, cu cât toate aceste crime, teate aceste furturi,— pe cari cititorii le cunosc, căci le-am relatat la vreme cu toate amănuntele, — au ceva comun, care par-că trădează un acelaş gând călăuzitor. E copilăresc lucră să pretinză că aceeaşi mână le-a săvârşit. Unele din ele fiind simultane corpul căruia ar aparţine mâma ar trebui să aiba darul ubichităţei. Ne aflăm, după cum se vede, în faţa unei bande de rău-făcători, organizată foarte bine şi ascultând de un singur şef, care prezintă o inteligenţă deosebită. Aceasta ar explica şi similitudinea „operaţiilor” şi reuşita lor.

Putem spune că autorităţile, cari au anchetat faptele,au căpătat aceaşi convingere ca şi noi. Ele cred că asociaţia aceasta e faimoasă bandă a Robilor nopţei, despre care s-a mai vorbit. Dar nu au putut găsi nicio dovadă, nici o urmă, tot graţie zelului şi inteligenţei poliţiei noastre. După cât se pare, Nichifor Pribeagul face parte din bandă. Dar de la dânsul nu se va putea scoate nimic.

Eri, judecătorul de instrucţie a dat ordonanţa definitivă în ce-l priveşte. Pribeagul va fi trimis înaintea Curţei cu Juri pentru asasinat, în conformitate cu articolul 232, codul penal. Se ştie că acest articol prevede pedeapsa muncei zilnice pe toată viaţa. Procesul lui se va judeca in sesiunea juraţilor, care începe peste două săptămâni!

IX
IM CARE SE ARATA CĂ POŢI SĂ TE INMORMÂNTEZI ŞI SĂ TRĂIEŞTI INCĂ.

Se făcu o pauză. „Prinţul” îşi sorbea cafeaua pe îndelete, iar „publicistul” sfărşia o prăjiturăi.

Apoi relua citirea:

„Pribeagul” va fi aparat de domnul avocat Canta, — un debutant.

Se pare că totul e extraordinar în această afacere, până şi avocatul. Domnul Canta e un om bătrân, dar mai ales, foarte îmbătrânit. Debutul său va face senzaţie, căci, după cum cititorii au înţeles deja, Domnul Canta face parte din una din cele d-intăi familii ale noastre.

EI a luat o parte activă la revoluţia din 1848, în Moldova, revoluţie aşa de puţin cunoscută şi care nu şi-a găsit încă istoriograful. In urma acelor evenimente a trăit retras, — unii chiar îl acuză de mizantropie.

Poate amănuntele, pe care le dăm mai la vale vor părea indiscrete câtor-va. Dar noi, cari cunoaştem pe domnul Canta, sântem siguri că nu le va lua în nume de rău. Şi apoi, gazetăria modernă, aşa cum din nenorocire, a vroit-o gustul spre mahalagism a contiporanilor noştri, ne va servi drept scuză.

Domnul Canta trăieşte in apropierea Galatei, într-o izolare complectă. După revoluţie, a pribegit mult. Dar pe unde a fost nu i-a priit, căci s-a întors mult mai descurajat şi mai mâhnit de cum plecase. Se pare că în aceste călătorii a sleit marea sa avere, deja grav compromisă in mişcarea revoluţionară. Când s-a intors în ţară şi a lichidat, s-a văzut în faţa nevoiei. Atunci îşi aduse aminte că în anii tineri luase cu mare laudă diploma de doctor în drept la Paris. A cerut înscrierea lui în barou.

Decizia aceasta a surprins mult pe vecini săi. Ei erau obicinuiţi, să cunoască pe domnul Canta, ca pe un om care a renunţat aproape la uzul cuvântului, aşa de puţin l-a întrebuinţat. Avocat un om care abea descleşta gura ca să zică: bună ziua.

Dar întâmplarea curioasă a făcut ca d-sa să aibă a apara pe un acuzat, care de asemenea nu pare tocmai prolix.

Azi domnul Canta a luat cunoştinţă de dosar. El s-a mulţumit cu atât, nici nu a cerut măcar să vadă pe clientul său. La observaţia grefierului răspunse:

— Ce poate să-mi spue,- ce nu a spus judelui? Ş-apoi viaţa în ocnă s-au în afară nu-i tot un chin?

După cum se vede, filozofia noului, de nu tânărulu avocat, nu e tocmai trandafirie.

„Publicistul” încetă de a mai citi.

—C-est drôle, zise „Prinţul”. Te-ai crede în lumea romantismului francez. Cine-i bătrânul Pribeagu, cine-i bătrânul Canta?

— Iată, ne-o spune gazeta. Je l-ai lu.

Qui mais ce n-est pas assez. Ceea ce spune despre Canta nu mă mulţumeşte. Omul acesta, trăeşte ca un pustnic care pare că ispăşeşte ceva. Ce anume?

„Publicistul” surâse:

Voilà la folle du logis en route. Ai prea multă imaginaţie, prinţule.

Dar se opri.

— Ascultă: Mai este ceva la ultima oră.

Şi citi:

„O descoperire senzaţională”. Eri poliţia, întovărăşind pe domnul judecător de instrucţie Vioreanu, a descins in beciul din strada Bucşenescu. Fiind înştiinţat la timp, unul din reporterii noştri a putut întovărăşi pe harnicul şef al siguranţei.

S-au aprins torţe şi, judecătorul fiind în capul coloanei, am pătruns în ea. Nimic extraordinar. Păreţii boltiţi ai pivniţei erau acoperiţi de flerescenţă bizară a ypogeilor. Lumina torţelor noastre juca curios pe cristalele brumării ce atârnau de firele mai mult sau mai puţin verzi.

De la început, eram să renunţăm la această „excursie” când am pătruns, o suflare de aer greoiu veni din fund şi stinse torţa.

Toţi agenţii, care ne întovărăşeau, se izbiră şi ghiontiră spre eşire.

— Stafia, şopteau mai albi de cât bruma de pe boltă.

Peste' câte-va clipe, totul se lămuri. Aerul închis, plin

de elemente deletere, nu permiteau să se facă combustiunea. După câtă-va vreme, însă când vântul de afară pătrunse şi stabili atmosfera, normală, intrarăm. Din ce în ce atmosfera devenea iarăşi irespirabilă. Cu cât mergeam mai în fund, cu atât simţeam cum aerul pătrundea mai greu în plămâni.

De-odată, respiraţia deveni mai uşoară. Presupurăm că e o deschidere într-o parte, care lasă ca aerul de afară să filtreze şi să refacă miasmatica atmosferă, pe care o respiram. Dar în zadar căutăm să găsim acea deschidere.

Pe când ne aflam ast-fel un zgomot nehotărât se auzi. Zgomotul crescu din ce în ce, luând proporţii tot mai mari. Se distingeau par-că nişte strigăte groaznice, crâşnituri a mii de guri, izbituri de mii de feare, ciocniri a mii de oase, zgomotul focului, troznetul lemnelor coprise de flăcări.

In noaptea subpământeană, care ne înconjura, acest zgomot lua proporţiile unei deslănţuiri de răcnete supraomeneşti. S-ar fi părut că o mână nelegiuită ar fi deschis poarta infernului şi nemăsurata larmă a locaşului osândiţilor ar fi irupt în lume.

Mâinele agenţilor, cari ţineau faclele, tremurau oribil. Jocul involuntar al lampadelor făcea să apară şi mai sinistru tabloul, iar figurile tovarăşilor să ne arate nişte măşti albe ca varul, şi în care s-ar fi închegat toată groaza, ce ar putea încăpea într-un suflet omenesc. Eram cu toţi înlemniţi şi nu se auzea de cât clănţăitul dinţilor unuia mai puţin voinicos.

Zgomotul, câte odată, părea că se apropie, alte-ori părea că se depărtează. Era incontinu, însă, şi nu se diferenţia de cât ca intensitate. Câte-odată părea că vine cu aşa iuţeală, in cât credeam că în câte-va clipe vârtejul, care ne aducea aceste stridenţe infernale, vanăvăli peste noi, arucându-ne în faţă şi fiinţele suprapământeşti, demonii oribili, care singuri puteau să scoată asemenea strigăte, asemenea mugete, asemenea supreme înfiorări.

Cu încetul ne venirăm în fire şi cercarăm a ne duce câtre zgomot. Ne îndreptarăm cu oare care ezitare, de oare-ce majoritatea însoţitorilor noştri era coprinsă de-o teamă necugetată.

De-abea făcurăm câţi-va paşi şi văzurăm că în loc să ne apropiem de fund, tainiţa ocolea brusc şi continua să meargă înainte.

Am tot urmat ast-fel drumul acesta subpământean.

Din loc în loc eşeau răsuflători ca la beciuri, sau cum se află la tunelurile mai lungi ale trenurilor. Ele erau foarte bine aşezate, aşa ca să facă mai respirabil aerul, care devenea prea greu, prea îmbâcsit cu miasmatice „mirosuri” asfixiante. Odată crezurăm că am ajuns la capăt. Nişte scări de piatră, lipite de zid, ne împedicau mersul. Le suirăm. Ele dădeau într-o cameră tăinuită a palatului Roznovanu. Odaia era închisă, părăsită. Evident că va fi servit vre-o dată, dar de mult. Scoborârăm din nou scările. După oare-cari dibueli, găsirăm firul: hipogeul ocolea pe subt scări şi înainta.

Am mers ast-fel o lungă bucată de vreme. Şeful siguranţei avea o atitudine curioasă. Vădit, din momentul ce beciul lui moş Nichifor devenea un fel de catacombe sui-generis, un gând îi fulgerase mintea.

Acesta se vedea pe faţa-i luminată de torţă, pe care o luase din mâna unui agent. Din când în când se apleca către pământ, cerceta urmele rămase pe pământul umezit

pe care-l parcurgeam, apoi se ridica cu o curioasă expresie în ochi. In crierul lui se petrecea ceva, dar nu vrea să ne comunice nimic.

După un mers destul de obositor, începurăm a simţi aerul curat al spaţiului liber. In besna d-inaintea noastră începură să lucească câte-va raze răzleţe, cari păreau că sânt perdute în haosul acesta întunecat. Cu cât înaintam, cu atât umbra devenea mai puţin deasă, aerul mai respirabil şi tăcerea mormântală, care ne înconjura, era turburată de vagi zgomote ale lumei care vieţueşte.

Peste câteva clipe înaintea noastră se ivi capătul drumului. O piatră veche, cam roasă la margini şi acoperită de foarte mult muşchiu, îl pardosea. Printre interstiţiile rămase libere se puteau strecura câte-va raze solare.

Domnul Vioreanu dădu ordin ca toţi sergenţii să se unească pentru a urni petroiul, ce ne sta în cale, din loc. De la cea d-intâiu sforţare, piatra cedă şi lasă liberă o deschidere, prin care un om putea trece cu uşurinţă. Era lămurit că acest drum fusese bătut şi de alţii înaintea noastră. Bolovanul se deplasa cu uşurinţă, fiindcă părea obişnuit, să se deplaseze. Cercetând cu de-amănuntul, găsirăm, ascuns în muşchiu, un mănunchiu cu care se muta stana cu uşurinţă. Pe scară mă suii în urma şefului siguranţei, care urma pe d. Vioreanu. Eram într-o odăiţă strâmtă, murdară, ca tăiată într-un zid enorm. Păreţii erau crăpaţi şi, prin ei se putea vedea cerul. Ne aflam la Cetăţuia.

Judecătorul se opri şi avu un moment de reculegere. Apoi făcând un gest cu mâna, chemă la dânsul pe Heruvim.

— Ce zici de această întâmplare?

Poliţistul închise ochii pe jumătate şi apoi vorbi, ca un om care şi-ar spune numai jumătate de gând:

— E curioasă.

— Ce-ţi spune d-tale?

Acum îmi explic cum cadavrul a putut fi introdus în culcuşul Pribeagului, fără ca vecinii să-l fi observat.

— Atunci, nu crezi că evreul să fi fost omorât acolo,unde a fost găsit?

— Nu.

— Crezi că a fost omorât aici?

— Nu ştiu; de un lucru sânt sigur: nici nu a fost omorât în strada Bucşenescu, nici n-a fost transportat pe acea stradă.

La rândul lui d. Vioreanu închise ochi pe jumătate şi gândi.

— Dar, în cazul acesta, Pribeagul ar face parte din bandă.

Poliţistul tăcu.

— Sau, cel puţin ar avea complici.

— Aceasta e mai probabil, răspunse şeful siguranţei,cam în vârful limbei.

Dar el a tăgăduit tot deauna.

— El a tăgăduit şi participarea la omorul evreului. Dar Moise Aricivo e mort. A trebuit să-l omoare cine-va. Şi nimeni altul nu a putut să-l omoare şi să-l transporte în locuinţa lui Nichifor.

— Va să zică, crezi că Pribeagul e autorul omorului?

Fără ezitare, poliţistul răspunse:

— Da.

— Pe ce-ţi întemeiezi credinţa?

— Pe toate probele adunate până acum.

— Anume?

— E greu de adus o probă pentru dovedire; dar e mult mai uşor a arăta că e imposibil ca omorul să se fi săvârşit fără ştirea lui Nichifor.

— Atunci, după d-ta, care ar fi motivul care l-a împins pe Nichifor să denunţe singur „găsirea cadavrului, în momentul când s-a întors acasă”?

— Aceasta e singura parte obscură. Poate, fiind-că vre-un plan de a distruge cadavrul nu i-a reuşit şi, de rămânea câte-va zile acolo, l-ar fi dat de gol. Poate, ştiind că poliţia alarmată de dispariţia evreului, i-ar fi luat urma, şi ar fi sfârşit prin a descoperi cadavrul, a vrut să o previe, arătândui-i-l el, câştigând ast-fel un soiu de dovadă despre inocenţa lui. Dar afirm încă odată că Pribeagul a săvârşit omorul —cu ajutorul unor complici, adăogă poliţistul după o clipă de ezitare.

De odată, un zgomot ca de nişte catene ce se lovesc se auzi. Zgomotul se repercută şi se auzi prelungindu-se în adâncimi.

Agenţii se uitară, miraţi, unul la altul şi judecătorul zise:

— Iată motivul fricei de odinioară.

Izbită de vănt, o uşă enormă, ca a unei cetăţi prinsă toată în fer, se învârtea greoaie pe ţâţânele de fer. Aceste sunete erau repetate din boltă în boltă şi se întruneau într-un centru, acolo unde le auziseră sunând ca un zgomot de infern.

Agenţii se înseninaseră, dar şeful lor se întunecă. Poarta aceasta închisă de aproape un veac, cine o deschisese? Alt mister?

Cine erau aceia, care pătrundeau pe acolo în Cetăţue?

El se aplecă pe pragul uşei. Urme de paşi erau evidente. Erau urme diferite, picioare de deosebite mă-rimi, din deosebite clase sociale, gândea poliţistul. Urmărind cu atenţie urmele, el zări o adâncitură, pe care o socoti pricinuită de un picior elegant, dar cu o formă deosebită. Proprietarul lui nu avea talpa după calupul obişnuit; era unită cu călcâiul prin două linii drepte, paralele, ceea ce dădea urmei un aspect particular.

Poliţistul se scotoci cu vioiciune prin buzunar, scoase o mică cutiuţă hexagonală şi o deschise.

X
POLIŢISTUL.

El desfăcu o hârtiuţă cu o pulbere albă şi o presură pe humă. Pământul călcat de acel picior inform, care lăsase urmele observate de dânsul, se întări imediat, ca şi când ar fi îngheţat.

Apoi poliţistul deschise din nou cutiuţa. Luă din ea o pastă amalgamată, ceară şi o compoziţie specială, de culoarea ametystei. Aplică compoziţia nouă pe urmă, trecu cu unghia în toate colţurile, ca aluatul să impregneze cutele cele fine ale urmei şi apoi scoase forma. Turnă pulberea albue pe această formă nouă, care se întări ca şi pământul odinioară. Apoi, strânse cu băgarede seamă tiparul.

Judecătorul de instrucţie era însă nemulţumit; el işi încruntă sprâncenele:

— Ne-am perdut vremea d-a surda, zise el cu un uşor muntenism. Urmele aceste nu ne dovedesc nimic alt-ceva de cât că hipogeele aceste sănt adăpostul şi a altor venetici.

Poliţistul tăcu, dar fruntea brăzdată de o lată încre-ţiturâ arăta că gându-i nu se potrivea cu acel al omului de lege.

Era un cine-va poliţistul. Fiul unui revoluţionar de la 1848, fusese amestecat în mii de întâmplări dramatcie, cari ar forma subiectul unei drame.

Tatăl lui, Nestor Heruvim, luase parte la mişcarea din Muntenia. Când mişcarea fu înăbuşită şi exilaţii fură puşi în ghimii, el urmase de pe mal, sicriile acele plutitoare, în cari, laolaltă, zăceau toţii entuziaştii acelei epoci. Işi aducea aminte de forma ghimiilor: nişte pontoane negre, pântecoase, în care lumina încăpea odată cu omul, pe o dsschidere a podişului superior. Pe acolo alunecau toţi condamnaţii la asfixia lentă. Mâncând o hrană imposibilă, respirând un aer plin de mirosuri, sicriile plutitoare duceau prada lor de osândiţi.

Inaintea lui, care umbla dus de o mamă în lacrimi, mergea o altă femeie, care avea par-că o voinţă de fer, în fragedul trup femeesc- doamna C. Rosetti.

Petru Heruvim îşi amintea ceasurile acele de pribegie cu o amară plăcere: se simţea mândru, în umilinţa în care se credea, să fi luat parte la o acţiune strălucită.

Apoi, mama şi tatăl lui muriră pe rând. Petru Heruvim rămase orfan, în vârstă de a nu avea nevoie de sprijinul părintesc, dar lăsat în isbeliştea soartei. Prietenii tatălui său se ocupară o clipă de dânsul şi-i găsiră un loc.

Era un post de încredere. Mii de lei treceau prin mâinele sale. Dar nu era pe placul lui Petre. Energia moştenită de la tatăl său îl făcea să găsească scaunul, pe care era forţat să-şi petreacă viaţa aşa cum împăratul mexican considera grătarul, de care-l întinsese conquistador-ul spaniol. I se ura.

Incepu să joace. Peste puţin se răspândi zvonul că Petre Heruvim perduse sume mari, şi fie-care se întreba: de unde le avea? Un inspector sosi şi găsi că banii încredinţaţi lui Heruvim fuseseră cam micşoraţi.

Nenorocitul plecă la Bucureşti, interveni pe lângă protectorii săi. Liberalismul, stăpân pe situaţie, nu putea lăsa ca un nume, care strălucise în epoca-i de eroism, să se murdărească prin corecţionale. Lucrul se cocoloşi; raportul inspectoratului se anulă, dar ministrul ceru lui Petre să demisioneze.

Heruvim se supuse şi de acum începu epoca decadenţei depline. Toate uşile primitoare îi fură închise, mâinele fariseilor săi prieteni nu se mai întinseră. Nenorocitul fu lăsat pradă soartei sale întunecate şi se prăbuşi în mizerie, din infamie în infamie. Protectorii nu mai interveniră şi băncile tribunalelor făcură cunoştinţă cu fiul faimosului revoluţionar.

In toate aceste ipostase, el arătă o calitate particulară: iscusinţa de iscoditor neîntrecut. Când eşi din închisoare, era numai bun ca să fie poliţist. Incepu prin a fi agent ordinar şi prin a cutriera crâşmele din jurul gărei. Acolo e tot-d-auna un vânat de găsit, dacă ştii să-l cauţi, tipuri patologice, cum nu au echivalentul exact în nici o parte a lumei.

„Turcii” văxuitori, sânt caracteristica orientului. Un persan, care moare de foame în valea Chirazului, un afganistan care lâncezeşte în colţul de pământ cutreierat de vulturul rusesc, un aziatic de pe malurile greceşti, care nu-şi poate agonisi uşoara-i viaţă din patria lui, pleacă în lumea largă, ducând drept bogăţie o cutie de lemn în care adăposteşte câte-va perii şi câte-va cutii de vax şi „lac”.

Aplecaţi asupra ciubotei elegante a unui fashionabil sau mitocăneşti a unui ciurchian oare-care, el îşi scoate banii pentru hrana zilnică. Dar e prea fatalist pentru a fi cuminte. De obiceiu crâşmele periferiei sânt pline de „turci“, care joacă toate jocurile de hazard.

Crescuţi în poligamia orientală, ei nu se pot restrânge la cinovnicia celibatului; nu-şi pot permite luxul unei căsătorii, care de alt-fel ar fi o bigamie, de oare ce majoritatea „turcilor” au acolo, în ţara lor, o familie. Nici măcar o căsnicie neligitimă nu-şi pot permite, deoare-ce lustrul dat pe „botinele” oamenilor, nu le aduce destul bănet, ca să ducă o casă.

Atunci occidentul îşi dă mâna cu orientul şi în împrejurimile gărei Iaşi se află moravurile din jurul forturilor Parisului.

Neputând susţine o căsătorie chiar legitimă,* se transformă ei în susţinuţi, — ceea ce în argot*ul parizian se numeşte Ies souteneurs.

Şi, precum în bastringues-ele Parisului, poliţistul abil îşi aruncă mreaja şi-şi găseşte prada, astfel, intuitiv, Heruvim îşi începu isprăvile în jurul gărei.

Pentru poliţia vremei, încercările lui de a răscoli sălile pline de fum şi de injurii groase ale acelor localuri fu o revelaţie. Se făcu o percheziţie şi o serie întreagă de omorători şi de tâlhari fură descoperiţi.

Cu încetul Heruvim înaintă erarhic, şi ajunse şeful siguranţei. Aci o nouă transformare se operă în complexa lui fiinţă.

Energia, cari făcuse din tată un erou al unor timpuri revoluţionare, iar din fiu un obişnuit al ocnelor, găsea liberă calea să se desfăşoare.

In luptă cu asasini şi cu tâlhari, cu atât mai sălba-teci cu cât sânt mai primitivi, mai aproape de bestie, el avea de suferit ciocniri violente şi mai încordate decât n-aveau căpitănii lor timpurii. In fie-care clipă el se afla cu viaţa în mână, căci în pumnul fie-cărui pungaş, pe care se abătea vânjosul lui braţ, putea să lucească pumnalul sângeros.

Această restabilire de echilibru moral îl făcu să se reîntoarcă cu mintea spre vremile trecute. Şi-i păru rău şi începu o viaţă, — aspră ca a unui sihastru, periculoasă ca a unui soldat sub cort. Toată isteţimea cugetului său o îndreptă numai pentru a-şi întregi planurile. Intre dânsul, reprezentantul societăţei pe care se simţea că o întrupează cu confuzia unui semi-cult, şi oricare rău-făcător, era un duel fără milă şi fără încetare.

Din când în când, trecutul apărea sub o formă mai mult sau mai puţin ispititoare. Dar în zadar. Precum diavolul nu putu atrage în mrejele sale ispititoare pe sfântul Antoniu, tot ast-fel vocea de sirenă a timpurilor stinse nu a putut distrage de la datoria sa pe noul poliţist.

Căci părea că se făcuse un om nou din fiul revoluţionarului. Conştient că terfelise un nume cunoscut şt respectat, avea ca ideal să-i dea strălucire nouă, strălucire perdută. Toată munca lui avea ca îndreptar gândul unei reabilitări morale. Dacă soarta nu-i permitea să o facă pe altă cale mai onorabilă, o va face pe drumul ce şerpueşte paralel cu prăpastia infamiei. ‘Per aspera ad astra’, îşi zicea, aducându-şi aminte de o citaţie favorită a unui dascăl.

Numai, de spunea aceasta cu glas tare, pentru rarii culţi cari veneau în atingere cu dânsul, încet îşi şoptea ‘per turpia ad honesta’. Căuta nebuneşte o ocazie care să-i permită a însemna ceva, a se ridica în ochii lumei, a vedea pe pieptu-i semnele de aur atât de mult dorite. Intr-aceasta îşi punea el visul de reînălţare.

Strânse cutiuţa din nou şi plecă. Ocupa, în apropierea cimitirului, o mică încăpere. O casă curăţică, văruită, cu două ferestruici ce dau într-o grădină. Ferestrele erau cu gratii de fer, iar uşa cu largi flori de fer,care păreau că o căptuşesc cu metal, era înţepenită de un drug gros.

Casă simplă,-numai mobilele absolut necesare. O etajeră foarte luxoasă, coprindea toate relicviile de latatăl său. De-asupra etajerei, un portret mare, lucrat în olei; un bărbat frumos, cu o largă frunte de vizionar: Nestor Heruvim.

Pe rafturi, întinse de-a lungul zidului, erau înşirate diferite cărţi, dicţionare, câteva broşuri istorice, în special asupra epocei „renaşterei”.

Pe o măsuţă bărbi, peruci, şi farduri, care îţi dădeau impresia că te afli în cabina unui actor. De-asupra patului o panoplie complectă. Pe măsuţa de noapte, un revolver.

Heruvim intră, merse drept la birou, situat lângă fereastră, deschise un saltar, apăsă un buton, făcând să apară un alt saltaraş ascuns, deschise cutia şi luă tiparul de ceară.

După ce-l privi lung, ca într-o visare, îl puse cu îngrijire în săltaraş, îl împinse, închise pe cel exterior şi rămase o clipă nemişcat, murmurând:

— Enigmă.

XI
PROCESUL

Procesul lui Nichifor făcuse zgomot in oraş. Condiţiile dramatice în care se efectuase omorul, precum şi misterul care învăluia această afacere, atrăseseră foarte multă lume. Preşedintele, un literat, mărunt, cu o frumoasă barbă îngrijită, mergea în frunte, convorbind cu Nazar. Era evidentă pretenţia lui de a părea un „om subţire” şi original. Cuvintele-i au relent de spirit, iar forma, în care îmbracă cugetări destul de banale, de şi căutată şi muncită, nu avea nimic deosebit.

Scânteierile spiritului sânt mai puţin strălucitoare de cât focurile diamantului, care-i înstelează anularul stâng. De obiceiu e foarte distrat,- pe când avocaţii pledează, el scrie cu un creion. Ia note? A, nu. Face o muşcătoare poemă satirică, în care fie-care membru al Curţei e pus în lumina cuvenită.

Cristofi e un băiat frumuşel. Tatăl său avusese grijă să adune avere, aşa că tânăra sa odraslă era l-enfant choyé al tuturora. Damele îl ocheau, mai ales mamele, cu fete de măritat,- dar el habar n-avea. Băiat chipeş, cu mustaţa subţire şi răsucită, trecea prin viaţă culegând plăcerea cum albina adună miere, fără a se preocupa de floare. De obiceiu, mai toată audienţa, el sta cu capul în dosar, citind şi, din când în când, punând repezi adnotaţii. Intr-o zi, un avocat curios se aplecă să vadă ce scrie şi ce citeşte cu atâta ardoare judecătorul. Mare-i fu mirarea când zări nişte bucăţi de hârtie: o scrisoare de dragoste pe care judecătorul scrisese: 20 lei şi o socoteală, pe care o verificase cu deamănuntul.

Nazar era alt-fel de tip, scurt, mlădios,—gurile rele pretindeau că era mlădios şi în politică, - capul mai în totul lipsit de păr. Foarte încântat de sine şi foarte pretenţios, asculta cu religiozitate, dar avea o mimică foarte expresivă. Aproba cu brio sau dezaproba: quelle idiotie! De altminteri, arţăgos.

Apoi intrară juraţii. Primul jurat Opranu luă loc pe primul jilţ şi ceilalţi, cari scăpară de recuzare, luară loc la rând.

Nichifor, lângă care strălucea baioneta jandarmului, sta gheboşit, dar privea cu linişte în sală.

Privirea lui, însă, se opreşte mai ales asupra avocatului său; e evident că memoria-i se munceşte să-i aducă aminte ceva, un nume, poate.

Pe banca apărărei era numai Canta, şi el numit din oficiu. Dar un Canta albit şi istovit. Şi citea hârtiile şi încreşta mai mult de cât însemna cu un creion gros părţile mai caracteristice.

Partea întăi a audienţei fu ocupată de citirea actului de acuzare. Mai cuminte de cât Heruvim, procurorul Serghiad, care ocupa locul ministerului public, lăsase la o parte toate descoperirele din tainiţă, toate urmele. El grupase pur şi simplu, toate faptele descoperite de instrucţie în jurul persoanei lui Nichifor. In această primă parte a operei sale scrise, procurorul îşi rezerva armele şi informaţiile,- era evident că vroia să-şi conserve efectele pentru rechizitor.

El descria în treacăt viaţa lui Nichifor, pe care îl încărca de crime, de vreme ce „îşi ascunde trecutul“. Singura parte, care pomenea de descoperirele judelui de instrucţie fu aceea în care afirmă că totul „trădează” existenţa unei asociaţii oculte, care a scăpat până în acest moment de proba justiţiei, in ceea ce priveşte pe membrii cari o compun, dar pe care o denunţă faptele sale.

Actul de acuzare evita cu îngrijire a afirma că vre-una din probele propuse e decisivă.

Dar aceasta nu-l împedica să arate că ori-care altă presupunere e absurdă. Era imposibil ca alt cine-va să fi săvârşit crima şi să fi adus cadavrul în tăiniţă. Singurul, care a putut face aceasta, e Nichifor. Actul de acuzare se sfârşea rezumând toate dovezile aduse în sprijinul presupusei vinovăţii a Pribeagului. Apoi începu interogatorul. Defilarea martorilor. Toţi vecinii lui Moise Aricivo veniră pe rând să arate chipul curios, în care acest „negustor” bizar îşi ducea viaţa şi negoţul.

Unul, Şmil Boccengiu, aduse oare-care lumină. Cu câte-va zile mai înainte de omor, martorul văzuse câte-va mutre suspecte învârtindu-se în jurul „magaziei“ lui Moise. Ele aveau aerul că nu se cunosc, dar la un moment se întruniră şi ţinură un mic conciliabul. Boccengiu era într-o ceaină de peste drum. El sta lângă geam, sorbindu-şi paharul de ceai. Cu ochiul negustorului ambulant, care pândeşte în ori-ce trecător un client el observase mişcările lor,- după ce necunoscuţii se consfătuiră, ei mai aruncară câteva priviri asupra magazie şi dispărură.

Canta, care era foarte nervos, puse fel de fel de întrebări Boccengiului. Ceru lămuriri asupra necunoscuţilor, semnalmentele, inzistă asupra celor mai mici detalii. Procurorul, vâdit îndârjit de această stăruinţă, interveni în discuţie şi arată că mărturia Boccengiului, chiar de ar fi în totul adevărată, n-are nici o importanţă. Nimeni n-a tăgăduit că şi alţi părtaşi la crimă au putut fi, în special, nu poate ascunde că în sufletul lui, al procurorului, e credinţa că acuzatul de azi e afiliat la asociaţia de rău-făcători, de care pomeneşte şi actul de acuzare,— faimoasa bandă a Robilor nopţei.

Dar aceasta nu are nici o importanţă. Totul conzistă în aceea că nimeni, afară de Nichifor, nu a putut săvârşi crima.

Canta protestă puternic în contra îngăduirei preşedintelui, care lăsa ministerul public să facă rechizitorii aproape la fie-care mărturie, ceea ce-i atrase o aspră admonestaţie din partea preşedintelui.

Defilarea martorilor continuă. Vecinul Manasse povesti cum mortul venise la dânsul cu scrisoarea de ameninţare iscălită Robii nopţei şi explicările, cari urmaseră între ei cu această ocazie. Canta stărui din nou asupra acestui element, ceea ce făcu pe procuror să-şi repete declaraţia.

Veni apoi rândul şefului siguranţei.

El povesti cu deamănuntul crima, cum o află, cercetările făcute, scoborârea în tăiniţă, care leagă casele din strada Bucşenescu cu Cetăţuia. S-a ferit, însă, să pomenească ceva despre tiparul luat de pe urmele bizare, găsite la intrare fortăreţei lui Duca-Vodă.

De oare-ce pomenise în cursul depunerei de „societatea secretă” Robii nopţei, Canta întrebă:

Dacă martorul nu are nici o ştiinţă despre societatea aceasta tainică, de unde cunoaşte puţinele amănunte, pe care le-a citat?

Fără a ezita, Heruvim răspunse.

— Am vorbit de o societate secretă, — foarte simplu. Toate ziarele au vorbit de ea, dând amănunte extraordinare.

Preşedintele întrerupse:

— Şi de care d-ta nu ai habar.

— Da.

— Extraordinari oameni sunt şi jurnaliştii noştri.

In definitiv, mărturia şefului siguranţei, de la care se aştepta mult, se sfârşi fără a aduce o lumină nouă. Era sistem? Era neputinţă? Nu se putu distinge, atât de natural Heruvim răspunse la toate întrebările puse.

El se aşeză în sală şi urmări dezbaterile cu mare atenţie.

Preşedintele încercă să stabilească identitatea acuzatului, dar în zadar.

La toate întrebările el răspunse că se numeşte Nichifor Pribeagul, şi că e de departe.

Canta, care părea că ştie tot aşa de puţin ca şi preşedintele despre antecedentele clientului său, îl privi lung. Atunci bătrânul lăsă să cadă din stufoasele sale gene o privire ciudată asupra bătrânului avocat.

Acesta interveni în discuţie. Cercă să arate că, de şi încăpăţinarea clientului de a-şi ascunde trecutul, pare că pledează în contra sa, totuşi aceasta nu era o dovadăcă el săvârşise crima. Juraţii nu trebuiau să uite că o altă urmă li se dase, anume aceea a bandei Robilor nopţei, asupra căreia ancheta oficială trecuse cu atâta uşurinţă.

Mai urmară o serie de martori, cari nu aduseră nimic nou în chestie. Vecinii de-ai lui Moise Aricivo arătară felul de viaţă, modul cum îşi închidea magazia, obiceiurile lui, lumea care venea la dânsul. Nimic nou nici de aici. Clienţii lui Moise se recrutau din toate straturile sociale. Tinerii scăpătaţi, bătrâni ajunşi la ultimul ban, părinţi de familie nevoeşi, — tot felul de lume strânse în ghiarele cele oţelite ale mizeriei, venea la dânsul şi-şi depunea ultimul obiect preţios, pe care îl avea, pentru a obţine pâinea de a doua-zi sau câţiva lei pentru o ultimă orgie.

Alţii au depus despre obiceiurile lui Nichifor. Nimeni nu putea să dea amănunte despre trecutul său. Intr-o zi îl zăriseră eşind din tainiţă. Apariţia aceasta provocase o revoluţi în cartier. De când îsi aminteau bătrânii, nimeni nu avusese îndrăzneala să coboare în oropsitul subtpământ: cei mai tari de îngeri, zeflemiştii, nu-şi puteau opri o înfiorare, când drumul îl ducea în preajma locului blestemat.

Când Nichifor se apropia de vreo uşă, ca să ceară pomană, uşa se închise. Omul, care-şi alesese o asemenea locuinţă, nu putea fi un om bun. Darcu încetul lumea se deprinse cu această arătare. Pomana veni de la sine. Era atâta mizerie, în ochii rugători şi sălbateci ai moşneagului, în cât bucata de pâine, gologanul eleimosinei căzu de la sine.

Viaţa pe care o ducea Nichifor, era foarte simplă. Nu avea nici o legătură, nu primea pe nimeni în tainiţa lui, nu legea prietenie cu nimeni. Nici de vorbit nu vorbea. Toţi vecinii dacă nu se pronunţau asupra putinţei ca el să fi făcut crima, au fost unanimi în a declara că i-a fost imposibilă transportarea cadavrului prin mijlocul străzei.

Martorii erau pe sfârşite şi nici o lumină nouă nu isvorise. Procesul acesta, care pasionase opinia publică în aşa grad, atrăsese o mulţime de lume. Asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei lui Nichifor, discuţiiie urmase mult timp şi acum, în sală, ele erau mai puternice decât ori-când.

XII
STRIGOII

De odată se produse o mişcare de curiozitate. Ultimul martor chemat era baronul de Vale, al cărui nume răsuna vechiul oraş a lui Lăpuşna.

El ştiuse să răspândească cu iscusinţă zvonul despre suferinţele îndurăte în „ţara lui” pentru românism. Tinerimea universitară, entuziastă şi lesne crezătoare, îi duse faima cu uşurinţa. Deşi baron, el spunea că sufletul său e plin de iubire pentru „clasele desmoştenite” şi făcea o uşoară paradă de democratism.

Această iscusită purtare îl făcu să fie ales deputat al colegiului ai treilea, al „colegiului ţărănimei” pe care din adâncul sufletului o iubea. Alegerea avusese loc cu câteva zile înainte de începerea procesului, aşa că publicul era foarte curios să cunoască pe noul „reprezentant al naţiunei.

Baronul înaintă cu pasul uşor al omenilor de lume deprinşi a veni în mijlocul mulţimei. Strâns într-o elegantă redingotă neagră, cu o mare floare albă la piept, de Vale apăru ca o figură plină de frumuseţe si de atracţie. El zimbea, salutând în dreapta şi în stânga.

Dar de abia păşi spre hemiciclu şi o triplă exclamaţie isbucni.

Hervim, care se aşezase în primul scaum al rândurilor rezervate, nu-şi putuse reţine emoţia: piciorul al cărui tipar bizar îl strânsese cu atâta precauţie păşea acum victorios, ducând pe noul deputat! Uitându-se ca un copil hipnotizat, şeful siguranţei nu se putu opri de a nu fixa cu lăcomie paşii baronului. Dar asta nu ţinu de cât o clipă, Heruvim îşi scutiră fruntea murmurând:

— Coincidenţă!

Al doilea ţipăt îl scoase Nichifor. De unde sta liniştit şi cam apăsat, la vedera baronului, se ridică deodată ca atras de un curent electric. Ochii lui cei stânşi lăsară fulgere, şi îşi trecu cu un gest de desnădejde mâna pe frunte. Apoi mişcând buzele fără zgomot, mâna lui se lăsa maşinal pe umărul lui Canta.

Bătrânul avocat strigase din funtul sufletului, un răcnet oribil şi cutremurător:

— Ea!... Irina!...

Şi, ca hipnotizat, privea pe de Vale, cum pasărea ce zboară priveşte pe şarpele din iarbă. Intr-adevăr, asemănarea între moarta de mâna călăului şi elegantul baron era uimitoare. Aceleaşi trăsături, aceleaşi mişcări, acelaş sunet de glas mlădios, de mişcări ademinitoare şi ispititoare. De n-am ştiu-o moartă de mult în braţele Claribellei, am spune că Irina ar veni să înfrunte pe sângeratul ei amant. Această scenă provocă o mare mişcare în public. Lumea părăsi scaunele rezervate, se grăbi să vadă. Numai baronul îşi păstrase sângele rece. Cu o uşoară mişcare de impacienţă el se sprijini de balustradă şi aşteaptă.

Canta îşi veni cu încetul în fire. Clipi des, ca pentru a goni o imagine, a se încredinţa că ceea ce vedea este adevărat. Rămase o clipă nemişcat, apoi, simţind pe umăr mâna de plumb a lui Nichifor, se întoarse către el şi-i şopti cu voce răguşită:

— Ce vrai?

Bătrânul misterios se aplecă peste balustradă şi, apropiindu-şi buzele de urechea avocatului, îi zise în murmur:

— E fiul tău.

Canta se cutremură din creştet, ca şi cum braţu-i ar fi atins o pilă electrică. Se sprijini de masă şi ochii i se păienjeniră.

Dar era prea energic pentru ca o asemenea emoţioţie să-l abată pe loc. Respiră din greu, se aplecă către acuzat şi-l întrebă în şoaptă, dar aşa de pătimaş, cuatâta putere de interogare, încât părea că tot sufletul lui vibra în cuvintele aceste:

— Dar tu, cine eşti?

Mai încet, mai întunecat încă, Nichifor răspunse, precum un mormânt ar vorbi altui mormânt:

— Eu sânt călăul.

Canta nu spuse nici un cuvânt, şi câzu grămadă jos, - lovit de un atac de apoplexie.

Preşedintele se ridică de pe scaunul său şi şedinţa se suspendă fără intervenirea sa. Un doctor din asistenţă îşi făcu loc printre mulţime şi ridică de jos pe avocat. Cu ajutorul altor asistenţi îl duse într-o cameră apropiată, unde fu întins pe pat.

Doctorul îl examină mult timp. In fine se hotărâ să vorbească:

— Va scăpa, — poate.

Bâtrăna servitoare care îngrijea de căsuţa în care locuia şi care sosise la ştirea morţi stăpânului ei, începusă plângă.

Doctorul, — un suflet bun, care în loc să se îmbogăţească din specula boalelor omeneşti, cheltuise şi puţina moştenire de la părinţi în alinarea suferinţiler foamei,—şi cu bătrâna îl transportară în odaia lui. Când Canta îşi veni în fire, şi văzu rama prinsă în zăbranic şi în care era portretul lui din tinereţe, lacrimi mari i se rostogoliră pe obraz.

Judecarea procesului Iui Nichifor fu amânată pentru altă sesiune. Apoplexia lui Canta, supravenită în urma unor vorbe şoptite de Nichifor, indispuseră pe judecători şi pe public încă în contra bătrânului.

Cu toată apărarea pompoasă şi emfatică a unui debutant, el fu condamnat la 20 ani muncă silnică, — ceea ce, din cauza vârstei lui, era egal cu o condamnare pe toată viaţa.

Şi, pe când trăsura celulară îl ducea câtre arest, bătrânul privea spre cer.

Instelase. Printre miliardele de sclipiri, care-i furau ademenitor privirea, ochiul cercetător al fostului rob căuta lunga fâşie, albie, care desparte tăria.

De-asupra călăului urma să se închidă mormântul de sare. Claribella ispăşea într-o monăstire o iubire nelegiuită şi povara faptelor părinteşti. Ioan plecase în lume, iar baronul de Vale, cu sângele Irinei Golia în vine, se înfunda în întuneric, pe când departe, în tăria albastră, Calea Robilor scânteia.

I
ORAŞ DE PACE ŞI DE VIS.

‘„Fie-care om, spune Theophile Gauthier, poet sau nu, îşi alege un oraş-două, incuinţi ideale pentru visări, oraş în care îşi închipue aspectul palatelor şi caselor, după o arhitectură lăuntrică, aproape cum Piranese se complace a zidi, cu ascuţişul său de aquafortist, construcţii himerice, dar înzestrate cu o realitate puternică şi misterioasă. Cine pune temeliile unui oraş de intuiţie? greu ar fi spus. Povestirile, gravurile, vederea unei hărţi geografice, câte-odată, eufonia sau singularitatea numelui, o poveste citită când erai copil, cea mai mică particularitate; ori-ce contribue, ori-ce îşi aduce piatra sa. Pe noi, trei oraşe ne-au preocupat: Veneţia, Grenada şi Cairo. Putusem să comparăm Grenada reală cu Grenada noastră şi să ne întindem cortul în Alhambra: dar viaţa e aşa de rău înjghebată, timpul se scurge aşa de neiscusit, în cât nu cunoaştem Veneţia de cât prin această imagină, croită în camera neagră a cugetului, imagină atât de hotărâtă, în cât chiar vederea obiectului, nu o poate şterge pe deplin... Nu ne aflăm de căt la o jumătate oră de Veneţia şi noi, cari nu am dorit nici odată ca un grăunte de nisip să cadă mai repede în clepsidoul timpului, atâta săntem de siguri că moartea va sosi, am fi rupt voios din viaţă acele treizeci de clipe.’

Nu ştiu dacă vă place verbul fermecătorului autor, al liricelor Emcius et Camées. Pe mine mă încântă. Nu cunosc mulţi poeţi, care să aibă puterea şi graţia lui în viziune.

Dar fericitul om, dacă murind cu părul albit de ani, nu a dorit o dată cu timpul să zboare mai repede.

Mai e ceva care, si ‘licet parva componere mapnis’, ne e comun, — iubirea pentru oraşul dogilor, pentru Venezzia la bella. Din anii veseli şi însoriţi ai copilăriei oraşul lagunelor ne-a obsedat visurile. Apoi, ne-afost dat să-l vedem şi-n amintire trăeşte o Veneţie ideală, în bruma imaginaţiei şi care ne ispiteşte, precum viziunea dată ispitea pe seizii Bătrânului din Munte. In această carte, în care relatăm o istorie trăită, ne punem o parte din gândiri şi din visări. Ierte-ne cititorii dacă condeiul nostru va cerca a face ramă cuvenită uneia din cele mai frumoase tablouri, pe care Firea, - artistă supremă, — l-a creat din marmoră, albastru cerului, raza soarelui şi spuma Oceanului. Pietatea gândului va scuza banalitatea spuselor.

Veneţia e o cetate veche, spune un istoriograf al celebrului oraş. Rămăşiţi de construcţii romane, regăsite în insula San-Georgio sub nivelul mărei, sânt citate ca o probă a fenomenului curios al gradatei scufundărei,care face să dispară lagâunele veneţiene.

Azi Veneţia e oraşul trecutului, altă dată era al prezentului, oraşul care avea cea mai covârşitoare putere morală.

Ascendentul sau cetatea mărei, îl menţinea mai ales prin o enormă putere materială. Veneţia posedă până la 300 vase de războiu şi trei mii vase comerciale, care aveau 36 mii de marinari; bogăţiile lumei, cucerite prin trafic legitim, aduse ca tribut, sau zmulse prin cucerirei se îngrămădiră în cele două mii de palate şi 200 de biserici; dacă s-ar fi pus în cumpănă una din insulele plămădite din noroiu mediteranean, ea ar fi tras mai greu de cât ori-care din regatele vestite prin bogăţii ale Africei sau ale Asiei. Ca subt gustul hieratic al unui fermecător, pe noroiosul fond, pe care altă-dată pescarul îşi aşeza coliba de frunze, a răsărit oraşul cel mai frumos, cel mai bogat din Apus. S-au tăiat păduri întregi ca să-o consolideze. De pe înălţimele Dalmaţiei, copaci uriaşi de mesteacăni slujeau să întărească pământul. Asemenea unor ciclopi fără pereche, vechii Veneţi şi-au creat huma pe care au pus piciorul — şi apoi s-au gândit să dăinuiască oraşul cel mai strălucit din câte mintea omenească a visat, cel mai straniu din câte fantasticul cuget a înjghebat.

Acest pământ întărit prin păduri aduse din munţi în valurile mărei, subt şi cuprins în cercurile verzuiului Okeanos, veneţianii l-au legat prin 400 de punţi de marmură, care unesc insulă de insulă picizetti de piazetti, stradă de stradă. Zăgaze de granit, pe care numai banii fără număr ai oraşului lui Dandolo şi îndrăzneala fără seamăn a cetăţei lui Adrian le puteau realiza, apără Venezia la Bella de furiile mărei. Când balaurul fumegând care aproprie lumile, a şerpuit de-a lungul ţărei lui Italus, Veneţia şi-a înfipt pământul Italian, unul din cele mai frumoase poduri din lume, de oare-ce are 3600 metri şi 222 arcuri.

Dar nu aceste munci titanice sau amintiri istorice formează farmecul Veneţiei, ci efectul, culoarea, mişcarea, tremurarea vântului şi a apei, rozatul palatelor, albul statuelor, miile de aspecte ale mărei, atmosfera stranie, plină de raze şi de vapori, viaţa intensă şi înfrigurată a cetăţei, pentru care Eminescu a cântat un de profundis. Se înserează. In turnul lui San-Marco, ca o lumină protectoare, se aprind două candele. Candelele aceste îşi au istoria lor,— sânt lumini de ispăşire.

Ori-ce obiect, atins în umbra nopţei de o rază, ia proporţii fantastice, spâimântătoare, fără proporţii. Apa atât de înfiorătoare noaptea pretutindeni, măreşte încă efectul funebru prin susurul său lugubru, prin viaţă întunecată şi surdă, tremurul întunecat al valurilor. Eşti mirat că nu auzi căzând dintr-un balcon, sau din o uşă vre-un cadavru. Sângeratele istorii ale celor trei inchizitori, ale consiliului de Zece, ale punţei dei Sospiri, spionilor mascaţi, ale puţurilor omorâtoare şi închisorilor dei Piombi, al execuţiilor pe canalul Orfano, toată melodrama şi punerea în scenă romantică a vechii Veneţii vin din nou în memorie. O „groază” rece, umedă şi nedesluşită, ca tot ce te înconjură, te cuprinde.

Această impresie, care va părea exagerată e adevărul cel mai exact şi credem că ar fi greu ca ori-cine să n-o resimtă; mai mult încă: rostul adevăratei Veneţii se desface noaptea din transformaţiile moderne. Veneţia pare un oraş plantat de un decorator de teatru şi ale cărui moravuri par a fi înjghebate de un autor dramatic.

Umbra îi redă misterul, de care o despoaie, pune masca şi dominul vechiu locuitorilor vulgari şi dă mişcărilor celor mai simple aluri de intrigă sau crimă. Fiecare uşe, care se întredeschide, are aerul de a lăsa să treacă un amant sau un bravo. Fie-care gondolă, care alunecă încet, pare că duce o pereche înamorată sau un cadavru cu un stilet rupt in inimă. Şi taina şi groaza stau la fie-care colţ de zid. Iată palatul dogilor, cu dubla sa rânduire de coloane, opera dogelui, care a văzut ultima zi în palatul croit de el. Să pătrundem prin scara în josul căreia Marino Faliero a fost omorât. Iată coloanele roşii, dintre care se citeau sentinţele de moarte. Geniul care te conduce în acest palat, unde Tintoretto şi Veronese şi-au grămădit nemuritoarele lor concepţii, e un geniu în doliu, e îngerul negru al morţei.

Ne-am suit. Pătrundem în palatul povestei cu tremurul Pytiei pe scaunul trepied. La uşa uneia din săli e o gaură în zid. Aici altă dată se deschidea gura leului, în care delatorii îşi azvârleau denunţările.

Dincolo de zidul sfredelit se aflau puternicii şi tăinuiţii stăpâni ai republicei. Azi, locul nu mai are aparenţa înfiorătoare; leul s-a dus, gaura rămasă seamănă cu acea banală a unei cutii de scrisori, prin care factorul lasă să pătrundă în magazii facturile zilnice. Dar poezia înfiorătoare a trecutului înconjoară în aşa chip banala cutie cu scrisori, în cât fiorul pomenit de poetul francez cutremură carnea blazatului.

Să coborâm coridorul întunecat, care duce la sala inchizitorilor de stat la Piombi şi la Puţuri. Dacă nu aflăm fantasmagorii arhitecturale, arcade, inele de fer enorme prinse-n bolovani uriaşi de piatră, găsim un coridor strâmt şi întunecat. Deschidem o celulă: aceea a lui Marino Faliero. Strâmtă, în cât de abia se poate culca un om de a curmezişul, are lumină de la răsunătoarea, de lângă care se aude murmurul mărei.

S-a scris mult şi sentimental despre aceste închisori. La declamări s-au pus denegări mai puternice. Dar de data aceasta ne vom deosebi de conducătorul nostru Théophile Gauthier. El pretinde că închisorile nu erau la nivelul apei; totuşi ca marturi opulari putem afirma că de la ferestruici până la verzuiul val al lui Okeanos, distanţa nu e mare. Povestea înecărei prin apă ar fi putut fi aevea.

Lângă o mică fereastră se află un scaun jos. Mulţi condamnaţi sau preveniţi erau aşezaţi pe această mortală Sedia.

Un nod subţire li se încolăcea în jurul gâtului, o zvâcnire, şi apa înghiţea un nou mister.

Veneţia e un oraş de vis, de poveste. De ridici ochii sau îi laşi, valul, peretele, tăiniţa, gondola cătrănită, grădina înfiptă în marmora unui antret princiar, cenotaful prins între două palate şi care poartă numele lugubru al punţei: de Sospiri, candelele, cari ard în turnul întunecat, gura spintecată a leului, coloanele roşcate, capline de sânge, între cari se rosteau cuvinte de moarte, toate parcă şoptesc o poveste învechită, o poveste fără de pereche, în care fâlfâe aripele negre ale îngerului mormintelor. De stai mu1t cu gândul spre vremile apuse povestea, începe să trăiască. Nu mai eşti în Veneţia englezilor şi a altor turişti exotici, a amanţilor clorotici, amorezaţi de amanta Adriaticei, într-o Veneţie de Vis,— ci într-o cetate de poveste.

II
ORAŞUL DE ALIN.

Notaţi că nu spunem oraş de linişte, oraş mort. Rodenbach a dat prea frumos nuanţele insezisabile ale tăcerei din Bruges — la morte, pentru a reincerca aceasta.

Şi-apoi, ar fi minciună. Unul din artişti cari şi-a exprimat mai plastic părerea despre Veneţia, spune: Ni se tot vorbeşte de tăcerea oraşului dogal; dar în ori ce caz, nu lângă un tragheto trebue să stai, dacă voeşti să crezi dreaptă aceasta aserţiune. Subt fereastra noastră erau şoapte, râsete, zgomote, cântece, o viaţă continuă, care nu încetenea de cât la două dimineaţa. Gondolierii, cari ziua dorm în aşteptarea muşteriilor, noaptea sânt treji ca nişte mâţe, şi îşi ţin consfătuirele, ce sânt tot atât de sonore ca şi ale felinilor. Conciliabulele au loc subt vre-o punte, sau pe scările vre-unei debarcader. Şezând pe treptele de piatră sau la pupa gondolei, ei mănâncă fructe marine, beau vin de Friul, şi „supează” cu bucurie la lumina stelelor şi a micilor lămpi aprinse la colţul sdradelor, înaintea icoanelor de Madonă. Alţii, vagabonzi voluptoşi, cari au drept alcov pridvorul bisericilor şi drept saltele marile lespezi încălzite de soarele din apus, se apropie şi formează un sabbat în toată neregula. Mai puneţi şi câte-va servitoare oacheşe şi pline de viaţă, cari se folosesc de somnul stăpânilor pentru a hoinări în dorul unui flăcăuoacheş, cu bonet chioggiot şi cu vesta de stofă persană, şi fac un zgomot necurmat şi veţi avea o ideie succientă despre tăcerea Veneţier.

Nu. Tăcere nu e. Iată că apare pe o gondolă, ce lunecă uşor pe valul verzui, o orchestră cu dobă, ţimbal şi trompete şi, pe când orchestra marină tace, alte voci unindu-se cu dânsa. Adăugaţi încă la acest tot atât de puţin euritmic provocările gondolierilor, cari strigă cât mai tare cu cât se îndepărtează. Mai adăugaţi încă pe gondolierul cântăreţ din ce în ce mai rar; „o blondăfrumoasă s-a suit în gondolă şi adormi pe braţul gondolierului, care o trezea din când în când; dar susurul apei şi legănarea bărcei, adormiră pe frumoasa copilă. Luna aproape e ascunsă în nouri, laguna e liniştită şi vântul e lin; numai boarea înceată resfiră părul copilei şi o descheie puţin la săn. Şi pe când gondolierul admiră frumosul obraz netezit, gura şi sânul încântător, simte ca un fel de mulţumire pe care nu o poate spune, —un fel de nebunie îl muşcă de inimă. Cât poate, nu tulbură acest somn liniştit, dar iubirea îl ispiteşte şi-sfătueşte să-l tulbure. Şi, încet, încet, el se strecoară lângă blonda copilă, în fundul bărcei; dar cine ar putea găsi odihna, având drept vecin focul? In sfârşit ne mai putând răbda, face pe obraznicul — şi nu are să se căiască: O, Doamne, zice el, câte lucruri frumoase a spus şi câte am făcut! Nu, nici odată în viaţa mea nu am fost aşa de fericit!”...

Tăcerea Veneţiei e un mit. Dacă Eminescu a scris faimosul lui vers:

C-an ţintirim tăcere e-n cetate

probabil vina e a poetului, care nu văzuse Veneţia şi era obsedat de un oraş ideal, de o antiteză de întrupat între cetatea de altă dată şi un oraş mort de azi. La ceasul când steaua apare lângă candelele pitarului dinturnul San-Marco. Zgomotul e poate mai puternic în vesperala linişte a Firei. Soarele apune. Linia de case de la Giudecca, spune Gauthier, pe care o întrerupe domul bisericei Salvatorului, ascuţişul Doganei de mare, cei doi Herculi, ce susţin norocul: cele două capete ale Santei-Maria de la Saliute, rotunde ca două sânuri plini de lapte, formează o tăetură minunat de sfârtecată, carese desface puternic pe cer şi e fondul tabloului.

Aceste case, scăldate în umbră, de oare-ce lumina e în dos, au nuaaţe albăstrii, azurii, violete, pe care se deosebesc, în negru, catargurile bastimentelor ancorate de-asupra lor străluce un incendiu de splendori, un foc de artificii de raze; soarele apune într-o îngrămădire de topaze, de rubine si de ametiste, pe cari vântul le face să se resfire, schimbând faţa nourilor; ţâşniri strălucitoare izbucnesc între cele două cupole ale Salutei şi, câte odată, de pe locul în care te afli, săgeata de la Palladio desparte în două discul astral.

Frumos tablou. Dar mai frumoasă e încă magia spectacolului, reflectat în apă. Apusul acesta mai măreţ, de cât a avut vre-odată un rege, are laguna drept oglindă: toate luminile, toate razele, toate focurile, toate fosforescenţele alunecă pe tremurul valurilor în scântei: în prizme, în dungi de flăcări. Străluce, scânteie, înflăcărează ca un furnicar, luminos continuu. Clopotniţa de la San-Georgio-Maggiore, cu umbra sa opacă, care se întinde în depărtare, apare pe incendiul acesta aeuatic, şi—i dă aparenţă că-şi are temelia în fundul abisului. Spintecarea palatelor pare că înoată între două ceruri sau între două mări. Apa reflectează cerul sau cerul reflectează apa?

Şi dacă e un spectacol în lume, care să aline sufletul de durerile lui prin priveliştile Firei, de sigur e un apus de soare. Şi iată de ce, dacă pe oraşul în care Byron a căutat uitarea, nu se poate seri: oraşul liniştei, mână unui genial artizan a scris, în raza de soare ce apune:Urbs Pacis.

Aci Byron veni să-şi îndulcească aleanul; Roma nu-i plăcuse. In cetatea eternă spunea autorul lui Child-Harold, ‘„nu am întâlnit de cât trei briganzi ghilotinaţi, un cardinal mort, şi un Papă în viaţă”’. Anglia îl depărtase de mult.

Byron era un suflet zbuciumat. Doi ani cât stătu aici, in palatul Mocenigo, în cari dogii de altă dată îşi petreceau viaţa, cercă să găsească liniştea. Opera lui e plină de emoţii intense, diabolice şi sublime, exagerate, poate, pentru a întrupa în el excesul durerei şi pentru a fi veşnic eroul suferind şi fatal, pe care-l descoperise lumei. Şi aceste calităţi l-au împedicat să găsească în Venezzia la bella liniştea, pe care o visa. Mariana „cu ochii de gazelă” îi răpi câte-va clipe de linişte, — pe care, de altminteri, o căuta mai mult de formă, de oare ce ea ar fi fost moartea muzei sale zbuciumate.

Apoi, fu rândul Margaretei Cogni. Un biograf al poetului o califică de impetuoasă şi ea nu fu aşa de domoală ca nobila soţie a poetului. Ca o „adevarată tigroaică”, povestesc încă gondolierii, ea sărea asupra poetului şi-l batea când ochii lui satanici se opreau pe vre-o frumoasă conttadina. Patruzeci de ani după trecerea lordului prin palatul Mocenigo, un bătrân lopătar, întrebat despre Byron, răspunse după o clipă de gândire: „Da, da, acel englez care avea cai şi pe care amanta sa îl bătea aşa de tare”.

Dar liniştea tot o găsea, nobilul lord. Dese-ori mergea tăcut, într-o gondolă dusă de lopătarii, pe care îi făcea să repete cântecele aproape uitate ale lui Tassoşi Ariosto. Intins la proră, el sta liniştit, lăsând gândul să-i sboare pe luciul apei, care-i ducea visul lui Beppo Mazeppa şi Don Juan.

Iubirile de aici ale lui erau iubiri trecătoare, precum sânt păsările, pribegite, înaripate cari vin din depăriările albastre şi însorite ale Orientului cald şi pleacăcând orizontul nostru se întunecă. Ele îşi dischideau aripele şi poetul rămânea singur, cu gândul şi cu amintirea.

Dacă Roman avea o parte comună cu marele poet pesimist, fu mai fericit de cât dânsul. Locuia pe marele canal, la Albeigo daila Luna. Din fereastra odăiei luise vedea panorama imensă a Veneţiei. Multe ceasuri şizile le petrecu cu ochii pe valurile albastre ale Adriaticei,cari se izbeau de picioarele de piatră ale debarcaderului.

O linişte imensă domnea peste cetate, nu o linişte materiaiă, ci o pace compusă din susurul apei şi dinfreamătul aripelor de porumbi. Cu încetul această intensă linişte pătrunse în sufletu-i zbuciumat. Ochii îierau ferbinţi, fruntea arsă ca şi buzele de suflareaaprinsă a vegherei. Pe când lumina vesperală se lăsadomol şi pe când candelele pitarului se aprindeau înturnul Sfântului Marco, ca altă dată iubitul contesei Guiccioli, Ronescu se suia în gondola lui Signoi Battaglia şi pribegea pe canalurile cotite. Un tip veneţian signor Battaglio. Un trup mijlociu, bine prins într-o vestă marinară, care-i desemna nişte braţe vânjoase şi un piept musculos, desprinse de la Herculul Farnese. De trei-zeci de ani mâinele lui, pline de bătături, mânuiau lopata spintecând apa lagunelor. Puterea şi sănătatea şi le datora muncei fără preget.

Când clipea mult din ochii mici şi incolori sau, mai bine multicolori, — căci variau ca şi faţa mărei, — privirea lui căzuse pe vre-un grup de amorezaţi, — pe care nu-i putea suferi. Şi, Tantal modern, de trei-zeci ani ducea pe largul canalurilor veneţiene guri încleştate de iubire, al căror sărutat îl făcea să murmure între dinţi înjurături.

Când vre-un indiscret întreba pe signor Battaglio: „ce-i făcuse micul zeu, de-i declarase aşa neînduplicat războiu?” bătrânul îşi scutura capul sur şi-şi trecea mâna prin barba albă şi îngrijită, — dar tăcea. De-abia dacă puteai prinde o privire vagă, care făcea să-i se îmbine sprâncenele stufoase: privea în trecut şi ceea ce vedea nu-l făcea să fie voios.

Roman găsea o plăcere aspră şi sfărtecătoare a sta de vorbă cu omul acesta, mult asupra trecutului lui zbuciumat. Subt vorba blândă şi vesele, Roman îşi găsea chinul mai liniştit, mai domolit, — un zbucium, peste care trecuseră anii şi liniştea Veneţiei.

Dar, într-o seară, pe când visa cu ochii la lună, otelierul îi aduse o scrisoare din ţară. Era de la Ulmu şi vorbea de Lia.

Roman citi scrisoarea cu o uşoară tremurătură de gene. O închise frumos, deschise o mică cutiuţă cu încrustături de sidef şi argint, puse scrisoarea în ea şi scoase un revolver. Apoi se întinse pe pat.

închise ochii şi îi reveni înaintea minţei toată copilăria.

Revedea casa lor de ţară şi pe Lia, copila zburdalnică, cu care sărea gardurile. Intr-o zi, căţi-va ţigani se uitaseră cu ochii adânci la dânsa. Roman sări în cale şi ameninţă. Apoi luă braţul Liei, care tremura ca o frunză în freamătul apei şi se întoarse acasă, în strigătele de blestem şi de ocarie a ţiganilor.

Peste căte-va zile, Lia eşi singură pe câmp. O ceată de ţigani, cari se aflau în preajma curţei, azmuţiră încontra ei nişte dulăi enormi. Copila scoase un ţipăt şi rămase nemişcată, albă, precum erau florile de crin înfipte în părul ei.

Dar strigătul îl auzise Roman. Si, asemenea gândului, el se repezi şi cuprinse în braţe enormul dulău, care răsturnase copila şi ameninţa să o sfărtice cu oribilii săi colţi. El îşi învăli mâna în batistă şi o împinse în gura deschisă a dulăului.

Câinele avu o cutremurare: se înăduşea. Apoi cu o sforţare eroică, îşi strânse fălcile şi să pregătea să zdrobească mâna micuţă. De-odată se resgăndi. Incepu să o sfartice şi colţii lui uriaşi sfăşiară întregul trup al copilului. La strigătele lui de durere, un alt strigăt răsună: acel al mamei, care alerga, nebună, urmată de servitori.

Când se văzu salvat, Roman avu o singură gândire: — Lia!

Lia zăcea leşinată de spaimă. După ce o văzu revenind la viaţă, Roman îşi perdu şi el cunoştinţa: durerea îl doborăse.

Cu deliciu îşi amintea de zilele de suferinţă ce urmară. Lia stătea lângă el şi-l priveghea. Din când în când, mânuţa ei rece îi netezea fruntea înfrigurată şi uda buzele arse. Roman ar fi dorit ca ora aceasta de adâncă durere să nu mai înceteze.

Apoi se vedea într-un cimitir cu dânsa. O fantazie macabra a copilei, care vrusese să aibă senzaţia, pe care citise că unii o resimţeau foarte intensă, în aceste locaşuri de linişte. Înaintea lui se întindea câmpul plin de cruci şi de monumente funebre. Lia tremura. Ea se alipi brusc de dânsul şi cea mai puternică emoţiune sufletească fu atunci...

Şi gândul lui Roman rătăci.

Intr-un caleidoscop confuz, îi trecură multe pe d-inaintea ochilor minţei. Revăzu preumblările lor în goana cailor, pe când, înfrigurată şi dezmierdată se ghemuia în umărul lui, vântul serei duceau şuviţele părului ei şi-i le asvârlea în faţă, piciorul ei freamătă lângă a lui, —iar caii despicau văzduhul.

Văzu şi cea-l-altă zi de amar, când între dânşii se

interpuse umbra insolentă a unui galonat. Mustăţi subţiri şi cuceritoare, ochi scânteetori, aur pe umere, zornăit de pinteni şi chlincănit de sabie, — ofiţerul luase ochii frumoasei fete.

Şi aceasta îl durea adânc, pe adolescent. Simţea că Lia adorată nu era a lui, de oare ce primul chipeş, turnat într-o haină de carnaval, putea să atârne mai greu în cumpănă cugetărei ei.

Şi se ridicase, înfierbântat şi mândru, în faţa protivnicului. Intr-o noapte ca aceasta, îi apucă pumnii cu furie şi, ochi în ochi, cu insulte acoperite de vorbe blajine, îi povesti întreaga lui iubire de zeci de ani, adoraţia lui păgână pentru acest trup fidiac, pentru acest suflet, care trebuea să fie asemenea trupului. Apoi îl ameninţă; de va căuta să-i fure fericirea vieţei, îl va zdrobi. Fără să-i pese de ce va urma, îl va pândi şi omoră ca pe un câine.

Ofiţeraşul, care ştia să se învârte frumos pe lângă „dame” şi sâ inspire pasiuni nu tocmai tragice nici trainice, se sperie de tonul, cu care Roman îi vorbise. Jură că nu va mai căuta să se apropie de Lia — şi într-adevăr, părăsi oraşul unde venise să-şi petreacă vacanţa de oare-ce urma şcoala de ofiţeri...

.Ş-acum! Lia e a altuia. Altul îi sărută buzele pătimaşe. Altul îi trece mâna prin pletele bogate. Altul se răsfaţă pe pieptu-i şi braţele-i moi, — unde visase să-şi liniştească fruntea încărcată de gânduri. Şi, mai ales, altul îi stă în minte, în pervaz de lumină, robindu-i cugetul şi iubirea. O, baronul acesta exotic, venit de nu se ştie unde, ca să-l zmulgă de la viaţa, care era Lia!

Acum, la ce îi era bună viaţa? Ce mai căuta el pe pământ? Ce fericire putea să-i dea existenţa? Tot norocul şi-l pusese în ochii bruni ai Lieî, lumina o primea

de la dânşii. Lumina azi dispăruse, pentru că dânsa lăsa privirea-i blândă în alţi ochi. Nici odată nu fusese dintre aceia, care puneau pteţ pe viaţă. Singurul lucru, care-l lega pe dânsul de existenţă, era Lia. Se îndepărtase ea de dânsul, unica lui ţintă era să caute repaosul etern.

Luă revolverul şi-l duse la tâmplă. In momentul în care degetul apăsa pe trăgătoare, o palidă rază de lună i se puse pe pleoape. Roman închise ochii.

Ce se petrecuse in sufletu-i zbuciumat?

Luna, tovarăşa nedespărţită a tuturor visurilor sale, ce şoapte mute îi spuse? Ce imagini se iviră în creerul ostenit? Cine o ştie? Cine va putea-o spune vre-odată? Nimeni. Sânt clipe pline de mister mai nepătruns de cât taina cea mai bine păstrată.

Roman simţi că pleoapele arse i se udă de lacrimi. Mâna care duse oţelul rece către tâmplă se aplecă.

Plânse cu hohot. Cu suspine. Lăcrimi mari i se rostogoliră pe faţă, iar când zorile se iviră pe domul lui San-Marco, când vecina din faţă îşi deschise fereastra, coprinse cu o privire lacomă cerul şi toată priveliştea şi-i surâse trist.

Apoi luă condeiul şi scrise telegrama lui Ulmu.

In aşteptarea lui, Roman începu să rătăcească în oraşul dogilor.

Trecu pe lângă o biserică. Era o serbare. Prin poarta monumentală se izbânda un torent de lumină. Un fel de văpae roşcată părea că înnoată in tot coprinsul boltei. Din flacăra aceasta se iveau, ca nişte stele tremurătoare luminile aurii ale flăcărilor. Toată biserica era împodobită cu stofe — damasc înfrumuseţat cu aur. Din loc în loc erau largi festoane şi ghirlande de hârtie. Ochiul curios a lui Roman privea mulţimea compactă, care umplea biserica. Era aşa de deasă, în cât cu greu ar fi putut pătrunde un om. Pe ultimele scăunaşe, el zări în genunchi, două umile femei: una bătrână, alta mai tânără. Ele erau îmbrăcate în doliu şi, pe când cea mai puţin în vârstă se ruga plângând, cea mai bătrână se uita cu o privire fixă şi cam stranie la o mater dolorosa. Intre durerea acestor două femei un judecător ar fi stat la cumpână, fără a putea hotără care era mai străpunsă de cuţitul durerilor. Dar Roman le privi cu un ochi rece.

Prin portalul bisericei năvălea un zgomot de muzică — bas, vioară şi flaute. In Italia un serviciu religios cu muzică nu e lucru rar. Mai ales când debutează vre-unpreot, atunci aceste servicii mai solemne sânt aproape indicate. Din când în când se auzea sunetul vocilor, care îşi continuau psalmodia lor printre sunetele clare ale instrumentelor muzicale. Muzica solemnă, eşind din portalul luminat ca de un incendiu şi răspândindu-se pe liniştea apei, avea o măreţie extraordinară.

Roman stătu o clipă nehotărât; biserica părea că îl cheamă. Dar firea lui simţitoare şi delicată, concentrarea şi absorbirea în lumea lăuntrică, îl făcea să urască mulţimea cu prostituirea personaiităţei prin contact. Acum, când un gând atât de puternic, când un simţimânt de istrăvire zdrobea fir cu fir întreaga lui fiinţă subt mână urgisită a adversităţei, ura de plebea inconştientă, de bruta oribilă, bună numai pentru samavolniciile primitive, pentru reînvierea semi-omului din caverne, îl cuprinse mai puternic de cât ori când.

Privirea lui căzu pe Battaglia. Foarte liniştit, bătrânul gondolier îşi făcu semnul crucei, trecând în dreptul bisericei Roman gândi: timpul e stăpânul suprem.

Dar, de odată, gondolierul se opinti puternic: barca lui era să izbească o altă barcă. In ea erau mai multe figuri blonde, între care o brună fiică a lagunelor cânta voios. Privirea încărcată, de ură, pe care Battaglia o asvărli, aminti lui Roman versurile unui poet ce povesteşte înşelarea unui lopătar:

Et vous, toujours tourné vers le point lumineux,

Le coeur toujours rempli de ses chants savoureux,

Qui surnage encore sur la vague aplanie,

Vous demandez quelle est cette lente harmonie

El vers quels bords lointains fuit ce concert

charmant,>

Alors quelque passant vous répond tristement:

„Ce sont les habitants des lieux froids de l-Europe,

De pales étrangers que la brume enveloppe,

Qui, sans amour chez eux, à grands frais vien

nent voir

Si Vénise en répand sur ses ondes le soir.

Or, ses hommes sans coeur comme gens sans famille,

Ont acheté le corps d-une humble et belle fille

Et pour combler l-orgie avec quelques deniers,

Ils font chanter le Tasseaux pauvres gondoliers“.

Dar barca dispăru — şi cu dânsa tristeţa de pe fruntea lui Battaglia. Părăsiseră de mult Canale grande,-acum gondola se opri în faţa unei biserici îndepărtate şi uitate — o chiosa pentru umili.

Pridvorul e înconjurat de o complectă nervură, o împletitură admirabilă de foi, flori şi îngeri: o fecioară aproape păgână îi serveşte drept centru: o lungă înşirare de sfinţi şi de apostoli, şi o altă Maica-Domnului, cu mâinele deschise, ca pentru a lăsa să cadă bine-cuvăntări pe capetele urgisite, cari i se pleacă la picioare.

Uşa se deschise şi un cortegiu roşcat, ducând un sicriu roşiu, pe care-l duse pană la o gondolă roşie, eşi din biserică. Să nu credeţi că e o figuraţie de teatru. Doliul veneţian e roşiu.

Preoţii, conducătorii, lampadari şi însemnele bisericeştii se suiră într-o barcă precedentă. Amândouă iau drumul către insula Murano, unde mortul va rămânea subt aripa protectoare a unei cruci de fer.

Biserica era goală,- pe altar străluceau câte-va lumini. Din penumbră, un Crist al unui maestru necunoscut surâdea cu înţeles şi ertător îndureratului.

Roman urmă. Paşii lui răsunară pe lespedele de marmoră ca paşii greoi ai comandorului când se coboră de pe soclul lui de piatră.

O emoţie intensă îl cuprinse: tot trecutul îi reveni în minte. Se revedea în ţară, când bătrâna, care-l îngrijise, îl ducea odată cu sunetul clopotului de toacă la biserică. Un preot, bătrân ca dintr-o poveste, psalmodia în uşa altarului o rugăciună. Vre-o două candele ardeau înaintea Maicei Domnului şi în vre-un colţ, câte-va veacuri în formă femeiască, aminteau lui Crist, printr-o rugăciune tăcută, că moartea le-a uitat.

Bătrâna îi scotea frumos mănuşele. Inaintea dumnezeirei nu trebue să vii nici cu mănuşi pe mâna, care face semnul crucei; nici cu mască pe suflet. Apoi, alături de dânsa, bătrâna îl îngenunchea.

Ce ştia buza lui copilărească să spue celui, în care credea cum poate crede un copil? Nimic. Dar simţimântul că se află în faţa unui a-tot-puternic bine-voitor,care-l asculta, îi dădea un moment de supremă alinare. Micile lui suferinţi, micile lui cerinţi îi păreau micşorate, dispăreau, numai fiindcă le spusese dumnezeirei.

Roman vru să cerce şi acum alinarea de altă-dată. Pe alt ţărm, într-o lume cu totul departe de acea, încare dumnezeirea i se arată îndurătoare, avu senzaţia că retrăeşte clipa pierdută. Aceeaşi linişte,- aceeaşi biserică mai barată, dar pierdută şi întunecată; acelaş preot care-şi cântă în grabă imnul adoraţiei. Aceleaşi bătrâne cerşind îndurarea.

Ingenunche. Cercă să se roage. Dar el nu mai era acelaş. Privirea lui ţintă pe figura blajinului. Fiu al omului nu mai vedea în el pe Dumnezeu, ci un tablou ale cărui calităţi le scrută inconştient, cu obişnuinţa de a cumpăni sforţarea artistului.

Psalmodia monotonă a preotului, în loc să i se pară rugăciunea şoptită de teama vre-unei atingeri, care să o profaneze, îi se arătă un vers monoton rostit de o gură obosită, care rosteşte pentru plată. Trecuse de mult timpul extazului aproape mistic al credinţei.

Şi Roman se încăpăţână: Simţea că de se va putea ruga ca altă dată, va simţi aleanul din vremea opusă. De ce trecutul lui să învie numai spre al chinui, asemenea acelor strigoi, cari se scoală din morminte pentrua prigoni pe cei iubiţi? Dacă răul nu moare şi revine să-l tortureze, de ce nu s-ar întoarce şi alinul să-l liniştească.

IV
CONSOLAREA IMPOSIBILĂ

Şi se sforţă. Işi aduse aminte că bătrâna care-l crescuse. Paraschiva, avusese într-o istrăvitoare durere o consolare dumnezeiască. Fiica îi murise îngrozitor. Un farmacist mai nătâng şi mai lipsit de grijă de căt e permis să fie, îi dăduse otravă în loc de obişnuita ei doctorie. Efectul fusese înspăimântător. In câte-va clipe otrava coprinse întreg organizmul sărmanei fiinţi. Dese-ori avea convulziuni, cari o zguduiau, asemenea unei atingeri de pilă electrică. Şi conştiinţa şi-o păstrase deplină. Intr-o rugăminte un lament dureros, le zicea:

— Nu mă lăsaţi. Mor. Simt cum picioarele mi se răcesc. Mâna îmi e prinsă de ghiaţă.

Şi în neputinţă să-i fie de vre-un ajutor, mama o ţinu în braţe, nebună şi nemişcată până ce copila fu un cadavru.

Bătrâna fusese îngrozitor zdrobită. Par-că nu mai făcea parte din lumea pământească. Intr-o seară, intră în biserică. Rugăciune umilă, extaz, care dură ceasuri. Când se sculă, în liniştea amurgului, era liniştită. Ea povesti că Maica Domnului se îndurase de dânsa, şi făcuse ca fata ei să-i apară şi să-i spue să nu mai plângă, căci e acuma într-o lume fericită. Şi bătrâna nu mai plânse. Credea, căci văzuse. Numai, din când în când, dorea să o mai vadă, ca şi când era unde-va departe.

Roman îşi amintia seninătatea supremă de pe faţa bătrânei Paraschiva, în urma rugăciunei. Era aproape o transfigurare. O linişte atât de supremă, atât de nemărginită, în cât îţi inspira credinţa că mâna dumnezeiască o atinsese.

Şi Ronescu îşi aminti cuvintele, cu cari bătrâna îl învăţase să se roage. Le rosti. Dar vocea lui răsună straniu, ca un ecou din timpurile trecute. Era un alt el ce se ruga. Şi pe când, maşinal, amintirea, îi resfira pe buze şiragul cuvintelor consacrate, cugetul lui zbura aiurea, sau analiza cu nerăbdare rostul fiecărui vocablu.

Iar, actul în sine, i se păru copilăros. Necredinţa, pe care atâţea ani de citire şi meditaţii impii, i-o infiltrase spulbera ori-ce năzuinţă spre ogoerea de altă dată. Cuvintele răsfrânte curgeau banale, cum aceleaşi cuvinte cădeau a lene de pe buzele oficiantului. Preotul era obişnuit cu mageştatea actului, pc care-l făcea, şi măreţia locului nu-l mai înspăimânta, de şi credinţa trăia încă în el; el nu mai credea, şi numai puterea amintirei îl făcea să mai caute a-şi uda buzele arse în izvorul limpede al rugăciunei.

Incercă din nou. Işi concentră tot gândul şi cu o sforţare supremă, vru să se izoleze de restul lumei, spre a se adânci numai în actul ce-l săvârşea.

Reuşi. Lumea dispăru. Inaintea lui apăru numai imagina lui Crist, învăluit în nimbul dumnezeiesc, cu care pictorul îl înfăşurase. Dar acum puterea lui critică, spiritul de necredinţă, pe care un olimpian ca Goethe îl întrupase în Mefisto, era mai puternic. El coprinse în ghiare plăpânda închipuire a dumnezeirei. Fiului din Nazaret şi Galileanul eşi mai mare încă din lupta cu negarea — dar fără soarele divinităţei, care să-l lumineze.

Roman părăsi biserica şi porni cu gandola. Era nemulţămit. Simţea, că mândra lui gândire, care-i dădea superioritatea asupra restului omenirei, îl făcea inferior unei femei ca mama Parasahiva. El, omul, cari răsturna în minte oameni în masse şi ştia legile firei ca şi când ar fi citit în faimoasele cărţi ale Sybilei, arse de Sextus — se simţea umilit faţă de simpla femeie, care-l ducea altă dată la altar. Lui intelectualului, lui puternicului gânditor îi lipsea suprema putere, pe care o avea umilita bătrână. Şi atunci i se lămuri însă mai desluşit cerinţa principală a Galileanului: Credinţa. Ea îi lipsise, ruptă din suflet prin fatalitarea moştenirilor si a educaţiei. Pierduse o putere de rezistenjă fără voia lui, ci urmând numai o cale trasă de alţii, precum robii urmau fascinaţi duga albie.

Oribilă fatalitate. Roman ştia că acolo, în rugăciunea asemenea acelei ale femeei de odinoată, se găseşte ogoerea, de nu chiar mângăerea. El o ştia şi o dorea, —această alinare. Şi, totuşi, mâini nevăzute, în vremi apuse ascultând de legi misterioase, îi smulseseră această supremă mângâere. El se simţea mai singur, mai amărât, mai micşorat.

Battaglia lopata cu putere. Fruntea lui muncită de chinuri era acum senină. Ce extraordinară, ce miraculoasă întervenire îi dăduse linişte? Şi Roman îşi aminti că îl văzuse, cu câteva clipe mal înainte, făcându-şi cruce. Era atâta credinţă în ochii lui spălăciţi,- în cât Roman pricepu că puterea care ogoase pe bătrâna Paraschiva liniştise şi chinul gondolierului. Iubire de mamă, iubire de amant, îşi găsiseră ogoere, de nu tămăduire, în cuvântul dumnezeiesc al Galileanului.

Roman îşi descoperi fruntea. Vântul serei venea dinspre Lido, aducând zgomote vesele. Pe mal se vedeau la mese, grupe de oameni veseli. Mai încolo se zărea un cal care ducea anevoie tramwaiul, căci trecuse vremea,când veneţianii urmau uimiţi paşii cailor lui Byron pe umedul nisip al insulei.

De mai departe venea zgomotul apei despicate de braţele înotătorilor şi ţipetele gingaşe ale femeilor, ce-şi muiau trupul în Adriatica, asemenea naiadelor antice.

Dar seara se lăsa. Pe orizontul albăstrui începeau să se ivească stelele strălucitoare. Marea se făcea una cu zarea, şi La citto d-oro, cum Petrarca spunea Veneţiei, relua aspectul el fantastic de oraş legandar.

Barca aluneca cu o uşurinţă uimitoare pe canale. Acum zgomotul părea mai molcom în aceste părţi îndepărtate. Singurul vuet, cari stârnea atenţia, era strigătul serios al gondolierilor la cotituri.

Ţipătul acesta bizar şi puternic, avea un efect curios în bruma serei, care se lăsa misterioasă pe tainicul oraş. Fără voe îţi evoacă vremea apusă, când pe fiecarepiazzetă pândeşte câte un bravo, cu spada între dinţi şi cu stiletul în mână.

Ceasul acesta, al înserărei tainice, e magic. Răscoală tot ascunsul, tot adâncul sufletului în care se pitulează fantasmagoria copilăriei şi a citirilor fantastice. Nici o cetate, nici un loc pe lume, nu e mai trist ca Veneţia, în această clipă. Se face o tainică legătură între oraşul ale cărui lagune ascund mii de mistere şi între sufletul ostenit; cetatea bătrânâ, obosită, ce poartă pe frunte stigmatele morţei, comunică cu sufletul ostenit de aleanul istrăvirei.

Roman simţea mai mult de când oricând valul amărăciunei copleşindu-l. După cum umbra cuprinsese poalele turnurilor şi le înfăşurase în nepătrunsul lor mister şi se ridicase treptat până să întunece, în vârful veghei lui San-Marco candelele ispăşirei, tot ast-fel amarul se ridica şi-i strîngea unul câte unul, ori ce gând luminos. Intre zgomotui mărei, care se lamenta în umbră, şi furtuna care se zbuciuma în pieptul lui, se stabilise o neînchipuită legătură.

Ce slabă fiinţă e omul! Ce aşteaptă el Roman? De ce nu lăsase ca revolverul mântuitor să-l isbăvească de viaţa aceasta chinuitoare? Avea vre-o speranţă? Spera poate că viitorul să-i acorde vre-o neaşteptată bucurie.

Traiului, el nu-i ceruse nici mulţumirile avuţiei, nici zadarnica satisfacţie a gloriei. Bani avea mai mulţi decât îi trebuia. Ce să facă cu miile de lei cari-i stau în preajmă. Cercase o clipă să-şi mulţumească curiozitatea. Dar, după cum altă dată Byron eşise mai nemulţămit şi mai chinuit din toate cercările ispititoare, astfel fugise şi Roman de realitate în vis.

Gloria? Speranţa celor neputincioşi a-şi mulţumi vanitatea prin chip simţit, mângâierea celor dezmoşteniţi pe lumea pământească, — mângâierea de a şti, poate, că după moarte, numele-ţi va fi purtat din gură în gură, batjocorit de unii şi înălţat de alţii. Ene o alinare? Şi apoi ca să se gândească la glorie ar fi trebuit să aibă linişte în cuget. Ca să poată plăzmui cu mintea, lumi închipuite, nevoe era ca mintea să aibă liniştea creatoare. Din furtună, nu poate ţâşni de cât fulger, — şi fulgerul trece iute şi nu lasă în urmă de cât ruine. Orice ar spune poeţii, condeiul nu se poate muia în lacrimi nici dalta nu poate zbura pe marmora săpată de ele.

Nu era vina lui dacă deschizind ochii conştiinţei la lume, el nu o văzuse decât prin prizma întristată a filozofiei moderne. De altfel, lipsit de iubirea mamei, lipsit de calda atmosferă a dragostei familiale, suflet iubitor, el îşi pusese tot ce mai era într-însul speranţă, în Lia. Fie că anii copilăriei arătau mai luminoasă firea, fie că sufletul omenesc e făcut ca să nu fie văduv de nădejde, Roman întrupase in fecioara iubită tot ce alţi resfiră pe mii de visuri şi de aşteptări.

Şi Lia păruse că înţelege iubirea lui. Ea se arătase idealul, care îi putea mulţumii năzuinţele. Şi cu atât mai puternică fusese dezamăgirea, era asemenea unei morţi sufleteşti.

Toate gândurile funebre i se rostogoleau în creier, căci moderna disciplină îl învăţase să-şi respice sentimentele. Analiza aceasta îl făcea şi mai desnădăjduit.

Marea era ispititoare. De pe firida, pe care se sprijinise de luminoasa lui încăpere din Albergo dalla Luna el o auzea gemând şi chemând, asemenee Sirenelor din povestea mitologică. O, ce bine ar fi să se culce în undele ei albăstrii, spre a dormi somnul fără vise, — şi fără amintiri!

Uşa se deschise şi o fiinţă enormă apăru în pervaz. Roman scoase un strigăt. Cel, care intra asfel în furtunoasa lui luptă, era tovarăşul lui din anii tineri.

— Vino! îi strigă Ronescu. Vino!

Se puse în genunchi lângă dânsul, ca altă-dată, când era copil. Şi, simţind nevoia de a-şi răcori durerea, chiar cu riscul de a întoarce ferul in rană, Roman îi ceru să-i spue tot ce s-a întâmplat acasă, de când părăsise Iaşul. Ulmu se supuse.

V
IN CARE SE ARATĂ CA ŞI MORŢII POT VORBII.

Enormul prieten începu să-i povestească cele făptuite in lipsa lui, cu toate delicatele precauţiuni ale unei mame, care ar căuta rana unui copil adorat.

El îi spuse viaţa Liei. Baronul de Vale nu se arăta bărbatul ideal, pe care îndepărtarea îl prezenta. Lia era nenorocită. Ea nu se plângea, dar viaţa ei întreagă înfăţoşa sfâşierea înceată, ce se făcea pe nesimţite.

Baronul intrase în averea ei, şi începuse o viaţă de lux şi de dezordine.

Deputat, el debutase la Cameră printr-un discurs strălucit. Discursul, sec şi strălucitor, izbea in adversar, asemenea stiletului veneţian, care, în clipa când se roşeşte de sânge, aruncă o ultimă sclipire în soare. Dialectician, era fin şi perfect şi prinzând în mrejele lui şi zdrobind argumentele adversarului, cum un carnivor striveşte căpăţina unui alt animal. Om fără multe scrupule el făcea armă din ori şi ce argument şi lovea ori unde găsea pe duşman descoperit. Mahalagismul înfăşurat în formă elegantă a retorecei noi, imperturbalitatea unui principiu, părea mai adânc de cât cea mai clasică şi mai superbă tiradă. Lumea e setoasă de scandal; aşa e făcut omul, să-l veselească lucrul urât, ce se poate spune pe socoteala semenului său.

Ridicolul omoară, a spus înţelepciunea unui popor; când la ridicol se mai adaogă încă şi odiosul, biciul înpletit astfel dintr-un şfichiu şi o viperă răneşte fără greş. Iar când mâna care-l mânueşte, e puternică şi îndemânatecă, rana e fără tămăduire.

Totul e să şti să mănueşti arma. Cercetează cu dea-mănuntul viaţa adversarului. Socoteşte colţ cu colţ toată partea mai ascunsă. Caută acţiunea, care-ţi pare mai puţin lăudabilă, sau mai puţin de aparat. Ai găsit-o, ia-o. După cum artiştii leagă ametistele şi safirurile în anumit cerc de aur, înfăşoară fapta cunoscută în anumită formă retorică.

Faptul e uricios? Arată-l publicului cât mai puţin atenuat prin comentarii. E puţin lămurit, poate neadevărat? Dă-l cât mai comentat, cât mai lăţit.

Nu e cavaleresc lucru, de acord. Dar logic e să nu exprimăm ori-ce fel de judecată. Judecător nu poate fi de cât o fiinţă, care ar avea atributele dumnezeirei care ar străbate vederea în cotiturile ascunse ale sufletului şi ale intenţiilor. Judecata făptuită după norme externe e şubredă şi prea mult supusă greşalei. Am avut un exemplu, care-mi pare clasic. Doi prieteni stau în aceeaşi casă şi erau funcţionari la aceeaşi bancă. Unul însurat, muncea din greu să-şi ducă familia numeroasă care trăia prin o echilibristică bugetară. Intr-o zi se descoperii că din depozitele Băncei lipsiră bani. Unul din ei furase. Care? Nu se putea încă şti. Prietenii îşi aruncase o privire: cel însurat se înfruptase din bani străini, ne mai putând covârşi agonisirea pâinei pentru gurile flămânde. Cel-l-lalt înţelese totul; şi mai inţelese că, de va fi arestat tovarăşul său, copiii vor fi nenorociţi, ducând în viaţă ghiuleaua numelui intimat, de nu vor muri de foame pe când tatăl va putrezi în vre-o ocnă. Le văzu pe toate, şi el care nu furase, care avea oroare de necinstiţi, se denunţă ca vinovat,- cel-l-alt avea simţul datoriei într-însul, cercă să se revolte. Dar fu nevoit să cedeze, când urmarea aflărei adevărului se înfăţişă. Nevinovatul fu arestat. Hula se întinse pe numele lui, cum vulturul Caucazului se năpustea pe Titan şi-i sfârteca pieptul. Oamenii îl tratară de hoţ, de infami. Veni ceasul judecăţei. Răzbunătorul moralei publice îl arătă ca pe un om corupt, fără pic de suflet, fără licărire de cinste, o bestie cu faţă omenească. Tot ce putu să i se arunce mai puternic în ocară, tot ce fu mai aprig în sfâşiere morală, îi se asvărli în faţă. Palid şi resemnat el primi totul în atitudinea vinovatului confundat. Fu condamnat. Numele i se înscrise în robojul închisorilor, printre hoţii de drumul mare. Işi schimbă haina cu haina tărcată a ocnaşilor, căci societatea întărâtată fu nemiloasă. El se înmormântă într-un mormânt cu sare, având drept

monument ura şi ruşinea publică, iar drept semn că a trecut prin lume, un număr în catalogul rău-făcătorilor.

Şi totuşi, omul acesta era un erou. Dacă s-ar pune în cumpăna eternităţei fapta lui şi fapta celui mai mare din eroii turnaţi în bronz, oarbă ar fi dreptatea de n-ar atârna cumpăna în partea lui.

Şi dacă mişel era baronul de Vale, care se servea conştient de judecăţi pripite şi neadevărate, tot atât de vinovaţi sânt ceil-alţi oameni, cari se transformă în judecătorii semenilor lor având drept criteriu o judecată licarindă, şi care nu poate fi luminată deplin, spre a cuprinde faptul cu pricinile complexe, care l-au făurit şi cu urmările nesfârşite, pe care le isvorăşte. O fatalitate — alta de cât cea greacă, dar tot atât de nemiloasă, — ne-a tras în spaţiu şi în timp o cale de urmat, pe care o urmăm fără a ne abate, calea robilor pământească. Să o urmăm fără a asvârli hulă şi mărire, fără a lăsa judecăţi, ce nu pot fi de cât nedrept.

Dar asemenea gândiri nu frământau creerul baronului, pentru că el nu avea altă ţintă de cât aceea de a parveni. Nu ar fi făcut, se credea, crime pentru aceastea, mai ales crime, cari l-ar fi expus la pedepse,- dar ori-ce alt mijloc era bun. Maxima lui era că trebue o mare îngăduinţă. Şi gândirea aceasta, de o etică superioară chiar celei existente, identică cu a divinului Galilean, nu purcedea de la dânsul dintr-un gând de supremă „ertare” care isvorăşte de la sine când omenirea ţi se arată ca iresponsabilă de faptele ei, — s-a abuzat de acest cuvânt, totuşi, e singurul în stare să traducă un adevăr. Din îngăduinţa lui, el făcea o treaptă pentru ca succesul să ajungă la dânsul, după cum altădată legenda arată că Romulus deschisese porţile cetăţei sale tuturor rău-făcătorilor, ca s-o umple numai, fără alt gând filozofic asupra lumei.

De alt-minteri, personalitatea complexă şi superioară, produsul unui neam, care îşi concentrase în el chintezenţa inteligenţei lui cam decăzute, dar decădere ce străluceşte fosforoscenţa superbă a unei putreziciuni, adunase în jurul lui mulţi partizani. Inteligenţa aceasta,robustă şi răspicătoare, atingea aproape genialitatea; filozofia-i, de o uşurinţă superioară, dar şi utilitaristă, îl făcea să apară sub o triplă înfăţişare: pentru unii era un fel de monstru moral, pentru alţii un patron util, iar pentru cei mai puţini era omul superior, ajuns la o concepţie a vieţei, în care se arăta cel mai ertător dintre filozofi. Dar ori-cum era judecat, ceva părea constant: strălucita mentalitate a omului, produsul unei decadenţi, dar al unei decadenţi atât de măreţe în cât nu ştiai de nu era o stare de superiorizare.

In scurt timp, el îşi arătase toate calităţile. Dotat cu o putere de muncă colosală şi cu un dar de asimilare tot aşa de puţin omenesc, părea un magician, care străvede lucruri, ce altor ochi sânt ascunse. Vorba lui elegantă şi adecată lumei înconjurătoare, făcea să apară însuşirea aceasta în lumina cea mai favorabilă. De alt-minteri, răspicător adânc al vieţei moderne, el înţelesese superior reclama. De ori-ce act măreţ al vieţei contiporane, el găsi mijlocul să-şi lege numele, după cum unii comercianţi geniali atârnă pe acel al produselor lor pe stâncele Himalayei şi printre valurile Niagarei.

Şi se văzu minunea că dandy-ul de odinioară se transformă, rând pe rând, în financiar consumat, care putea să ţie piept însuriţilor oameni de cifre şi budgete: un tactician care ştia să arate rostul măsurilor strategice şi al unităţilor tactice în contra părerilor militarilor, care-şi cuceriseră epoleţii pe câmpiile Bulgariei; omal şcoalei, care adusese lumini noi în încurcatele chestii pedagogice.

Şi după cum Mirabeau azvârlea pulberea de aur a vorbelor sale peste aridele cifre ale tezaurului regal, ast-fel baronul ascundea în formă elegantă şi captivantă a vorbirei sale amănuntele aceste mai mult de cât aride, mai ales pentru nişte profani.

Debuturile lui strălucite aduseră imediat evidenţa că va ajunge pe pinaclu; că va lua loc pe banca ministerială atât de râvnită, nu mai încăpea discuţie. Aceasta era numai o chestie de timp.

Intrebarea cea mare, era însă alta: ce va eşi din acest curios amalgam de calităţi geniale şi de viciuri atavistice înfricoşătoare? Atinge-va înălţimi aşa de măreţe în cât strălucirea lor va întuneca şi petele înăscute, ca de pildă, în cazul lui Mihail Kogălniceanu? Ahriman învinge-va în luptă întunecată ce se da?

Cine putea şti? Unii preziceau că da, alţii că nu. Inceputul era promiţător: se arata numai partea strălucitoare. Frumos, elegant, cu strălucirea orbitoare, pe care o da contactul apusan, el avea tot farmecul şi toată atragerea acestor două calităţi. Vechii idoli ai plebei, ce au nevoie să-şi plece fruntea veşnic în colbul unor sandali, fuseseră răsturnaţi de cutezătorul nou-venit. Bozul lui nu le luase încă locul, dar momentul zorea când în lumina miresmelor îşi va înălţa fruntea.

Se înţelege cu uşurinţă de ce toţi cehii erau întorşi în spre baron. In listele, pentru o remaniare a ministerului, numele lui fusese printre cele d-intăi. Era o chestiune de timp numai. Semn caracteristic e că era pus la cele mai varii miisntere, fără ca aceasta să deştepte vre-o nemulţumire ori vre-o nedumerire. Părea la locul lui în ori-cari. Dacă avea prieteni zeloşi, avea şi duşmani tot aşa de neîmpăcaţi. Deja el devenea un fel de ţintă, spre care se năpusteau toate loviturile; invidiile care simţeau în el un rival pericolos prin evidenta lui superioritate, căutau să-l frângă prin mici răutăţi, prin mici istorii şoptite şi colportate de la unul la altul. Duşmanii luaseră calea cea largă, Presa. — stilet cu mii de ascuţişuri, — împungea în toate părţile, dând lovituri în vânt, ca să nimerească lovitura adevărată, menită să rostogolească sângerat.

Campanie înfricoşată, care se servea de ori-ce armă. Acuitatea bătăliilor noastre politice a devenit atât de puternică, în cât, mai duşmănos de cat în o lupta singulară, rari sânt combatanţii, care observă loviturile. Indiferent dacă sânt şi alţii răniţi, polemica din presă sau atacul din întrunirea publică are o singură ţintă: să doboare pe adversar.

Aceste atacuri, însă, nu făceau, decât să mărească valoarea omului politic. Cu cât e lovit, cu atât partizanul creşte în ochii partidului. Cinstea de a fi o ţintă după expresia franceză, arată ce frică intensă procură el adversarului.

Dar dacă norocul lui politic era mat strălucitor, acel al căsniciei lui se întunecă. Lia era pusă în curentul a mii de intrigi, complicate cu afaceri îe „inimă”. Rece şi stăpân pe sine, jouisseur în toată puterea cuvântului, el o făcea să sufere prin toate aceste şoptiri.

Descendentă a unui neam, ce cată să se stingă, în ochii ei prea vii, în buzele prea roşii, în carnaţia infio-rată de pofte, ea ascundea răul mai puţin comun decât se crede — Zeiţa Neurastenia. Părăsirea din cauza absorbirei de ocupaţii politice a baronului, o făcea deocamdată, să sufere numai, — să sufere adânc. Zbucium de plâns, scene; cari ameninţau să aibă un sfârşit tragic, se succedau în fie-care zi. Ce va fi mai încolo, nimeni nu site, afirmă Ulmu.

Roman se sculă; merse către fereastră. Albergo dalla luna, după cum am spus, e situat pe Canale Grande. Valurile adriatice se izbesc cu furie de temeliile de stâncă ale otelului. Roman deschise fereastra. Zgomotul mărei, ca un suspin imens, năvăli până la dânsul. De departe se auzea cântecul unui gondolier; era o melopee tristă, — o notă cam asemănătoare cu psalmodia îndurerată a doinei noastre.

Sprijinit pe firida ferestei, Roman se uita peste feericul tablou al Veneţiei adormită sub raza Selenei. O mreajă de raze aurii îl împresurară ca într-o aureolă.

El visa. Ce curioasa înjghebare! Ce stranie fatalitate acea care lângă destinele omenirei! O afinitate aşa de neînţeleasă, aşa de neexplicată face să se întâlnească în spaţiu două firi asemenea. Ce poate voinţa? Lia vrusese, dorise să fie a lui. Totul trecutul comun, primele zbucniri la viaţă, primele bucurii şi primele lacrimi, recunoştinţa ca şi recunoaşterea unei iubiri sincere, toate o aduceau spre dânsul.

Şi totul în zadar. Fu destul ca să întâlnească în cale o fire, ce să pătrundă la tainica ei necesitate; fu deajuns să se întâlnească cu o fiinţă ce părea predestinată pentru a-i mulţumi trupul şi vagile dorinţi de pervesiune atavistice, pentru ca totul, pentru ca trecutul să se spulbere.

Ce încătuşată e sărmana omenire! Nu numai că omul nu poate să-şi croiască cum vrea calea, dar nici măcar nu i-e dat să iasă din ea cum doreşte. Apusele fantasme ale strămoşilor, nehotărâtă moştenire a unei pervertiri de voinţă au fost destule ca să facă să-i cadă revolverul din mână, subt impulsul unei raze lunare.

O lacrimă se rostogoli pe faţa lui Roman.

Ulmu o zări.

— De ce plângi? îi şopti aplecându-se la genunchiul lui?

— Plâng, fiind-că nu pot face alt ceva.

Şi i se păru că vorbele lui sunau banal, ca un cuvânt fără miez, rostit după vechile credinţi.

Ioan cercă să-l mângâe prin vorbe alinătoare.

Să nu plângă, ci să caute a-şi veni în fire. Lia o cere ea are nevoe de sprijinul său, căci nenorocul o paşte.

La vorbele lui, Roman începu să se însufleţească. In risipa gândurilor, în aspra stârpiciune morală, care-l stăpânea, cuvântul prietenului său era un imbold: avea un rost în viaţă. Va căuta să aducă adevărul şi seninul în sufletui femeiei iubite şi să înlăture din cale omul acesta fatal.

Ca şi când Ulmu îi citea pe faţă gândurile, se sculă încet, puse mâna la piept şi scoase o scrisoare:

— Citeşte.

Roman luă scrisoarea. Ea purta mii de urme; s-ar fi zis că această scrisoare umblase mult, prin multe măini era frântă în colţuri, mânjită.

Când o deschise şi zări iscălitura, Roman strigă:

— O scrisoare de la Joranu! Morţii vorbesc.

VI
SCRISOAREA MORTULUI.

Roman se apropie de lumină şi începu să citească cu lăcomie.

Să-l lăsăm adâncit în citire şi, abuzând de calitatea noastră de cronicari, să vedem cum scrisoarea mortului în duel ajunse în mâna lui Ulmu.

Cititorii îşi amintesc, de sigur, scena îngrozitoare, în care Joranu căzuse cu gâtul despicat de spada baronului de Vale. Ei îşi amintesc, de asemenea că „prinţul” Teulescu, căutând în buzunarul, în care mortul spusese că se află o scrisoare nu găsise nimic.

Cititorii îşi mai amintesc, că înainte de a începe duelul fatal, baronul schimbase un semn imperceptibil cu unul din asistenţi, cari în învălmăşeala căderei lui Joranu, se apropiase de haină şi, cu o dexteritate, ce arăta un lung exerciţiu, extrase cu uşurinţă scrisoarea.

Apoi plecară. Moartea lui Joranu făcuse mare zgomot. Procurorul local, un tânăr nou-venit din ţările apusene — „bonjurnist” cum îi spuneau colegii, — nu voia să deschidă acţiune, cu tot capitolul despre duel.

El credea că legile omeneşti sunt imperfecte. Ele nu sânt mai tari de cât eresul şi obiceiul. De multe ori obiceiul e tiranul, care omoară şi chinueşte. La urma urmei, societatea urmând un mers evolutiv, nu poate fi violentată prin bunul gust al unui legiuitor. Nu prin faptul că ai scris pe o bucată de hârtie, de-asupra căreia ai înşirat cuvintele: lege o maximă, acea maximă va intra în viaţă şi o va regenta. Poţi să fii Richelieu sau Napoleon,- dacă eresul sau obiceiul socoate că sânt fapte, care dezonorează şi cari nu se pot şterge de cât expunându-ţi viaţa într-o lupta singulară, în zadar ai să legiferezi amenda sau închisoarea.

Eu, om superior, care nu fac caz de credinţa mulţimei, sânt nevoit, totuşi, să ţin seama de credinţele ei. Tu, societate, m-ai făcut sociabil. Acum simt nevoia absolută ca să trăesc în contact cu semenii mei şi această în anumite condiţii, care să nu transforme convieţuirea într-un chin perpetru. Dacă ei consideră că anume faptă nu se poate şterge decât prin anume reparaţie, că de nu mă voiu supune acestei păreri, pentru ei sânt un poltron şi un mişel, poţi să-mi pui restricţii, eu voiu fi nevoit să mă supun cerinţei lor, iar nu legei. Pedeapsa, ce mi se va da, mă va costa mai puţin de cât dispreţul lor continuu, care-mi va face viaţa socială imposibilă.

Dar oare, ai dreptul să mă pedepseşti? Nomothet, nu ai alt rost de cât a concretiza în legi, norme care să-mi înlesnească traiul în societate. Deci trebue să urmăreşti evoluţia gândului public şi să armonizezi legislaţia cu credinţele populare. Nu trebue să mă pui, pe mine, individ, în conflict cu societatea, — cu colectivitata indivizilor.

Iar dacă etica superioară îţi stă într-ajutor, tot nu ai dreptul să faci a interveni legile penale. Societate, ai destule mijloace a lumina şi îndruma conştiinţa publică, când cerinţele mulţimei vor fi de acord cu acele ale eticei, atunci vei avea tot dreptul să mă pedepseşti de mă voi abate.

Cam aceste gânduri se sbătură în capul procurorului. El, de acord cu centrul, clasă afacerea. Incă odată, condica penală rămase neputincioasă în faţa obiceiului.

Baronul nu avusese vreme ziua, să se întâlnească cu ser-

vitorul Grigore Suteanu. Scrisoarea rămase in buzunarul acestuia.

Seara, Grigore se duse să-şi vadă o „prietenă” Lola, fată in casă la Doamna Ghika.

El sui pe scara de din dos, întră în odaia „duduei” şi se puse la „taifas”.

Fata rumenă şi bălae, ca ori ce Gretchen, avea destul lipici ca să facă să treacă timpul uşor, să zboare clipele ca aripele unei rândunele. Dar când era mai afundat în răsfoirea cărţei de dragoste, de odată un zgomot se auzi pe faimoasa scară: un pas greoiu suia treptele.

Lola îngălbeni.

— Iohann.

Şi Grigore era galben. Ce să făcea ea de dădea ochii cu vijeliosul Iohann? Iohann era renumit prin puterea pumnilor săi. Intr-o zi, trei rândaşi săriră să-l bată. Iohann apuca pe fie-care de găt, şi-i buşi aşa de puternic în al treilea, în cât tus-trei se rostogoliră la pământ, plini de sânge. Se putea întâmpla o nenorocire.

Grigore era prudent: eşi printr-o ferestruică, se agăţă de streaşină şi, opitindu-se puternic, se găsi pe coperiş. Dar acolo, o boare mai răcoroasă, precum şi un moment de reculegere, îl făcu să vadă că era numai în cămaşă. Hainele îi rămăsese la iubita Lola,

Grigore era pudic: nu putea să rămăe ast-fel expus în bătaia lunei la privirile trecătorilor. El alunecă cu încetul pe recile plăci de tinichea, dădu peste o spărtură,- intră în pod şi de-abea făcu câţi-va paşi când auzi un ţipăt: o spălătoriţă, care întindea nişte rufe, fugi după ce ţipă:

— Stafia.

Grigore era abil: el profită de ocazie, coboră cu agilitate scara pe urmele nălucoasei şi răsuflă. Putea acum ajunge până acasă. Dac-ar fi ştiut ce se petrecea în odaia „duduei” bietul. Grigore nu ar fi făcut atâta gimnastică. Lola, stăpână pe sine ca un diplomat bătrân, strânse, repede hainele într-un cufăr şi, frecându-se la ochi ca o somnoroasă trezită în pripă, deschise lui Iohann. Iohann începu răsfoirea cărţei de acolo, de undeo lăsase Grigore, fără a presupune că altul îi tăiase foile.

Dar Grigore visa numai drame îngrozitoare cum citise el prin romanele populare. Nu mai dete pe la frumoasa Lola, ceea ce fu spre norocirea lui.

Intr-o zi Iohann avu gând să-şi inspecteze garderoba şi, deschizând faimosul cufăr, găsi o haină străină, —aceea a lui Grigore. Sucită şi răsucită, ea lăsă să scape din buzunar scrisoarea, pe care o tăinuia de atâta vreme. Iohann era om cu judecată repede: după ce puse mâna în chica blondă a Lolei şi-i făcu oare care judecată scurtă, se hotără să ducă scrisoarea la adresă doar va găsi şi pe „dumnealui”.

Când sună la Roman şi se află în faţa lui Ulmu, Iohann simţi că faimoasa lui bărbăţie începea să dispară. EI se uită lung la statura maestoasă a Iui Ioan, Ia pumnul lui, care avea proporţii respectabile şi la ochii cei negri mai ales care se pironiră asupra nou venitului cu o fixitate de rău augur. Mai puneţi că de-asupra acestor fulgere aţintite, se îmbinau nou sprincene stufoase şi întunecate ca doi nouri purtători de furtună şi veţi înţelege de ce Iohann stătu un moment la cumpănă.

Era prea, cum spunea în limbajul pestriţ, pe care-l afecţiona.

Dar cum nu deschidea gura, simţi că mâna enormă a uriaşului se lăsă pe umăr, pe când furtunoasele sprâncene se îmbinau mai mult încă, iar fulgerele din ochi se făceau mai negre. Iohann crezu că situaţia devenea critică: renunţând la ori ce gând de răzbunare, el scoase scrisoarea, o dete lui Ioan fără un cuvânt, salută şi se retrase foarte repede.

Ulmu puse scrisoarea în buzunar. Aproape uitase de ea. Când primi telegrama lui Roman căută să-i ducă ori-ce ştire, care ar putea să-l mai aline, să-l mai facă a uita ce-l chinuia.

Atunci îşi aminti de scrisoarea fantasticului Iohann. Şi i-o duse.

VII
ZBUCIUM

Roman citi — ş-apoi căzu pe gânduri.

Scrisoarea fusese redactată câte-va ceasuri înainte ca duelul, pe care totul îl făcea să se prevadă ca nemilos, să înceapă. In momentul, în care Joranu avea să-şi joace soarta pe-o lovitură de spadă, ar trebui să i se presupue o prea mare tărie de suflet, ca să se creadă că avusese limştea să combine o asemenea monstruasă acuzare.

Sau faptele erau adevărate şi curseseră de la sine în vârful condeiului celui, care avea să moară; sau Joranu era un monstru.

Nu. Joranu nu minţise.

Dar, atunci, baronul era vinovat după cum arată scrisoarea. El, depozitarul unei taine de dincolo de mormânt, avea o misiune de îndeplinit; ar fi fost sacrilegiu şi infam, dacă, pe un motiv de sentiment, s-ar fi dat înapoi. Faptele erau clare. Joranu încercase să facă dreptate cu spada. El fusese învinsul: cazul îl prevăzuse şi scrisoarea aceasta îl învestea cu o sarcină înaltă.

Ş-apoi, iubirea Liei, Dan o pângărise. Lia nu iubea în el pe adevăratul baron de Vale, pe tovarăşul Robilor nopţei, pe părtaşul la uciderea lui Moise Aricivo, ci pe un om ideal, acel a cărui mască şi-o pusese cu atâta iscusinţă. Era o operă de pietate să i se descopere tot adevărul, să nu mai fîe lasată pradă unei minciuni.

Da. Dar dacă ruperea acestui văl o omoră?

Dacă ea îşi găsea fericirea în aecastă neştiinţă?

Făcea oare să rişte viaţa ei pentru răzbunarea „moralei sociale” şi ca să asculte vorba unui mort? Nu era oare numai ura lui, care vorbea, ura în contra omului, ce-i răpise pe Lia?

Roman îşi ducea zilele în frământările acestor gânduri. In oraşul de uitare, toate zidurile, marea, legendele, pană şi vorba gondolierului Battaglia îl înteţeau să zbucnească.

Şi un gând puternic se pusese in cumpănă îndoelilor lui. El îşi aduse aminte că pentru uciderea lui Aricivo, fusese condamnat altul — un bătrân, îşi amintea Roman. Şi el avea dovada în mână, — scrisoarea, care-i arată în amănunţimi chipul de a stabili adevărul în această chestie, — că numai Robii nopţei, conduşi de baron, erau vinovaţi de această ucidere. Deci, un inocent, şi un inocent, care avea 80 de ani, suferea chinul ocnei pe nedrept. Roman trebuia să vorbească.

Pe când sta în luptă cu sine însuşi, Ulmu veni într-o dimineaţă şi-i zise:

— Două scrisori.

— Dă-le.

Roman se uită la scriere. Una aproape necunoscută, de la vre-un prieten uitat. A doua, de la „mătuşa”.

Scrisoarea bătrânei era înduioşătoare. De când de Vale era Ministru, Lia trăise aproape părăsită; el sta la Bucureşti, ea la laşi. Născuse un copil. Micuţul se bolnăvise; ea îi telegrafiase, dar domnul „ministru” nu avusese vreme să vie să-l vadă. După o scurtă boală, el muri. Lia era aproape nebună. In sfâşierea fericirei ei, ea îşi adunase toată iubirea asupra micuţului prunc. Cu dânsul se ducea şi ultima rază de vesel noroc. „Domnul ministru” se deplasă cu mare greutate şi veni la înmormântare. Văzând-o aşa de tristă, aşa de abătută, rătăcind între hotarele nebuniei şi ale limpezimei, mătuşa se revoltase. Ea impuse „-domnului ministru”— cuvintele acestea reveneau in scrisoare ca o ameninţătoare ironie, de căte ori era vorba de baron, — ca să o ia cu dânsul la Bucureşti. De Vale se supuse.

Dar viaţa pe care o ducea Lia la Bucureşti, era mai chinuitoare încă. Durerea perderei copilului se mai molcomise. Bărbatul, însă, nu-i mai revenea. Urmând exemplele unei societăţi prea rafinate, el îşi împărţea inima şi vremea, cât îl lăsau afacerile, între toate frumuseţile în vază din Capitală; scrisori compromiţătoare pentru omul public, iscălite de orizontale celebre, şi scrise întermeni de o lubricitate exascperantă, fuseseră publicate în facsimile prin ziarele din opoziţie. In urma unei scene de donjuanism, el se bătuse în duel cu un ofiţer şi fusese rănit.

Părăsita citea şi asista la toate „isprăvile” soţului. La exasperarea femeiei batjocorite, mai adăugându-se şi enervarea unei firi ca a ei, începuseră să circule felurite zvonuri pe socoteala Liei.

Un roiu de perde-vară cari o vedeau mai frumoasă şi mai părăsită de cât ori când nu o lăsau o clipă înparagină. O credeau jicnită cum şi era,—,,mititica îmi scrie scrisori de ar plânge un tigru”, spunea sentimentala mătuşă, — şi voiau să-i ofere chip de răzbunare femeiască. De Vale fusese avertizat; dar el ridicase nepăsător din umere, spunând că va ucide pe cine o va atinge.

Bătrâna îi cerea sfatul. Era de toată evidenţa că un scandal va urma. Cu un om ca de Vale, scandalul putea să ia proporţiile unei drame, şi nu se ştie dacă eroina nu-i va pune capăt prin moartea ei.

Scrisoarea se încheia cu o chemare în ajutor. Lia era nenorocită. Trebuia ca Roman să vie să o scape.

Roman rămase nemişcat. Iată fericirea, pe care să temea să n-o zdrobească.

A doua scrisoare era de la un amic, Săruleanu, şi aducea ştiri politice. Regimul liberal, care stăpânea ţara, era pe sfârşite. Şeful, singurul pretext de a fi a unui conglomerat curios, era istovit, îmbătrânit şi scurs, el nu mai putea ţine pept lăcomiilor, pe care singur le stârnise.

Când epoca ideologiei trecuse, visătorul de la 1848 văzu că mişcarea nu avusese ţintă, ca mişcarea socială. Clasa intermediară, în sprijinul căreia să fi venit această bruscă revoluţie, aproape nu exista. Clasa comerciantă nu avea mare importanţă de oare-ce tot negoţul ţărilor era în mâini străine.

Atunci, ideologii de altă dată, hotărâră să creeze, o asemenea clasă, comentând în chip anumit faimoasa formulă a unui doctrinar francez,.enrichissez-vous“. Se creă, înt-adevăr, în mod artificial o pătură burgheză —dar se făcură atâtea concuziuni, se uneltiră atâtea afaceri în cât regimul ameninţă să se prăbuşească de la început în noroiu, dacă victoria militară nu venea să-şi strângă o clipă aripele asupra ţărei. Zgomotul luptei pentru independenţă făcu să tacă orice resimţimând; lumea era sub impresia tunului, care bubuia departe.

Dar, când năluca războiului se duse,- când începură să se ivească din toate părţile dovezi că „patrioţii” cari îl explotau cu atâta furie, traficaseră şi cu dânsul; când se dovedi că ministerul de războiu, fiind pe banca ministerială fusese amestecat în asemenea afaceri, că coloneii şi generalii, cărora le era încredinţată paza ţărei, o vânduseră, când la spatele a mai fie-căruia fruntaş din partidul de la putere se văzu umbra unui jandarm,—ţarase ridică întro' exacerbaţie de ură şi de indignare. Era momentul, în care Săruleanu scria lui Roman.

Simţind atmosfera imposibilă, în care se da lupta, Ministerul demisionase.

Şeful colectivităţei simţea că un minister compus numai din elementele vechi, nu putea să dăinuiasă; de aceea căutase să facă a intra în el câte-va elemente tinere, care să ocupe primul plan, să dea şi să primească lupta în locul elementelor uzate şi cari nu mai puteau duce campania. El simţea aceasta şi făcu tot posibilul ca de Vale să intre în minister.

Rămăsese o dificultate: Ministerul de războiu. Primul ministru căuta să obţie concursul şefului Statului şi îl obţinu. Nu găsi un general, care să consintă a lua portofoliul ministerului de războiu decât atunci, când şeful armatei dădu ordin.

Alegerile se făcură de acest Minister şi fură pătate de sânge. In diferite puncte ale ţărei, Galaţi, Râmnicul-Vâlcei, Bucureşti chiar, se făcură omoruri electorale.

Lupta luase un catacter de o sălbătăcie necunoscută la noî. Săruleanu povestea cum fusese arestat la Galaţi, luate între baionetele soldaţilor şî condus pe jos, pe strada Mare, la arest, care era afară din oraş. In dreptul cofetăriei Universelle, plină ca de obiceiu, de lumea cea mai bună, cortegiul trecu în spre seară. Se făcu o tăcere sepulcrală. Apoi, fără premeditare, toţi se sculară şi se descoperiră respectos, cum ar saluta moaştele unui martir. Acest amănunt arăta starea spiritelor.

Un tip de politician, Săruleanu. De origină greacă, pe care nu o căuta să o mascheze, el intrase de timpuriu în magistratură. Dar nu rămase mult timp,- temperamentul său nu se putea mulţumi cu luptele de la barou.

Mic de stat, pipernicit, subţire, ducea pe umeri eleganţi, un cap fin, de-o inteligenţă rară. Aţi văzut monede de ale împăratului Aureliu? Figură subţire, gură lină şi mobilă, nasul după torma căreia tradiţia născoci numele de grec, de şi n-are mare temeinicie, urechea subţire, roză, ca a unei femei şi de o desăvârşită luctare, — o sculptură medievală făcută în carne. Fruntea pătrată, cam umbrită de firile subţiri ale unui păr cărunţit, înainte de vreme.

Dar partea caracteristică erau ochii săi. Mari, anormali de mari, de-un negru intens şi tulburător, ei se aţinteau cu fixitate bolnăvicioasă asupra interlocutorului.

Expresia acestor ochi era variată la nesfărşit; când aspri ca ai unui călău, când visători ca ai unui poet, când galeşi ca ai unui copil alintat.

Şi sufletul, pe care-l oglindeau era asemenea. Inegal şi complex, capabil de momente de o energie sălbatecă şi de deprimări cum numai copii pot avea,- viclean pănă a întrece pe cel mai de seamă diplomat şi naiv până a fi înşelat de un băeţandru. Era cult. Cultură multilaterală, care se răsfrângea în articole nervoase de polemică politică. De citeai unul de economie sau vre-un portret zeflemist, nu te puteai opri să exclami: Săruleanu l-a scris.

De alt-minteri suflet chinuit, în goană după un ideal neatins. Orator fără efecte, vedeai în ochi nemulţămirea că, în fugă după cuvântul, care,,să exprime adevărul”, nu-i putea atinge zborul. Înamorat de forme şi culori, —atavism îndepărtat — el îşi petrecuse viaţa prin muzeele oraşelor celebre. Dar bizară coincidenţă. De câte ori punea mâna pe pensula, — însuşi picta, — îşi perdeavisul în conturul unei madone bizantine, pe care o reîncepea în continu, cu aceeaşi nemulţumire de rezultat. De multe ori trecători cosmopoliţi ai Galaţului, cari priveau cu oare-care lăcomie printre ferestrele larg deschise ale casei lui, vedeau pe Săruleanu ceasuri întregi nemişcat înaintea unei scânduri, pregătite pe care se vedea schiţată icoana.

Sufletul omului enervat şi chinuit, se distinse în vremea hotărâtoare a vieţei lui. Când, doborând regimul contra căruia lupta se ducea în acest moment cu aprigime, războinici de azi ajunseră învingători, învinşii stârniră pe seama lui Săruleanu o acuzare infamă, care mai pe urmă se lămuri înaintea tribunalelor. Dar până să vie sentinţa salvatoare, bietul Săruleanu muri în aşteptare. Chinul acestui suflet singuratic se arătă minunat printr-un amănunt: ne mai putând dormi, ne mai putând lucra, se rugă de un prieten, care-l primi să-i prăşească via. Munca şi oboseala fizică îi dădură câte-va clipe de odihnâ.

La alegerile, care se făcuseră, siguri că nu vor fi

dezminţiţi, Săruleanu şi toate grupele, ce formau opoziţia, puseră candidatura lui Roman la Galaţi, unde era cunoscut, căci una din moşiile lui, era situată în judeţul Covurlui. Lupta să dăduse năprasnică, — arestarea lui Săruleanu subt inculparea de asasinat, o dovedea. Dar eşiră învingători. Peste puţin aveau să se convoace Corpurile legiuitoare. Acum urma să se dea lupta decisivă. Primul, care trebuia să fie atacat era baronul. De sigur, în acest duel cu de Vale nu putea fi un potrivnic mai bine ales şi mai cu speranţa de a-l învinge de cât Roman...

Acum lucrurile se precizeau. Trebuia să se declare. Era pus în faţa unei întrebări, al cărei răspuns nu se mai putea eluda. Şi nehotărârea lui Roman luă din nou zbor. Dar acum avea lângă dânsul ascendentul unei voinţi mai mult de cât puternică. Săruleanu îl domina cu totul. La toate obiecţiunele pe care le punea Roman prin scrisoare prevăzătorul Săruleanu răspundea fără greutate. Apoi în cumpăna sa căzu şi scrisoarea „Tanti”. Şi, apoi, apăru figura plânsă a Liei, care-l chema să-o scape. Aceasta fu ultima clipă de nehotărâre.

Se reculese şi puse mâna pe umărul lui Ulmu:

— Mâine plecăm.

Ioan îl îmbrăţişă.

— Aşa te vreau.

VIII
ZBUCIUM IN ŢARA

Revoluţia de la 1848, în faza ei socială, era factice. In alte părţi, ea a fost ultima luptă pentru supremaţie, dată de ceea ce s-a numit Tiers état. Prima bătălie fu-sese marea revoluţie franceză. Din ce se compunea starea mijlocie? Din burghezime: clerul de jos şi ne-gustorimea.

La noi, clerul nu putea lua parte la o mişcare de revendicare, de oare-ce nu avea nimic de revendicat. Nu trebuiau revoluţii şi renovări sociale pentru îmbunătăţirea soartei sale materiale. Cât priveşte ocuparea posturilor însemnate ale Bisericei, ele nu au fost niciodată în puterea privilegiilor, cum era în Apus. Biserica ortodoxă a fost tot-d-a-una democrată. Ocuparea locurilor de frunte s-a făcut mai tot-d-a-una pe cale de elecţiune şi mulţi porniţi de foarte jos au ajuns la pinaclul ei. Dacă mitropoliţii erau mai des boeri, aceasta se datoreşte faptului că funcţiunea cerea de la om oarecare cultură şi, mult timp, cultura mai superioară, din cauza lipsei de şcoli în ţară, era apanajul clasei boereşti, cari putea să-şi trimeată copiii la şcolile străine, — în specie, la şcolilele teologice din Rusia. Preoţii din fruntea mulţimei de la Islaz sau de la Bucureşti nu se aflau acolo ca reprezentanţi ai clasei lor, ci numai ca oameni duşi de un anumit curent.

O clasă de burghezie negustorească nu exista la noi. In Franţa, sau în alte părţi apusene, intermediarii între producători şi consumatori formau o ordine socială numeroasă şi cu rost. Ei aveau tradiţii şi legături cu alte ţări; căci acesta e comerţul. Schimbul produselor naţionale nu constitue comerţul.

Dar negustorii români, adică autohtoni, cari să cumpere produsele solului nostru spre a le vinde în altă parte şi a aduce, în schimb, mărfuri străine, existau numai ca excepţie. Acest rost social l-au îndeplinit turcii, genovezii, veneţianii, grecii, germanii cu diferite denumiri

francezii. Românii, în genere, erau agricultori şi crescători de vite. Lipsa de intermediari se dovedeşte şi prin mulţimea bâlciurilor sau iarmaroacelor, cari aveau loc la intervale foarte scurte, mai în fie-care oraş. Acolo românul îşi aducea produsul muncei lui, iar negustorul străin, lucrurile de care aveau necesitate.

Puţina industrie locală era iar în mâini neromâne -armenii aveau monopolul ceaprazeriei, plăpumăriei, etc, -evreii făceau pe micii negustori şi pe zarafii; grecii erau intermediarii în afaceri de grâne. Şaiacul era produs prin mănăstiri, iar borangicul şi alte pânzături se lucrau prin fiecare casă.

Rămân agricultorii. Poate că muncitorii pământului puteau compensa lipsa clasei de negustori: Să cercetăm.

Intâiu, să facem o distincţie. Erau exploatatorii propietăţei mari şi ţărani.

Proprietarii mari îşi exploatau, în deobşte, singuri avutul. Ei erau boeri. Când îşi arendau pământurile, aşa numiţii posesori erau iarăşi străini: grecii sau armeni, cari începuseră prin a fi oameni de casă ai boerilor sprea le lua apoi moşiile în arendă sau a le cumpăra cu bani agonisiţi prin negustorie.

Ţăranii nu erau burghezia.

Şi, totuşi, mişcarea s-a produs. Care e explicaţia?

Revoluţia franceză a fost o izbucnire atât de puternică, în cât a zguduit lumea în depărtare. Până şi în fundul Rusiei mişcarea franceză se resimţi. Cititorii îşi amintesc de sigur că teritoriul Principatelor dunărene a fost un fel de refugiu al emigrărei jacobine. Agenţii Republicei şi ai Imperiului la Bucureşti au jucat un rol mare în acele vremuri, ca şi faimoşii reprezentanţi ai Republicei pe lângă Padişah.

Revoluţia a lăsat în urma ei o lungă perturbare şi un fel de exaltare a spiritilor, exaltare exarcebată încă prin reacţiunea, care a urmat tratatului de la Viena. Educaţia tinerilor, dată în acea atmosferă, trebuia să fie fatal liberală. De alt-minteri, starea sufletească se învederează prin frigurile unui curios misticism, care cuprinsese lumea. Societăţile secrete, cari se ascundeau prin venta sau pădurile Germaniei, aveau ca bază o înfrigurată credinţă mistică în simbolurile şi dogmele liberale, care nu se poate, asemăna de cât cu primii ani ai creştinizmului, ce şi el se înfăţişa lumei ca o protestare de libertate. Poate că aşa e conformată firea omului, ca să să aspire veşnic la sfărâmarea ori-cărui jug, ori-cărei piedici- Aristogiton şi Brutus nu sânt, în definitiv, decât nişte omorători; totuşi, această neistovită dorinţa a omului i-a transformat în eroi.

Introducerea instituţiilor moderne în organismul cam turcesc al ţărei, aduse cu sine trebuinţa altor elemente alt-minteri preparate, pentru efectuarea nouilor lor îndatoriri. Clasele liberale erau iarăşi în mâna străinilor; acei faimoşi „doftori” sau „dăscăli”, ale căror nume legenda sau scrierile contiporane le-au păstrat, erau străini. Acum încep fiii ţărei să le ia locul. Ei cauta, logic,învăţătură în Apus, de unde revin cu iubirea aproape mistică a formulelor liberale.

Şcolile chiar, care se întemeiau în ţară, erau pornite din acelaş gând. Şcoala lui Gheorghe Lazăr a dat pe conducătorul revoluţiei muntene, pe Ion Rădulescu, ziseşi Eliade. Promotorul ideilor liberale în Moldova, adevaratul promotor în fapt, a fost Gheorghe Asachi, a cărui cultură fu căştigată în ţările apusene. Aceşti apostoli ai unui cult, aceşti oameni a căror minte

fusese frământată cu ideile liberalismului, trebuiau să cerce a introduce în ţară visul de peste ţărmuri depărtate. Şi această cercare era favorizată de o deşteptare a simţimântului naţional care, de la marea tulburare adusă de Napoleon, se reînoise în toată Europa. La noi, fenomenul era mai curios. Dominaţia străină suprapuseso pătură de altă origină peste stratul adânc al poporului român: acea pătură venea cu o cultură specială, o limbă şi o civilizaţie anume. Românii în adâncul naţiunei, nu se puteau forma după dânsa, ea nu se putea da după calupul român, de oare ce reprezenta o stare culturală mai superioară. Amorţirea energiei naţionale făcu ca această stare de lucruri să dăinuiască, — până când leul se scutură.

De-acum, ori-ce jug e apăsător şi el încearcă să-l lepede. Apostolii moderni, — machiavelism inconştient sau voit, — împreună ambele cerinţi şi formează revoluţia de la 1848.

In folosul cui, însă, se făcea ea?

In folosul cător-va individualităţi. Mişcarea evolutivă, introducea de la sine perfecţionarea organizărei moderne a statului, — reglementul organic e un progres evident faţă cu trecutul. Restul, excesivul democratism, care s-a imprimat nouilor legiuiri la 1848, cât şi apoi, nu a făcut de cât să părem anormali, rupând ori-ce legătură cu trecutul şi maimuţărind ţări, cari nu aveau nici o legătură cu noi.

In capul trebilor veniră oameni, cari aveau cultul libertăţei. Neputându-se sprijini pe o pătură burgheză ei cercară să stabilească una. Profesiunile liberale începură să fie pline de români, — doctori, profesori, îngineri şi,mai ales, avocaţi. Dar cu aceştia tot nu se putea stabili

o clasă, care să aibă conducerea trebilor publice. In ori-ce stat, în organizaţia burghezească, în care criteriul greutăţei sociale nu mai era naşterea, averea constituia singura normă. Şi atunci începu acea nebună goană după îmbogăţire.

Un period aproape identic s-a întâmplat în Franţa subt Napoleon al III. Starea burgheză concretizându-se şi stabilindu-se pe baze mai solide, furia banilor era boala, care zguduia organismul. Atunci au fost „lansate” cele mai mari întreprinderi şi s-au efectuat cele mai „colosale” afaceri, din care unele au trecut pe dinaintea juraţilor.

La noi, faptul a fost şi mai explicabil. Pătura „ideologilor”, ajunsă stăpănitoare, avea să prezideze la înzestrarea statului cu o organizare modernă. Prin mâinile ei sau ale noilor adepţi, aveau să treacă milioanele. Dar cine putea să vie la dânşii? Tot ce fusese însufleţit de idealul liberal se înrolase subt steagul roş încă din vremea luptei. Acum, după ce triumful se lăsase din partea lor, veneau vânătorii de situaţii, zestrea guvernamentală care se ivea, toţi lipsiţi de conştiinţă şi de avere, dar nu de inteligenţă, dezmoşteniţi de bunurile vieţei, cari înţelegeau să se înfrupte şi ei pe ori-ce cale. Aceştia aveau să formeze armata, marea hordie liberală, cu cari puţini „revoluţionari” trebuiau să stăpânească.

In faţa acestei situaţii roşii se aflau de la început. O parte, în care ideologia se afla legată de o sumă de scrupule, nu înţelese să se servească de asemenea auxiliari. Cei-l-alţi, în care atavismul îndepărtat făcea să vibreze gândul vre-unui cuceritor slav, pricepură că trebuiau să se serve de dânşii, sub pedeapsa de a perde din mână victoria, pe care evenimente străine, in mare parte, de dânşii le-o adusese.

Şi armata se organiză, supusă până la distrugerea ori cărui simţimând de demnitate.

Totul se rezuma într-un om, a cărui înălţare avea să le dea dreptul să se împărtăşească din toate bunurile, de care fuseseră lipsiţi până atunci. Neavând nici o legătură cu trecutul, nici o sancţiune morală în dezlipirea absolută de ori-ce înrudire, care ar fi putut forma un obstacol dorului neînfrânat de câştig, asiguraţi de o puternică protecţie, în contra legilor, în schimbul unui devotament pasiv împins până la fanatism, ei îşi permiseră ori-ce.

In schimb, omul în mâinele căruia abdicaseră era un om. El avu dibăcia şi norocul să-şi înscrie numele în josul paginilor celor mai glorioase ale istoriei noastre contimporane. Dacă temperamentul lui autoritar înăbuşise ori-ce viziune de ideolog, aşa în cât puţinele sclipiri de liberalism să apară numai în puterea educaţiei, în schimb soarta zâmbitoare, sau abilitatea omului, făcuse să se petreacă în timpul domniei lui o serie de fapte glorioase. Şi victoria militară şi înălţarea politică îşi strânseră aripile, şi se lăsară de asupra coroanei făurită din oţelul unui tun al Osmanliului. Dar purpura acoperea o nesfârşită serie de fapte penale. Arbitrariul domnea fără replică, pentru motivul că acei, care aveau să aplice legile, erau însăşi în luptă cu dânsele. A facerile se ţineau lanţ; noile înbunătăţiri, introduse de reorganizarea statului, cereau cheltuială de milioane, una singură făcu milionari în ţară şi în străinătate, aşa încât prinţul de Bismarck, a cărui casă era situată între doi financieri, din care unul era concesionarul nostru, putu să zică în gura mare:

— Mă aflu ca Christos pe cruce: între doi tâlhari, câtă vreme faptele glorioase şi politice conpensaseră afacerile, ţara tăcu. Era o înţelegere tacită: dă-mi înălţare şi dă-le în schimb bani, luaţi prin ori-ce mijloc. Dar omul începu să decline, norocul începu să închidă ochii, aşa că aripele lui îl duceau aiurea de cât pe capul atot-puternicului ministru. Frigurile liberale încetase în Europa, aşa că a doua generaţie văzu cu scârbă şi revoltă fapte urâte, fără a le găsi scuză în origina roşie a anului revoluţionar.

Omul a-tot-puternic simţea că nu mai are destulă putere ca să acopere tot vălmăşagul de fapte penale. Din când în când, un procuror aducea înaintea judecătorului pe un ministru acuzat că a furat de toate, până şi ceasornice,- pe un general dovedit că a traficat cu ghiulele, cu care trebuiau încărcate tunurile noastre pe câmpul de războiu, ghiulele cari, în loc să ducă moartea exploadând în lagărul turcesc, exploadau la gura tunului, înainte din timp.

Iată atmosfera în care de Vale intrase în minister. Om cu educaţie specială, lipsit absolut de scrupule, dar de un talent superior, el era în elementul său. Slab prin trecutul său, el nu putea să aducă nemulţumiri şefului a cărui cinste personală, totuşi, nu a fost vr-odată bănuită. Dar în schimb avea să fie cel mai activ agent al luptei, ce se da. Talentul şi inteligenţa erau o garanţie pentru cârdăşie, iar lipsa lui de scrupule îl făcea volnic să înţeleagă şi să acopere toate nemerniciile. Cei, pe care îi înţelegea aşa de bine, aveau de asemenea, tot interesul să-l pue în frunte,- ast-fel avea puterea să-i ocrotească.

Dar ţara se desmeticise. Frământarea şi zbuciumul erau grozave. Fie-care din crimele şi din furturile, care descopereau, nu făcea de cât să înteţească revolta publică. Având o luptă cu astfel de oameni, lupta se da fără milă, chiar cu expunerea vieţei fie-căruia. Opoziţia, care sintetiza revolta publică şi o înoda cu dorul fie-căruia de a ajunge la alt liman, ducea campanie aprigă cum n-a mai fost.

In rândurile acestor luptători era chemat Roman.

IX
PREGĂTIRI DE LUPTĂ

De cum păşi pragul adunărei, Roman avu sinteza situaţiei. Camera ţinea şedinţă. La tribună era un orator, Rascu, care vorbea în chestie personală. Dar nimeni nu lua seama. Toate privirile erau aţintite asupra băncei ministeriale. Primul ministru, omul a-tot-puternic, Ioan Florian, stătea în capăt. In jurul lui erau toţi miniştrii. Jianu, bătrân, scurt, gros, chel, care părea că urmăreşte în zbor un gând; Federi, lung, subţire, ceva mai nepăsător, conversând cu doi prieteni. In ajun se bătuse în duel cu un vehement orator al opoziţiei şi-l rănise la mână. Ziarele îl atacau cu o furie nebună, numindu-l asasin. Rănitul era vizitat de toate căpităniile ţărei, cari găsise un nou prilej a manifesta în contra detestatului regim.

Lângă dânsul se afla ministrul instrucţiei. In ajun se judecase, la Universitate, procesul a 3 profesori, culpabili de a fi semnat un manifest al opoziţiei, cari nu era tocmai reverenţios cu şeful statului. Profesorii fuseseră achitaţi, aşa că aceasta se interpreta cu un blam dat de Universitate ministrului. Om nervos, el era, vădit, într-o agitaţie ccntinuă.

Dar toate privirile se îndreptau în spre Florian. Mic, bătrân, cu părul alb şi creţ, el avea la colţul gurei un zâmbet de o seninătate olimpiană. Foarte primitor, el găsea o vorbă bună pentru toţi. In acest moment i se prezenta un tânăr, căruia moşneagul îi vorbea cu alintare, pe când mâna şi-o lăsase pe umărul neofitului.

Farmecul principal al acestui cuceritor de oameni sta în privirea lui senină. Ea părea că cuprinde două lumini limpezi ca acele ale unui copil şi se lăsa pe faţa inter-vorbitorului ca două raze de soare. Dar acum era distrat. Seninătatea, naturală altă-dată, acum părea afectată. O încreţitură îndărătnică pe frunţe şi o scobitură mai adâncă a colţului gurei arătau preocuparea omului.

De-odată se făcu tăcere. Prinţul Graţiani, cari prezida — un bătrân solemn şi cam copilăros, citi declaraţia fostului ministru de războiu, cari cerea să fie trimis înaintea Curţei de Casaţie, ca să fie judecat. Clipa era hotărâtoare. In mintea tuturora venea gândul că acume ceasul cumpenei. Domnia aceasta lungă se prăvălea; atât de mare era vâlva din ţară, în cât vinovaţii simţeau nevoia să ceară singuri judecată, cât încă stăpânul era la putere, spre a nu fi judecaţi apoi.

Privirile încărcate de întristare se lăsară pe Florianu. El întrupa tot trecutul măreţ al acestui partid. La el mergeau toate speranţele.

Dar Florian părea învins. Privirea-i, senină adinioară încă, se întuneca; laciimi aproape izvoriră de subt pleoape. Era un moment sfâşietor, — cum trebue să aibă ori-ce norocos, care joacă ultima carte în contra destinului vrăjmaş.

In această clipă baronul de Vale intră în sală. Un murmur se ridică din majoritate. In el mai era speranţă.

Florianu lăsă să-i cadă privirea pe dânsul şi se însenină; când baronul trecu, înclinându-se în dreptul lui, bătrânul îl apucă de mână cu gestul unui naufragiat care găseşte la îndemână o scândură de scapare.

Dar aceasta ţinu o clipă. Bătrânul cunoscător de oameni îşi adânci luminile în ochii baronului — şi gestul început ca o îmbrăţişare, se sfârşi cu banala strângere a falangelor. Baronul îşi ocupă locul.

Preşedintele sfârşise de citit. Impresia era penibilă. De pe banca minorităţei se ridică un membru şi ceru cuvântul. Un om scurt şi nervos, cu o barbă argintie, resfirată. Roman întrebă: Cine e? Ii se răspunse că e un fiu de Domn, cari, sărăcit din cauza chipului de traiu, venise, ca deputat, să combată oamenii, ce învinseseră altă-dată pe ai lui.

Desbaterile luară un caracter agresiv. Oratorul declară că această cerere e o mistificare, după cum, de alt-minteri, mistificare şi comedie e toată atitudine aministerului când comedia nu se transformă într-o farsă scârboasă, sau o tragedia oribilă, — extreme, pe care numai Florianu a fost în stare să le împreune.

Prezenţa pe banca ministerială a acelui minister, însemna, după orator, starea de asediu, războiul civil în scurtă durată. Domnul Florian vrea să se poarte cu ţara cum sepoartă faţă de majoritate, ca un stăpân faţă de sclavi.

Vădit, cuvintele oratorului aveau efect.

Erau vorbe drastice, cari altă dată ar fi ridicat protestări zgomotoase. Intr-un parlament anterior, un om care să aibă îndrăzneala a vorbi astfel, dacă s-ar fi găsit nu ar fi putut măcar articula câteva cuvinte. Siguranţa triumfului făcea pe aderenţii a-tot-puternicului ministru aşa de încrezător, încât ar fi închis gura îndrăzneţului, ce le-ar fi proferat. Acum, însă, deprimarea era atât de intensă, în cât vorbele cele mai grele se puteau rosti.

Decodată, se ridică baronul. Se făcu tăcere. Omul juca întreaga lui viaţă politică pe această clipă, şi toţi, duşmanii cei mai înverşunaţi chiar, simţeau că ar fi fost nedemn de ei să nu-i dea libertatea necesară.

De la început, se impuse. Exteriorul lui elegant, rafinat chiar, frumuseţea capului atrase toate privirile. Roman, însă, găsi că frumuseţea îi era mai puţin netedă ca altă-dată; că la colţul buzelor osteneala săpase mai adânc linia cunoscută.

In picioare, cu o mână la spate, iar cu alta resfirând câte-va foi, el preumbla o privire senină peste adunare lăsând raze de îmbărbătare peste cei deprimaţi, de ameninţare peste încrezători. Incepu să vorbească; glasul sonor, cu nuanţări metalice, făcu să răsune ecourile adunărei.

De oare-ce dezbaterile luaseră proporţii, el ceru voe să le mai lărgească încă. Incepând de când România se trezise în glasul întemeetorului partidului, el arătă că la lungul minister al lui Florianu, se petrecuseră faptele cele mari cari stabiliră ţara nouă.

Cu o înflăcărare de poet nepresupusă la un om atât de cumpătat, el preamări faptele, punând, — par-că, în vorbe ceva din fulgerele războiului, din strălucirele coroanei oţelite. Subt vorba lui apărură tablourile ţărilor divizate şi aproape uitate la gurile spumegosului râu, care leagă atâtea date istorice.

Apoi ele crescură, împreunându-şi ramurile ca doi brazi care s-ar ridica împreună, pentru a rezista mai bine vijeliei. Intr-o peroraţie vehementă, el spune că acel, care e acuzat cu vorbe aşa de infamante, era omul care întemeîase această Românie. Acesta era acuzatul, iar acuzatorii aceştia.

Şi-i arătă pe rând: unul e mânat în luptă de ruşinea învinsului, ce se zbuciumă subt călcâiul învingătorilor,— o ultimă sforţare a întunericului să cuprindă lumina, -acela râvnitor cum nu e altul, nesăţios fără seamăn, talentat ca Danton, dar, ca şi dânsul, şi-a vândut pântecele tuturor, celă-l-alt, pizmaş până la urgie, până la înarmarea mâinei unui sicor asasin, duşmăneşte pe fratele mai fericit şi mai genial, până la moarte, — până la ruşine... De-o parte meritele, de alta invidia; de-o parte bărbăţia, de alta semeţia,- de-o parte mărirea, de alta înjosirea. Ţara să aleagă. Istoria a ales. Majoritatea înflăcărată de discursul acesta plin de inimă, cum demult nu se ţinuse în această Cameră de afaceri, aplaudă cu nebunie. Fie-care frază era coprinsă în lungi ovaţii.

Pentru prima oară se auzeau asemenea lucruri, asemeni descoperirei înjositoare, îmbrăcate în forma retorică cea mai străpungătoare. Toţi acei, în contra cărora ele se îndreptau, erau fruntaşi ai ţărei.

Dacă se cunoştea nevoile şi dorul ne mai auzit al unuia după plăcerile vieţei, — epicurian desăvârşit şi lipsit de scrupule, care-şi procura bani în toate părţile, fără a sta la cumpănă ca să vadă dacă erau bani cuveniţi sau nu,— nimeni până acum nu avuse îndrăzneala să-i aplice cunoscuta exclamaţie a lui Danton,- în jurul lui se făcuse un fel de nimb de glorie, care întuneca dreapta judecată. Era o morală specială, după cum şiomul nu era făcut după modelul tuturor. Dacă dorul ascuns, de a lua locul ocupat de altul, rodea adânc sufletul unuia dintre opozanţi, nimeni nu îndrăznise să cugete şi să afirme amănunte aşa de precise în o chestie aşa de delicată. De Vale apăru ca un om dezbrăcat de ori-ce patimă, şi care venea să facă dreptate, rupând măştile de pe feţele tuturor ipocriţilor. El era dreptul, cari punând în cumpănă faptele bune şi rele ale acuzaţilor şi acuzatorilor, — după vorba lui, — făcea să atârne cumpăna în favoarea majorităţei, căci mai punea şi talentul lui extra-ordinar şi înflăcărarea unui suflet neatins. După ropotul de aplauze, se făcu o linişte sepulcrală. Pentru întâia oară se aruncau asemenea vorbe în faţa acestor oameni; se aştepta cu oare-care temere răspunsul, cu temerea, cu care a fost primit cel d-întâiu iconoclast, care a îndrăznit să se atingă de bozii păgânilor.

Acei, în contra cărora era îndreptat atacul, avură senzaţia neantului. Simţeau că fuseseră până acum pe un piedestal, şi că o mână temerară îi zgudue.

Era aproape un sacrilegiu.

Ei vorbiră pe rând, dar în zadar. Vorbele lor nu făceau de cât să învedereze mai mult încă deprimarea.

Succes nu puteau avea de cât dacă negau absolut şi confundau pe baron ca impostor. Aceasta, însă, nu îndrăzneau să o facă, de oare-ce ştiau că el avea în documentele, pe care le răsfoia, dovada celor afirmate. Faptele enunţate mai mult nebulos, ar fi luat consideraţia evidenţei, şi aceasta ar fi însemnat moartea politică. Apărarea ambiguă fu primită cu zâmbete ironice şi se votă cu o majoritate zdrobitoare numirea unei comisiuni, care să cerceteze dacă trebue acordată autorizarea ca fostul ministru să fie urmărit de Curtea de casaţie.

In lagărul opoziţiei, deprimarea era mai mare.

Capii vizaţi erau şefii, erau oameni, pe cuvântul cărora se ridica massa. Dacă ei erau ast-fel înfieraţi în faţa ţărei, nu mai putea fi speranţă de reuşită.

Săruleanu veni la Roman. Dar nu avu nevoe să deschidă vorba, căci găsi pe prietenul său într-o indignare nespusă.

El cunoştea trecutul omului, cunoştea pe toţi cei acuzaţi şi fierbea în sine la gândul că mişelul îndrăznea să vorbească ast-fel. Fără să mai asculte, el păşi înemiciclu, şi în tăcerea care domnea, ceru cuvântul.

Preşedintele i-l acordă.

In picioare,- superb, cu ochii înflăcăraţi cu gestul scurt şi sacadat, el zise:

— Interpelez pe domnul preşedinte al Consiliului; dacă ştie că ministrul baron de Vale e şeful unei bande de tâlhari şi ucigaşi, care a înspăimântat Iaşul sub numele de „Robii nopţei”.

Nu apucă să termine, căci un zgomot imens izbucni în sală. Fel de fel de apostrofări răsunară.

Deputaţi se coborâră în incintă şi se apostrofară cu violenţă. Deputatul Litimos, cunoscut graţie unui organ extraordinar şi unei violenţe enorme, acoperi tot tumultul. Negăsind nimic de spus pe seama lui Roman, care era necunoscut, nou-venit în Cameră, el ameninţă cu asprime pe fruntaşii opozanţi, atacaţi de baron.

Dar spiritul opoziţiei se reînalţase. Dacă acuzatorul era aşa de infam, acuzaţia era o impostură.

Orice invectivă fu respinsă cu indignare.

Zgomotul creşte din ce în ce mai mult. Deputaţii sunt în picioare şi strigă. Minoritatea, strâns unită în jurul şefilor, domină vociferările, prin exclamaţii energice: Afară! Ruşine!

Preşedintele sună. Toţi ochii sânt îndreptaţi spre banca ministerială.

Aci priveliştea era într-adevăr demnă de văzut.

Fiorianu la început urmărise cu bucurie, apoi cu anxietate discursul lui de Vale.

Văzând, însă, efectul produs şi că el singur e în stare a respinge furtuna, se lăsase bucuriei, — deşi o vagă nelinişte îl turbura: nemulţumirea mijloacelor întrebuinţate.

Când Roman azvârli acuzarea infamantă, Fiorianu avu o comoţie. Omul acesta, care asistase la prăbuşirea atâtor măriri, era zguduit. Cel care se zdrobea sub cel mai oribil oprobiu, era singura lui speranţă de scăpare. Căderea-i subt ruşinea fără păreche strivea regimul fiorianist. El se ridică repede clătinându-se şi se apropie de bară. Când cu rugăciune, când imperios, el părea că-l imploră să vorbească.

De Vale stătea la îndoială.

De odată, ca luând o hotărâre, se sculă. In Cameră se făcu tăcere, ca pentru ultimele cuvinte pe care le pronunţă preotul pe un mormânt ce trebue să se închidă. El ceru 3 zile pentru a răspunde.

Acum zgomotul deveni nesuferit. Minoritatea, în tăcerea majorităţei deprimate, zbucni ca tunetul: Afară! Asasinule! Tâlharule! Afară!

Zgomotul dură cât-va timp. La început baronul rămase nemişcat, în aparenţă, aproape liniştit şi râzând. Dar minoritatea continuând a protesta, se coboară în emiciclu şi înaintează spre banca ministerială. Femeile părăsesc tribunele, speriate.

In sfârşit, majoritatea se ridică, pentru a se interpune. Deputaţii se apropie piept la piept, gata să se încaere. In aer izbucnesc cuvinte grele.

De odată Fiorianu se ridică de pe banca ministerială, ca şi când ar fi voit să vorbească, o clipă se opreşte în picioare. Minoritatea îl acoperă într-o imensă ocară:

— Gazdă de omorâtor! Rob ol nopţei!

Bătrânul clatină capul şi izbucneşte într-un hohot de plâns. Apoi, urmat de toţi miniştrii părăseşte sala.

Când primul ministru eşi plângând, se făcu o tăcere adâncă.

Un om, care înseamnă o epocă, îşi îneca mărirea într-un hohot de plâns. Toţi rămaseră locului în poziţia în care îi surprinsese incidentele, ca înmărmuriţi.

După ce Florianu eşi, fără ca preşedintele să fi ridicat şedinţa, deputaţii părăsiră Camera în tăcere, — par-că se îndepărtau de la o îngropare, — îngroparea unei glorii şi a unui om viu.

X
SUNET DE FANFARE

Şedinţa aceasta avu un răsunet. Ziarele opoziţiei apărură în ediţii speciale, cu titlul: Marele scandal dela Cameră. Vânzătorii strigau pe bulevarde: Un ministru asasin şi hoţ.

Poliţia era toată în picioare. Toţi vânzătorii fură arestaţi.

Atunci apărură trăsuri, din care redactorii gazetelor începură distribuirea. Capitala era într‘o nelinişte şi frământare neauzită. Grupe-grupe de cetăţeni zmulgeau ziarele şi le comentau. Iată o parte da ştiri.

„Eri, după şedinţa Camerei, d. Floreanu a plecat acasă, în cupeu, întovărăşit de prefectul de poliţie. Preşedintele Consiliului e foarte afectat. D-sa s-a închis în odae şi nu a primit pe nimeni, nici chiar pe cei mai intimi ai săi.”

„Miniştrii, afară de el, s-au adunat la ministerul de interne. Graţie unor indiscreţii, — cari singure ar trebui să fie pentru regim un indiciu ca se apropie ora din urmă, — putem reconstitui scena petrecută.

„Miniştrii, — cum uşor era de prevăzut, — au luat hotărârea ca să ducă lupta până la capăt.”

„Spadasinul de la interne a găsit chiar că situaţia cabinetului s-a îmbunătăţit! De unde lupta se da între regim şi opoziţie, unde fie-care membru era atacat şi zdruncinat, azi, graţie baronului, lucrul s-a schimbat. Guvernul atacă.”

„Dan de Vale, — care, ni se spune a surpat acest nume cunoscut în Bucovina, — deprimat în Cameră şi-a revenit iute în fire. D-sa a arătat că acuzaţia D-lui deputat Roman Ronescu e o calomnie, născocită din pricina unei gelozii. Şi mişelul asasin a avut îndrăzneala să înşire o poveste întreagă.”

„Cât priveşte afirmaţia că a participat la faptele Robilor nopţei tâlharul a pretins că ea s-a putut naşte numai de acolo că a fost chemat ca martor la instruirea omorului unui evreu, ce se presupunea că a fost asasinat de către pretinsa bandă. Intâmplarea făcuse, cu o zi înainte de omor, să intre în magazia evreului. Injghebarea e infamă, spunea baronul. Vorbele lui au făcut să renască speranţa în sufletul miniştrilor, telegraful a lucrat toată noaptea.”

„Ministrul de Justiţie a chemat telegrafic în Capitală pe d. Vioreanu care a instruit, în vremuri, afacerea Robilor nopţei, fiind judecător de instrucţie şi în acel timp. S-a telegrafiat, de asemenea parchetului general din Iaşi să-i expedieze imediat dosarul privitor pe Nichifor Pribeagul, omorâtorul evreului Moise Aricivocu care ocazie s-au făcut cercetări despre această misterioasă bandă.”

„In fine, sub acelaş pretext, ministrul de interne a chemat în Bucureşti pe mai mulţi poliţişti, intre cari pe Şeful Siguranţei din a doua capitală a ţărei, Petre Heruvim. Acesta instruise cu d. Vioreanu afacerea Nichifor Pribeagul. Se speră, zic guvernamentalii a se stabili ast-fel dovada evidentă a „invenţiunei” domnului Ronescu.”

„Am spus pretext —şi menţinem cuvântul. Aceşti poliţişti provinciali, dintre cari unii se bucură de o mare reputaţie de abilitate, cum e, de pildă, cazul cu Petre Heruvim, au fost mai probabil convocaţi pentru întrunirile opoziţiei. Intr-adevăr, opoziţia vrea să lupte cu cea din urmă energie.

„In frumosul palat din calea Victoriei toţi membrii ei s-au adunat aseară, la d. Nevescu. S-au discutat întâmplările de la Cameră. D. Ronescu a afirmat din nou că are toate dovezile că d. baron de Vale e şeful Robilor nopţei. El aşteaptă numai ziua fixată pentru dezvoltarea interpelărei, spre a le produce.

„Faţă de această declaraţie hotărâtă, opoziţia a stabilit un plan de luptă, — vorba acum e luată în accepţia ei proprie: e o luptă în toată puterea cuvântului,pe viaţă şi pe moarte.

S-a redactat imediat un apel foarte călduros, iscălit de toţi membrii opoziţiei, prin care cetăţenii Capitalei sunt convocaţi pentru mâine, ora 4, în Sala Orfeu. Vor vorbii toţi oratorii cunoscuţi ai opoziţiei şi pentru prima oară, deputatul de Covurlui, Ronescu, al cărui nume trecea din gură în gură, în urma scandalului de la Cameră.

„Apelul” a fost imprimat imediat şi echipe de afişeri au plecat să-l placardeze, dar în mai toate unghiurile Capitalei s-au petrecut incidente caracteristice.

„Convocarea e de o violenţă neobişnuită, înfierând pe miniştri, în cap cu Florianu, cu epitetele cele mai tari. Poliţia a prins de veste din timp şi o droaie de agenţi s-a năpustit spre a opri afişarea. Dar cetăţenii au sărit în ajutorul afişerilor şi placardarea s-a urmat mai peste tot locul. Noaptea, afişele au fost rupte; în zori, însă, alte echipe au înlocuit pe cele rupte cu alte noi.

,.Un incident de notat a avut loc între deputatul Ronescu şi nou debarcatul poliţist Heruvim.

„Agenţi poliţieneşti împedecau placardarea afişelor. Câţi-va cetăţeni se opuseră. Atunci interveni d. Heruvim şi dădu ordin să se aresteze pe toţi acei, cari se opuneau.

„Cum cetăţenii murmurau, agenţii avură un moment de îndoială. D. Heruvim, fără să spue un cuvent, păşi către grupul manifestanţilor, şi lăsând să cadă mâna-i de oţel pe umărul celui mai energic, zise rece: — Te arestez.

„Gălăgiosul se supuse. D. Ronescu, care trecea, interveni:

— „In baza cărui drept?

— „Am ordin de la Ministru.

— „Legea garantează dreptul de afişare. Domnia-ta trebue să te supui legei.

— „Dar legea e cu ministrul. Ea opreşte afişele sediţioase.

„Apoi către agenţi:

— „Luaţi-l.

„Agenţii puseră mâna pe gălăgios. Grupul întreg începu să murmure ameninţător.

„Atunci, Heruvim zise foarte liniştit, dar atât de hotărât, încât fie-care simţi că va face, ce spune:

„ — Domnilor, vă rog să încetaţi şi să vă depărtaţi, căci voiu fi nevoit a vă aresta.

„Ca prin minune, adunarea se sparse. Unii mai încet, alţii mai speriaţi, dar toţi ce retraseră.

„Atunci Ronescu, iritat, zise poliţistului:

— Aşa dar, fiul tatălui D-tale e servitorul şefului Robilor?

„Heruvim răspunse:

„— Nu, Fiul tatei e robul legei.

Intrunirea avu loc şi fu mai mult de cât numeroasă. Oratorii, toţi, fură foarte vehemenţi. Din provincie adesiunile soseau cu miile. Oratorii fură mult aprobaţi.

Roman fu aplaudat cu furie: „Tot ce era de vânzare în această ţară a fost vândut, toate conştiinţele venale d. Florianu le-a cumpărat. Acum a dat de capăt, numai poate cumpără pe nimeni, trebue să-şi închiză taraba.

Apoi oratorul vorbi de starea politică, de chipul cum liberalii au înţeles a guverna. „In timpul acestui lung guvern, d. Florianu a creat vre-o 60 — 70 miniştri, a făcut să treacă prin Corpurile legiuitoare vre-o 1000 de deputaţi şi senatori, a prefirat prin administraţii vre-o 20000 de funcţionari. Cu aceasta şi-a creat o armată de mercenari, pe cari şi-i ţine la dispoziţie. Cu aceştia a guvernat, a furat, s-a înălţat.

Şi de odată, omul acesta, care a stat la îndoială toată viaţa lui, trece ori-ce limite: „Vremea discursurilor atrecut; de acum, a sosit timpul faptelor”.

Aplauzele acoperiră ca tunete ultimele vorbe ale oratorului. Dar ele fură nenorocite, căci de dânsele se serviră apoi agenţii guvernului.

XI
VEGHE.

Casa, pe care o locuia Roman în Bucureşti, avea o seră luxoasă. Zidită din piatră groasă şi aşezată la catul al doilea, ea drept coronament avea o emisferă de sticlă. Plantele cele mai rare, florile cele mai exotice, îşi înverzeau frunzele subt adăpostu-i transparent. De obicei Romescu se întindea pe un scaun lung şi sta ceasuri întregi legănat subt umbra lor bizară.

In seara întrunirei, Roman păşi încet către seră. Il apăsa ceva; era un fel de preştiinţă a celor ce se vor întâmpla, o nelămurită stare sufletească.

Sera era plină de noapte şi de lumină. Luna strălucea lucios şi, prin vitrajul înălţat, lăsa să cadă dungi aurii, pe care se profilau umbrele gigantice ale exoticelor plante.

De abia păşind între flori, Roman fu mişcat de o vedenie: o femee în negru, o călugăriţă, îl aştepta.

Roman merse către dânsa. Umbra apăru o pată neagră în raza bălae.

Umbra vorbii:

— Nu mă cunoşti?

Roman rospunse:

— Nu.

— Totuşi, de mult eu te-am cunoscut.

— Cine eşti?

— Maica Eupraxia.

Roman se gândi.

— O, în zadar te chinueşti; nu-ţi vei aminti de mine. Nu m-ai văzut, poate, nici odată; nu ţi-am vorbit niciodată.

— Atunci, de unde mă cunoşti?

— Din chilia mănâstirei Adam, îţi urmam paşii.

— De ce?

— Fiind-că de viaţa d-tale se leagă altă viaţă, care mi-e scumpă.

Roman se uită întrebător.

— Dacă ai şti, în tăcerea nesfârşită a chiliei, câte chinuri întovărăşesc paşii noştrii! Uită-te la mine.

Umbra îşi dete la o parte comanacul.

Vezi? zise punându-se în lumină.

Şi arătă faţa palidă a unei femei chinuite. Colţul gurei apăru săpat adânc, iar ochii frumoşi, ochi plini de viaţă, cu răsfrângeri aproape orbitoare, se arătară singuri tineri. Fruntea mai era frumoasă, netedă şi mai albă încă în chenarul comanacului, ea apăru străbătută de o dungă transversală imobilă; un gând fix părea că o munceşte încontinuu. Mâinele mişcau maşinal mătăniile şi, din când în când, se duceau spre cap, cu gestul unui om, care-i strângea mintea subt greutatea cugetului.

— Câte odată, mi se risipesc gândurile, zise maica. Când vreau să zic mai adânc, când să spun mai temeinic ceea ce mă frământă, mintea mi se pierde în mii de fulgi. Am venit să-ţi vorbesc şi nu ştiu cum să încep.

Iarăşi gestul către cap. Boabele mătăniilor se resfirară, cu zgomotul unor osişoare ce s-ar ciocni.

Bătrâna tăcu, dar buzele palide se mişcară, fără cuvânt, ca şi cum ar fi şoptit o rugăciune tăinuită.

Ea ridică ochii către cer. Văzută în palida lumină a lunei, preoteasa îmbrăcată în negru părea o statue a rugăciunei. Luminile din ochi erau două priviri de sfântă sau de martiră, plină de extazul mistic al credinţei naive.

Tăcerea, care se lăsă ca o aripă de plumb, păru o eternitate pentru Roman. Starea, în care se afla, de o nervozitate bolnăvicioasă. Dar nu îndrăzni să turbure pacea acestei rugăciuni, atât era de sfântă credinţa necunoscutei.

Maica Eupraxia reveni pe pământ.

— Mă găseşti poate cam neobişnuită? Vezi, atâtea am să-ţi spui, atâtea doresc să reuşesc, a-ţi spune încât nu ştiu, nu vâd de cât sprijinul lui Hristos ca să ne ajute.

Se întrerupse.

— Ce păcat că mama d-tale nu mai trăeşte!

Roman tresări. Amintirea mamei pierdute atât de timpuriu îl durea ca o veche cicatrice, ce-ar redeschide rana la orice atingere.

— De ce-mi vorbeşti de mama?

— Mama d-tale m-ar înţelege, — şi m-ar ajuta.

— Dar de unde şti că mama e moartă?

Incet, ca şi cum şi-ar cântări singură vorbele, maica răspunse:

— Ochii, care iubesc, străbat departe.

Roman o privi adânc.

— Iubeşti?

Maica se cutremnră. Dar el înzistă?

— Iubeşti? Pe cine?

Maica răspunse:

— Aceasta e crima vieţei mele. Vezi, cum îmi dau seama. Dar atunci!..., Am să-ţi spun totul. De alt-minteri, de ce a-şi minţi! Trebue să ştii deja ce-ţi pot descoperi. Iar eu, nenorocita, am o greutate mare pe conştiinţă. Da, îţi voiu spune, ceea ce n-am îndrăznit să spun până acuma de cât conştiinţei mele, când, închisă între zidurile albe ale chiliei, rămâneam faţă in faţă cu un judecător nevăzut, care mă cerceta.

Ea tăcu, cu ochii aiurea.

Roman îi urma mişcările, subjugat de această neaşteptată viziune.

După câte-va momente, în care amândoi văzură altceva de cât puteau vedea, maica reluă:

— Ce chin. Voiam să-l ascund cât mai adânc în întunericul minţei... Sânt atâtea lucruri, cari dorm aici fără ca să se arate lumei! Sânt atâtea vederi, cari se arată odată ochilor lui şi apoi dispar pentru tot-d-a-una. Sânt atâtea doruri cari vin şi chinuesc sufletul pentru a apune pe veci. Dar, nu. El era veşnic de faţă... In ceasurile reci de noapte, când mintea veghea la o laltă cu lumina candelei, el revenea înaintea-mi frumos ca altă-dată, alintat şi ispititor... L-am avut copil în braţe, l-am văzut crescând cu încetul, mi-a cucerit gândul şi sufletul, — şi am căutat să fug de dânsul, — ispitită în taină şi sfinţenia chiliei — şi mă urmări şi acolo!

Tăcu. Apoi reîncepu:

— Altă dată, când mă chinuia, eram mai fericită. Am căutat să găsesc scăpare în umbra altarelor şi nu am găsit-o. Am căutat liniştea în liniştea de mormânt a criptelor şi m-am zbuciumat mai adânc... Acolo, neştiutoare, trăiam lupta mea cu mine însă-mi. La mănăstire, aveam ştiinţă că lupta aceasta chiar e o nelegiuire, căci datoria mea era să-mi îndrepte gândul şi credinţa numai spre dumnezeescul Hristos.

Tăcu, o foaie de palmier se desprinse, pluti cât-va în aer şi apoi se abătu cu un zgomot sec.

Maica reîncepu:

— Demonul, de sigur mă chinueşte. Numai el poate să găsească atâtea chipuri de a necăji un suflet omenesc... De mă rugam înaintea icoanelor, îi zăriam chipul zugrăvit pe lemnul sfânt. El era apostolul Marc, el mergea pe apă, cu Mântuitorul, el zdrobea demonul cu lancea sfântului Gheorghe, el, — păcat neînduplecat, —era Mântuitorul. Şi, femee stăpânită de duşmanul omului, simţeam o plăcere nemernică să-l vâd ast-fel slăvit şi să mă închin lui şi să-i cer scăpare şi îndurare...Dar sufletul meu se zbătea cu furie. Il vedeam scoborându-se din rama iccanei, îi auzeam paşii pe pardoseala bisericei, îl simţeam, îl vedeam lângă mine, suflându-mi calda lui respirare, ispitindu-mă cu farmecul trupului său îngeresc. Şi fugeam, nebună...

Maica se opri din nou; uitându-se spre Roman văzu în ochii lui nedumerire despre mintea ei şi zise:

— Nu sânt nebună. Mai bine dacă aş fi! Nici nu-ţi închipui cât am dorit nebunia, care mă scapă de atâtea chinuri. Nu, sânt în toată mintea. Mă doare ce-ţi spun, dar e aşa... Da, l-am iubit, — ce zic, nemernică! îl iubesc încă, mai nebună de cât ori când... De ce nu m-a vrut? De ce, frumosul demon şi-a pus mintea cu sufletu-mi chinuit?... O, lunile de plăcere cât am fostlângă dânsul, cât am trăit viaţa lui, cât am plâns de plânsul lui, cât am râs de veselia lui... Era aşa de frumos, aşa de ispititor, în cât nu ştiam dacă era icoană sau om. Ori-ce atingere mă ducea în ceruri, ori-ce vorbă mă veselia pe zile îniregi. Când ochii lui umezi se lăsau pe mine, simţeam fericirea, pe care sfintele paradisului, trebue să o aibă, acolo, sus.

Roman o privi. Femeia aceasta i se păru nebună şi acum.

Dar ea fără să bage seama la gestul lui, continuă:

— Dar în taina chiliei, între sunetele clopotelor cari mă chemau la biserică! Il simţeam, îl vedeam alintat, copil nătâng, tânăr sfios, apoi îndrăzneţ, apropiindu-se de mine, alunecând de alungul trupului rece, în căldura patului. De mă ridicam până în dreptul icoanei ertătoare, îl simţeam cum vine cu încetul, simţeam pofta cărnei lui doritoare, şi, deodată, tot sângele îmi vâjâi apână în tâmple, ochii mi se întunecau, căci peste sânul meu care se zbatea simţeam braţele lui puternice şi bărbăteşti cuprinzându-mă într-un cerc de iubire, — ca altă-dată.

Iarăşi tăcere.

— Dar, într-o zi, Dan se duse. Casa rămase goală ca o colivie după ce pasărea a zburat. Când fu să plece, copilul grăbit nu văzu durerea fără seamăn, care-mi zdruncina adânc fiinţa. Toată noaptea am plâns nebuneşte, îmi venea să mă scol, să intru în odaia lui, să strig:,,Rămâi. O, rămâi”. Imi duci cu tine viaţa, îmi duci cu tine lumina. Rămâi numai să te vâd, numai să aud glasul tău, să văd ochii tăi vultureşti, să alint în treacăt părul tău răsfăţat... Rămâi, căci îmi duci sufletul şi laşi trupul, bietul lut istovit, în isbeliştea tuturor durerilor.

...Dar m-am stăpânit şi mi-am ogoiat strigătul în lacrimi ferbinţi. Noaptea a fost un veac de zbucium diavolesc. A doua zi, când se lumină de ziuă, părul meu, negru ca noaptea, albise... Dar copilul plecă fără să vadă ochii plânşi, părul albit, fără să audă strigătul înăbuşit. Plecă. Soarta îi însemnase drum de frunte în lume — şi, poate că fără voia lui se ducea acolo, unde-l chema norocul... De atunci începu zbuciumul. Nici rasa călugărească, nici rugăciunea, nici slujba bisericească, nu-l putură goni din mine... Diavolul am spus? O, nu. Dacă diavolii sânt ca dansul, atunci, nu mai e infern.

Roman se uită la strania vedenie cu ochiul scrutători. El căută să împreune date, să lege fapte aflate pri ncercetările lui. Maica Eupraxia zise iarăşi:

— Şi acum să-l fi iubit o viaţă nebuneşte, să-l fi crescut ca Maica Domnului pe copilul Isus, pentru a ajunge ca un cuvânt din gura-ţi duşmănească să poată face din el ocnaşul ocnelor de sare!...

Roman strigă:

— Claribella!

Maica reluă:

— Da. Sânt Claribella. Cine a cunoscut pe Claribella trebue s-o ghicească subt comanacul Maicei Eupraxia... Vezi, timpul nu m-a zdrobit, nu m-a albit cât m-a zdruncinat iubirea asta fără lege.

Iarăşi greoaia aripă a tăcerei îi rupse glasul. Maica reîncepu:

— Nici nu ştii ce chin diavolesc e a iubii când iubirea fericită e o crimă, iar nefericită o durere nemăsurată.

Ochii miresei lui Christos erau pierduţi pe raze bălae. Tăcerea dură mai mult, — atât de mult, încât Roman zise:

— Şi ce vrea Maica Eupraxia de la mine?

Claribella îşi scutură capul, ca şi când gândul i-ar fi

venit de departe:

— Uite, mă pierdusem iarăşi... O! mintea, mintea-mi fuge! Am venit, te rog, ai milă, milă de mine, să ai milă de Dan. De ce vrei să-l omori? Ce rău ţi-a făcut? De ce-l urmăreşti cu atâta patimă?

Roman surâse amar. Ea îi văzu surâsul şi zise:

— Da pricep. Te răzbuni fiind-că te-a nenorocit, fiind-că între voi se ridică Lia, iubită de amândoi. Dar

vinovat e oare el dacă a iubit-o? O, nu, nu vorbi. Ştiu doare durerea aceasta, doare adânc. Părul se albeşte, tâmplele să brăzdează, ochii se storc de lacrimi. Dar nu căuta nenorocirea lui pentru o faptă, de care nu e răspunzător. Uite, mă vezi?... L-am iubit, o, de mii de ori mai mult decât ai putut iubi pe Lia. Nu ai chip să înţelegi, cum am iubit, cum iubesc pe Dan. L-am luat în braţe ca pe un copil; în sângele meu curgea sânge răzvrătit, sânge în care se amestecă multe raze de soare şi de soare cald, sânge care ţâşneşte subt o sărutare ca sub rana unui cuţit. Pentru a fi a lui cu desăvârşire, pentru a face din el ceea ce este, mi am închis sufletul şi mi-am stăpânit răzvrătirea firei. Să-l fi văzut asemenea unui copil-rege! Să-l fi văzut când inteligenţa aceasta, care l-a ridicat atât de sus, a început să iasă la lumină!... Gângăvirile lui erau asemenea unui viers melodios. Gesturile mânuţelor lui erau scăpări de lumină...Te miri de ce vorbesc aşa de bine? Ani de ocnă în chilie, în faţa cugetului şi a câtor-va cărţi, mi-au deschis mintea mai mult de cât orice învăţătură.

„Iţi închipui ce înseamnă pentru o fiinţă ca mine, care iubeşte fără să ştie de ce, fuga prin lanuri, goana prin soare, în zarea albastră, largă şi veşnic nestinsă, închiderea între patru pereţi albi, unde lumina se mărgineşte de-o icoană şi de un pat? Tot ce-a fost în mine dor de mers, poftă de a străbate albastru, precum vulturul străbate cerul, l-am întors în cercetarea rostului de adânci ceaslove... Intre plâns şi vis am pus ceasuri de gândire după mintea celor învăţaţi... Dar iar îmi perd şirul. Când se arătă frumos cum pe icoane se vede David, păstorul menit să fie rege, când mintea lui străpungătoare găsi cuvinte, cari să adâncească încă înţelepciunea veche, nu l-am iubit, — l-am sfinţit mai presus de vechile credinţi, pe care pribeagul meu neam le-a pus în inima fie-cărui. El era înţeleptul, el era frumosul.

Iarăşi tăcu, pe când vorbea, gestul ei maşinal îi ducea fruntea când în umbră, cănd în lumină.

Roman urmărea acest joc nevoit si o vedea, fulgerând în umbră, sau scânteind în lumină; el nu se putu opri să gândească că întâmplarea aceasta era simbolul vieţei şi, mai ales, icoana vorbirei ei. Lumini veneau câteodată, apoi umbra ei întuneca sufletul.

Şi, totuşi, era mişcat. In dezordinea vorbirei, în incoherenţa unui spirit, care se închisese prea mult în tăcerea mormântală a chiliei, el simţea izvorând nemărginită. Poate, tocmai faptul, că maica nu găsea strigătul străpungător, care să-i arete, de odată, tot zbuciumul sufletesc, îl mişca mai mult de cât toate vorbele meşteşugite.

Şi în sufletul lui se petrecea o luptă. Femeea aceasta merita o compătimire, o adâncă ogoere.

Martiră a iubirei, iubise pe baron ca pe un copil adorat apoi ca pe un amant înzeit. Il iubise din tot adâncul sufletului şi din toată răzvrătirea cărnei sale înfiorate. Cercarea ei de a găsi alinare în mistica adorare a lui Crist, nu făcuse de cât să crească iubirea, asemenea acelor incendii, cari cuprind şi distrug mai temeinic tocmai fiind-că nici o suflare de vânt nu le împedică. Ori-cât de infam ar fi nemernicul, pentru care ea cerea ertare, iubirea ei nemărginită, chinul ei de atâta vreme putea să merite ogoirea unei ertări.

Dar putea el erta? Dacă baronul rămânea în picioare, dacă lupta începută se sfârşea prin triumful demoniacului, atâtea vieţi se prăbuşeau. Toţi cei atacaţi de dânsul, — glorii ale ţârei, — se rostogoleau în ruşine.

Şi apoi, mai presus de ori ce gând de ertare, era linul de salvare. Lia era nenorocită în mâna acestui nemernic; el o făcuse să sufere.

Putea el erta, când alt-fel o mântuia de chin?

Din umbră, vocea Claribellei reîncepu:

— Vezi dacă buza ta ar spune: Nu! dacă m-ai prigoni, aceasta ar însemna moartea. Şi, poate că aceasta ar fi o facere de bine.

Roman răspunse:

— Ce vrei?

— Nu vorbi mâine. Pleacă.

Neted, Ronescu replică:

— Nu pot.

Claribelîa se cutremură:

— Nu vrei să-l erţi?

— Nu pot. Eu nu ert. Eu nu pedepsesc. Eu spun adevărul.

— Dar la ce-i bun adevărul, când el aduce nenorocirea a două fiinţi?

— El scapă multe altele şi...

Roman se opri.

— Şi? reluă maica.

— Şi pedepseşte un nemernic.

Cu un răget, Claribela se asvârli asupra lui Roman. Subt rază mâna-i frământa un stilet, iar ochii ei hotărâţi păreau că alunecă spre a găsi local unde să lovească. Era, într-adevăr, superbă ast-fel, — Răzbunarea aevea, simbol înviat.

Claribelîa reluă încet, dar cu o voce de şuer ameninţător:

—...Pentru ultima oară te rog; iartă. Ia seama... Sânt fică de călău. Ia seama.

Roman răspunse:

— Nu.

Inainte de a fi sfârşit cuvântul, Claribella se asvărlî asupra lui.

La sclipirea argintie a razelor de lună, oţelul aruncă scântei: preoteasa ridicase pumnul înarmat.

Dar înainte ca ea să fi avut vreme să lase ca braţu-i să cadă Roman îl prinse şi-l dezarmă.

Această luptă, însă, istovise ultima licărire de energie. Ochii sălbătici îşi stinseră focul într-un şiroiu de lacrimi. Din umbră, unde iarăşi reintrase, se auzea plânsul ei zbuciumat.

Roman rămase locului, cu ochii spre bătaia albă a lunei. La picioarele lui ferul ucigător ca o pată albă peumbra podişului înecat în noapte.

Roman făcu o mişcare. Atunci, Claribella, în genunchi, tărându-se în zbuciumul unui imens hohot de plâns, îl prinse de mână.

— Nu te duce — nu te depărta. Mai stai.

Dar el răspunse:

— Ascultă-mă. Nu cerca să întorci destinul din calea lui. Sânt lucruri, cari trebue să se facă şi care se vor face. Supune-te.

Maica Eupraxia se ridică. Ea se clătină: se sprijini de un portocal înflorit. Luna o acoperi cu o mreajă de raze reci, în cari apăru ca o viziune. Nu mai plângea, dar ochii paianjeniţi aveau un aspect sticlos, care înfiora.

Ea făcu câţi-va paşi fără să zică o vorbă.

Când Roman rămase singur, îl podidiră lacrimele. Erau şi alte dureri pe lume, erau şi alte ruine, pe care, lacrimele puteau cădea.

XII
LUPTA

Inainte de şedinţa Camerei, şefii opoziţiei avură o întrunire la milionarul Nevescu. Toţi erau de faţă. Discuţia se urma pe chestia interpelărei lui Romescu. Toţi simţeau că lupta, care se da în acea zi, avea să decidă de succesul întregei campanii; se luaseră toate măsurileca să se desfăşoare în condiţiile cele mai dramatice. Agenţi ai opoziţiei cutreerau mahalalele, pentru ca să fie cât mai mult popor la această execuţie a regimnlui. Pâlcuri începeau, într-adevăr, să se apropie de casa în care avea loc consfătuirea. Din minută în minută, venea câte un agent, care aducea răspuns că mahalalele sânt în mişcare.

După ce consfătuirea se sfârşi, şefii ies ca să meargă la Cameră. Roman luă loc în cupeul lui Nevescu şi şiragul de trăsuri începu să se desfire.

Stradele erau negre de lume. Dar de-abia apăru cupeul în care se afla Ronescu şi un imens strigăt de urale zgudui aerul. Era oare spontaneu? Se gândea Roman. Era efectul propagandei? El era necunoscut populaţiei bucureştene,- de ce s-ar fi ridicat masele populare? Doar fiind-că întrupa revolta publică, în contra unui regim detestat.

In această clipă, trăsura se opri. Un agent se apropie de Nevescu, şi-i spuse în şopot, că jandarmii, atât cei călări căt şi cei pedeştri, erau gata să pornească în orice moment, că sergenţii de noapte erau concentraţi împrejurul Teatrului Naţional, şi că o parte din trupele garnizoanei erau consemnate în căzărmi. Nevescu asculta cu atenţie; apoi scrise câte-va linii pe o foaie din carnetul său. Roman, care urmărise toată scena din ochii, văzu că era o scriere convenţională. Agentul luă hârtia, după care scriitorul îi şopti un nume, şi dispăru.

Trăsura îşi reluă mersul.

In acest moment, Roman privi peste capetele celor, care îl înconjurau. Era o mulţine enormă. De jur înprejur, pept la pept, om de om, lumea se ţinea lanţ. Mare de capete. Bătrâni, tineri, copii, femei. O lume de exasperaţi, cari intrau până în picioarele cailor, cari se înghesuiau, se striveau, se călcau, dar înaintau. Din toate gurile, deformate de o continuă strigare, eşeau zbierete de moarte şi de hulă la adresa guvernanţilor.

Din când în când, să făcea tăcere, — o tăcere curioasă în care se auzea tropotul a mii de păsuri, zgomot pe care Romescu, ce nu putea cuprinde toată mulţimea, îl asemăna cu ropotul ocanului. Inchis în cupeu, lui Roman i se părea că se află în cabina unui transatlantic şi că aude zgomotul talazurilor înfuriate, care se sparg de vas. In amintire îi reveni clipa, în cari mai auzise zgomotul acesta, pe bordul vasului „Bourgogne” plecând de pe coasta Franţei. Era un fel de cadenţă sălbatecă, asemenea vuetului neîntrerupt, pe care codrii Germaniei în care rătăcise altă-dată, îl făcea. Din când în când, auzea un cutremur mai puternic, un fel de zguduitură imensă: era răcnetul unison al mulţimei, Roman se credea încă în gura Veronei, şi că în Alpi se desfunda, cu un uruit nebun, o furtună nemărginită.

Şi iarăşi tăcere. Din când în când câte un strigăt izolat, răguşit, cari domina tropotul imens. Apoi, iarăşi, acelaş zgomot.

El simţi un neastâmpăr, o groază nelămurită. Era mai perdut, mai izolat în mijlocul acestui haos de pepturi, cari vocifereau, de cât pe bordul şubred al transatlanticului.

Privi cu îngrijire în jur. O voce cunoscută îi murmură:

— Sânt aici, n-ai nici o grijă.

Roman se uită. Era Ulmu, care urma trăsura şi veghea asupra ei. El surâse trist.

De odată, cupeul se opri din nou. Un strigăt imens se auzi iarăşi. Publicul zorea să deshame caii.

Roman vru să se opuie. Inutil.

Câţi-va cetăţeni deshamară şi cupeul porni tras astfel.

De-odată, iarăşi se opri. Mulţimea care-l ducea, se înghesui ast-fel în el, în cât se auziră ţipete.

Apoi, în jur, un zgomot nehotărât, după care urma iar un strigăt înăbuşit. Armata!

Ulmu, ce deschisese portiera, şopti lui Roman că un pluton de jandarmi pedeştri eşise de odată din curtea Grădinei Cosman şi oprise mulţimea să înainteze. Un alt pluton de jandarmi se alinie în largul străzei, care conduce din strada Ştirbei-Vcdă spre palat. In fine jandarmii călări erau postaţi în spre intrarea Ateneului.

Mulţimea dădu înapoi şi veni grămadă peste cupeul lui Nevescu. El fu nevoit să se coboare ca să-şi facă loc prin lume:

— Loc deputaţilor!

Un glas strigă:

— Facă-şi loc.

— Nu e chip, strigă alţii.

— Trebue să treacă.

Un om spătos, un oltean, răcni:

— Lăsaţi-i să treacă.

— Ce să facă?

— Să se pună în fruntea norodului

— De ce?

— Sânt reprezentanţii poporului.

— Da, dar acolo sânt reprezentanţii legei, răspunse un glas.

Toţi se întoarseră. Era glasul lui Heruvim.

El continuă:

— Domnule Romescu, sfătuiţi mulţimea să se retragă. Nu o duceţi la moarte.

Ronescu, răspunse:

— Ne ducem să ne facem datoria.

— Singuri...

Dar înainte de a fi putut sfârşi, un zgomot intens clocoti.

Mii de glasuri răzleţe şi spăimântate, izbucniră:

— Fugiţi. Armata şarjează!

Din urmă se auzi un ropot infernal.

Fu o panică: — Armata! Fugiţi!

Apoi, strigăte, împrăştiind groaza, se încrucişară. Voci de femei, copii, bărbaţi, izbindu-se din toate părţile şi chemând pe nume fiinţi iubite.

Pe lângă Roman, trecură în goană, cu ochii holbaţi, cu gura întredeschisă de frică, oameni zbuciumaţi. El văzu un copil în braţele unui om pipernicit şi slăbănog. Bărbatul îl duse câteva timp clătinându-se, izbit, sucit, se potricni de vre-o două ori, se ridică; copilul era plin de noroiu şi plângea. Ultima oară când îl zări, el căzu grămadă, cu copilul subt dânsul. O ceată de goniţi trecu peste dânşii. Roman era prea departe pentru a vedea cu amănunţime ce se petrecea, pentru a auzi desluşit ţipetele lor, cari, de altminteri, se perdeau în nelămurita şi îngrozitoarea larmă. Dar lumea gonită se reschiră ca un stol de păsări speriate de o salvă de împuşcături. Roman zări cele două trupuri duse de vârtej, zăcând azvârlite pe stradă. Copilul căzuse cu fruntea de trotuar şi făcuse o largă pată sângeroasă pe dunga cenuşie a pietrei, în carevse zăreau puncte mici albi. Erau crierii micuţei victime.

Bătrânul slăbănog se ridică târându-se. Mulţimea, care trecuse peste trupul lui, îl strivise. El ajunse lângă copil, îl apucă în braţe, cercă să-şi găsească echilibrul, apoi se prăbuşi cu scumpa lui povară. Atunci Roman, prin o curioasă legătură de idei, îşi aduse aminte câ-l zărise pe pragul unei magazii. Bătrânul nu se mai mişcă. Fugarii erau departe.

Când îşi întoarse privirea către locul unde se coborâse din cupeu, îl zări rupt, sfâşiat, cu obloanele zmulse din ţâţâni, răsturnat şi împedicând, ca pentru un început de baricadă. Caii rupseseră ştreangurile şi dispăruseră. Nevescu se apropie de Roman şi-i spuse că trebue să înainteze. Roman, care asistase, zăpăcit, la scena panicei, îşi reveni în simţire. El făcu căţi-va paşi către capul coloanei.

Mulţimea se subţiase acum mult; ea se înghesui în jurul celor doi deputaţi. Dar înainte ca ei să fi ajuns în faţa armatei, se auzi de acolo un zgomot uriaş.

Câţi-va cetăţeni mai inimoşi interpelară cu asprime pe comandanţii militari. De-asupra capetelor se vedeau fluturând adevărate ciomege, care se învârteau ameninţătoare la căţi-va centimetri de chipiile soldaţilor. Zgomotul era oribil.

De-odată o piatră şueră şi izbi în frunte pe un sergent, aflat în prima linie. Roman îl văzu cum îşi duse mâna la frunte, o retrase sângerată, se uită la degetele înroşite şi apoi se prăbuşi.

Căderea militarului păru că este un semnal. Pietrele începură să curgă, iar ciomegele, ce fălfăiau asupra capetelor soldaţilor, se abătură. Strigăte. Urlete. O voce domină tumultul. Armata înaită cu baionetele înainte. Pentru a doua oară se auzi ropotul de adinioară. Manifestanţii fugeau.

Când Ronescu privi în juru-i, Nevescu dispăruse. Ce se făcuse, nu ştiu. Văzu, însă, linia corectă încă a baionetelor înaintând. Cu cât, însă, se apropiau, cu atât vârfurile sclipitoare se răreau. Petrele urmau să cadă, iar ciomegele să se abată. Din când în când, câte un soldat făcea o mişcare scurtă şi aproape automatică: puşca era întinsă o clipă înainte. Din rândurile dese ale manifestanţilor un cap dispărea, iar soldatul îşi retrăge aarma, cu, în vârf, o făşie purpurie.

Un ofiţer din capul trupei înaintă în mulţime. De odată fu prins în vârtejul ei; se sui, se răsuci în loc; sabia lui goală se abătu de vre-o câte-va ori. Dar un ciomag se lăsă peste luciul ei şi-i reteză lama de la mănunchi.

Ciomegele se ridicară din nou, se lăsară peste capul ofiţerului. Roman văzu cum chipiul îi cuprinde fruntea, iar pe subt cozoroc zări şiroaie de sânge înroşindu-i obrazul. Lovit din dreapta, lovit din stânga, de d-inainte, de dinapoi, ofiţerul înainta, dus şi învârtit de mişcările massei, în care pătrunsese. Apoi dispăru.

Soldaţii înaintau din ce în ce mai rar. Intraţi între manifestanţi, după o luptă scurtă, puşca le era smulsă din mâini, iar ei se prăbuşeau. Dar aceasta nu ţinu mult. Un pluton de jandarmi venea în goană. In vălmăşagul produs de atâtea zgomote sa auzi ceva ca nişte somaţiuni, apoi un zgomot aminti lui Roman de tunăturile trăsnetului în furtuna din Alpi. Iarăşi un şuer, asemenea cu acel al unor pietre asvârlite din praştie. Armata trăsese.

Şi Roman se găsi singur. Toţi manifestanţii fugiseră. Din dosul cupelei răsturnate, unul ce părea că are autoritate asupra lor, strigă: „Aici, copii!” Toţi se pitulară după baricada improvizată şi răspunzând la gloanţe cu gloanţe, o altă salvă răspunse salvei armatei, din urma lui Roman.

Iar el, zăpăcit, nemişcat, perdut între aceste două focuri, rămase în picioare cu faţa în spre soldaţi. Ei se opriră. Un ordin scurt. Puştile se ridicaseră vertical; acum se abătură din nou şi o detunătură se auzi. Acelaş văjiit, dar Roman rămase tot în picioare.

Atunci, dominând tumultul, mai tare de cât bubuitul puştelor, mai presus de strigătele revoltaţilor şi de strigătul strident al goarnelor, — se auzi un ruget; plângerea unui leu, căruia i se zmulge puiul. Şi înainte ca Roman să-şi dea seama de ce se petrece, se simţi ridicat, zmuls de la pământ; se adăposti pe un pept deschis, auzi din nou gloanţele şuerând; dar de data aceasta, el, par-că, mergea spre detunături.

Simţi cum, ridicat, trece peste cupeu, cum se coboară într-o goană nebună, e dus, e dus, e dus. Acum zgomotul descreştea, se făcea tot mai încet, mai încet, până ce dispăru. Atunci pricepu că se opreşte şi că picioarele lui ating pământul. Se dezmetici — şi văzu pe Ulmu răsuflând din colosalul său pept:

— Uf! N*a fost uşor.

Ulmu îl scăpase.

Roman nu avu măcar un cuvânt de mulţumire, ci zise:

— La Cameră.

O trăsură trecea, Roman o opri: ori-ce clipă i se părea că îndepărtează mai mult încă scăparea Liei.

Dar Ulmu nu-l lăsa din ochi.

— La Cameră? Fie. Vei merge cu mine.

Şi, făcându-şi loc cu greu, el se instală în trăsură.

Dacă întorceau spatele către lupta părăsită, urmările ei îi ajungeau. O mulţime de trăsuri se opreau încărcate cu manifestanţi. In capul lor trei birje pline de oameni cu capetele sparte, cu haine sfâşiate. Unii gemeau adânc mai la fie-care hop al trăsurei. Intr-una se afla un palid cu ochii intredeschişi, cu buzele lăsând să curgă un văl de sânge înegrit, — un mort.

Pe străzi începea lumea, să se adune. La o răspântie, trăsurile se opriră, iar un domn, cu o pălărie naltă şi cu rozeta la butonieră, se sui pe scara birjei, în care se afla mortul şi vorbi mulţimei.

Ce spunea înmănuşatul domn acelor negustori? Roman auzi în treacăt cuvinte grele: „nu vă lăsaţi... Omul acesta vrea să ne mănânce capetele... ne omoară....uniţi-vă”.

Cu cât se depărtau de locurile, unde începuse lupta, cu atâta zgomotul descreştea. Era viaţa obişnuită a străzilor laterale ale Capitalei.

Trăsura mergea în goana cailor. Vântul rece izbea în faţă; el dezmetici pe Roman; înaintea ochilor începu să revie scenele la care asistase: în urechi îi răsună încă zgomotul năduşit, dupuitul trupurilor pe pietrele stradei. Roman îşi trecu mâna pe fruntea înferbântată.

XIII
PUTEREA NEÎNVINSA.

Trăsura luă pe strade din ce în ce mai populate. Zgomotul reîncepea; o larmă şi un vuet nehotărât care făceau un infernal neastâmpăr. Iarăşi grupe-grupe de oameni se vedeau; figuri din ce în ce mai încruntate, mai sălbatece, cum se ivesc numai în zilele turbure, când vizuinele mahalalelor se răscoală să iasă la iveală mutre suspecte, cari sânt bune numai pentru măcel.

Pe când trăsura mergea, se auzi un tropot din urmă.

Era o companie de jandarmi pedeştri, unii venind în goană spre Cameră. Figurile soldaţilor erau încruntate şi păreau posomorâte; înţelegeau că aveau să facă o operă blestemată şi părerea de râu le era întipărită pefrunte. Ofiţerii mergeau a lene, doi câte doi, fără să schimbe o vorbă, cu sabia în mână şi privirea înainte. Cu toată seninătatea pe care păreau că o au, pentru a linişti pe soldaţii nemulţămiţi, se vedea că un gând ascuns, un gând rău, le muşca sufletul. Era lupta între simţul datoriei si conştiinţa că aveau să-i exercite misiunea în contra fraţilor lor, — mulţi erau din Bucureşti chiar.

O mulţime urma. Dacă erau copiii şi femeile, care se duc după ori-ce trupă cu fanfare, mai erau încă şi fiinţe ambigue, mutre din acele suspecte, pe care Roman le văzuse odinioară. Erau îndemnuri la neascultare, erau ameninţări, erau rugăminţi. Ofiţerii interveneau, dar, scena se repeta.

Fanfara rămase în urmă, căci ropotul cailor, lăsaţi în libertate, dusese pe Roman departe. Şi, din altă stradă laterală, se arată o altă trupă de linie. Aceleaşi figuri suspecte, aceeaşi lume, aceleaşi sfaturi.

De-abia zgomotul acista încetase, când se auzi un ropot, un escadron de jandarmi călări, cari veneau în goană.

Lumea era din ce în ce mai deasă, stradele mai negre. Trăsura mergea cu greu. Spiritele întărâtate făceau să zbucnească strigăte de ură şi de moarte: „Jos asasinii!Jos tâlhari!” Din când în când, rar însă, se auzea sinistrul strigăt: „Moartea asasinilor!”\

Imprejurul dealului Mitropoliei se afla o mulţime compactă. Era, iarăşi, par-că o urmare a luptei dintre armată şi popor. Din curtea Mitropoliei nu se lăsa pe nimeni să iasă. Curtea plină de armată, infanterie, jandarmi pedeştri, jandarmi călări, vânători, era o oaste întreagă, osebit de alta de bătăuşi şi de agenţi poliţieneşti de toată mâna. Căte-va altercaţii; mai mulţi agenţi se legară de persoane cunoscute, lovindu-le.

Doi deputaţi se prezintă la poartă. Ei vin pe jos. Un comisar poliţienesc chemă pe unul din partea judecătorului de instrucţie, subt cuvânt că ar fi având arme asupra lui. Deputatul declară că are, în adevăr, un revolver, dar refuză cu energie să-l predea prefectului. Judecătorul de instrucţie, care se afla în împrejurimi, se apropie. Deputatul face să se observe că revolverul e neatins. Al doilea e, deasemenea, dus înaintea judecătorului de instrucţie subt cuvânt că are arme. Lumea de afară de grilaj, primi cu huidueli această percheziţie.

Roman când i se opri trăsura, întrebă ce înseamnă aceasta i se răspunse că judecătorul caută arme asupra tuturor deputaţilor, — bine-înţeles asupra acelor din minoritate. Panică grozavă. O vâlvă nedescrisă; din gură în gură zburau întrebări îngrozite despre numărul şi numele victimelor. Căci erau răniţi în dealul Mitropoliei, spunea acelaşi privitor,- chiar morţi. Trăsura lui Roman pătrunse în curte.

Pe peronul Camerei, era un lac de sânge omenesc; de-a curmezişul pragului, cu braţele în cruce, cu fruntea şi faţa inundată în sânge, zace un om întins, — mort.

Deputaţii cari sosesc, aduc amănunte grozave. Sânt multe victime. Domnu Andronescu, avocat Stoenescu şi un zidar. Andronescu spunea nou-sositul, e grav rănit şi doctorii să temeau să nu înceteze din viaţă peste puţin.

La grupul format pe peron se adăugă un al treilea sosit. El povesteşte că a venit la Cameră pe strade lăturalnice, căci n-a putut pătrunde pe calea obicinuită. Când soldaţii au început să tragă asupra mulţimei din dealul Mitropoliei, trăsura urca dealul.

Văzând lupta, vizitiul nu mai voi să înainteze, ci întoarse caii. Cu toate acestea, un soldat din jandarmii pedeşti a alergat după trăsură şi a început să lovească cu patul puştei în birjar şi chiar în deputat. Mulţimea porni să huiduiască şi intervenind, îl scăpă.

Un ura puternic se aude de afară,- dar nu mai e un strigăt de bucurie, o aclamare entuziastă, un cânt măreţ. E un urlet de durere, o strigare de răzbunare, un muget înăbuşit şi care zbucneşte în sfârşit.

O trăsură pătrunde în curte. Nevescu. El se coboară sărind şi se apropie de grup.

Pe drum ridicase un om culcat la pământ şi care se afla pe picioarele cailor, — nenorocitul fusese călcat de mersul jandarmilor călări. Capul îi era străpuns de copite, gura deformată, ochii eşiţi din orbite. Nu mai era cap, ci un lucru oribil, îngrozitor.

Nevescu, din pietate umană, ridicase pe nenorocit din stradă şi-l transportase la spitalul Brâncovenesei, înţesat de răniţi. In zadar se cerca a i se stabili identitatea.

Stradele din jurul dealului Mitropeliei erau pline de lume, peste 15.000 de cetăţeni grămădiţi. La vederea lui Nevescu un ura puternic, ca un muget al mărei, răsună. Era îngrozitor: un popor întreg răcnea. Nevescu pătrunse in adunare, păşind peste cadavru. Roman îl urmă.

Camera se afla prada unei emoţii extraordinare.

Minoritatea, toată în picioare, se agită cu furie. Zgomotul de afară pătrunsese până în incintă şi deputaţii protestau cu energie. La tribună era, totuşi, un opozant, ce interpela. Roman îi auzi glasul detunător: Ne-aţi cerut fapte precise. Vi le-am adus. V-am denunţat intimidarea cetăţenilor, ruperea coastelor lor. Ce aţi făcut? Pe cine aţi urmărit? Pe nimeni. N-avem dreptul să vă spunem că sânteţi un guvern de bizantinism?...

La aceste cuvinte se produse un tumult.

Deputaţii descind în emiciclu şi strigă. In special Litimos, om de-o corpolenţă extraordinară, insultă şi ameninţă serios.

Un tânăr, blond şi fragil, care se afla lângă Roman, zise răzând:

— Mie, mi-e frică de ipopotanul ăsta! Să-i se pue botniţă, că e prea furios.

Roman îl privi cu uimire. In tragedia care se desfăşura în Capitală, era prima notă veselă.

Dar nu avu vreme să se oprească asupra acestui gând, căci Nevescu, palid ca un mort, strigă cu o voce a cărei stridenţă metalică, răsună ca un dangăt funebru:— Sânteţi asasini! Aţi pus să tragă în popor!

Un deputat povesteşte în gura mare că valuri de lume curg din toate părţile. Măcelării de la hală s-au pus în fruntea poporului. O ploaie de bolovani cade asupra jandarmilor. Nici cei călări nu mai îndrăznesc să şarjeze. Caii lor loviţi, speriaţi, se ridică şi rup şirurile.

Un altul aduce glontele, care a omorât pe omul din pragul Camerei. Acest glonte, după ce a străbătut capul s-a înfipt, plin de creeri, în uşa Camerei.

Pe când deputaţii vorbeau, Camera prezenta un spectacol curios. Deşi oratorul se afla la tribună, deşi şedinţa nu fusese ridicată, toţi erau tăcuţi şi ascultau cu îngrozire cele povestite.

Dar aceasta nu ţinu mult. După un moment de reculegere, preşedintele anunţă că, într-adevăr, în urma unei invazii a bandelor armate, parlamentul se află în mijlocul unei rebeliuni.

Aceste cuvinte stârniră un zgomot îngrozitor. Apostrofele curgeau: Nu este adevărat, asasinule.

— Sânteţi asasini! — jos! — Voi mişeilor, aţi ordonat să ne omoare!

Un deputat din majoritate, Daria, interpelează guvernul „asupra atacului, pe care o bandă înarmată l-a dat parlamentului. Tot odată îl întreabă ce măsuri are de gând să ia, ca acest fapt să nu se mai repete”.

De abia anunţată, interpelarea provoacă un tumult spăimântător. Era vădit că era de complezenţă, făcută numai ca să dea guvernului vreme să se apere de răspundere.

Deputaţii minorităţei, însă, nu-l lasă să vorbească. Fie-care cuvânt al oratorului e primit cu strigăte nesfârşite. — Minţi! îi spuse un deputat îmbătrânit în luptele parlamentare.

Dar oratorul nu se lăsă descurajat. El continuă în liniştea restabilită. Boerii se cred în drept a omoră lumea. Vorbeşte de corupţia în alegeri practicată tot de boeri. Acuză opoziţia de a fi provocat tulburări în ziua de serbare naţională.

Trecând la altă ordine de idei, el aminteşte cuvintele rostite de Roman. Vrea să tragă concluzia că opoziţia ameninţă cu moartea.

Toată minoritatea e în picioare. Strigăte îngrozitoare străbat aerul: Asasini! Tâlhari!

Federi se scoală să răspundă. Dar minoritatea e aşa de zgomotoasă, în cât nu se poate auzi un cuvânt. Pare că el a vrut să arate că guvernul nu e vinovat şi că ehotărât a uza de toate mijloacele, ce-i acordă legea, pentru a asigura ordinea şi instituţiile ţărei.

Zgomotul e aşa de puternic, încât prinţul-preşedinte renunţă a-l mai domina. El ridică şedinţa.

Fu un moment de reculegere pentru toţi, căci la reluarea şedinţei Roman trebuia să-şi dezvolte interpelarea care fusese motivul său, pretextul acestor scene sângeroase.

Săruleanu se apropie de Roman. El era surexciaî, pe când Ronescu părea calm.

In liniştea relativă, ce se stabileşte, se aude de afară un zgomot de ocean întârtat. Vin strigăte de moarte,urlete de durere.

Agenţii, cari sosesc din moment în moment, anunţă că publicul se adună tot mai numeros. Din mahalăli în*depărtate se răsfrâng valurile mulţimei. Din nou jandarmi călări au şarjat pe piaţa Teatrului. Dar pietrelecari cădeau i-au pus din nou în dezordine. A trebuit săintervie o companie de infanterie, ca să-i scape.

Mulţimea avea o atitudine bărbătească. Fără şef aparent, ea se purta ca un singur om. Ştirile îngrozitoare,

în loc să o deprime, nu fac de cât să o întărâte mai mult.

S-au cerut încă soldaţi pentru paza parlamentului. Soldaţii sânt postaţi la fiecare uşă a Camerei şi resping cu brutalitate pe acei cari au pătruns în curtea Mitropoliei şi vor să intre în tribune.

Şedinţa se redeschide,.Inainde de a acorda cuvântul lui Roman, preşedintele anunţă deputaţilor măsurile de precauţiune pe care le-a luat.

Se naşte un mic incident şi o discuţie dacă preşedintele avea voe de a chema singur forţa armată, fără să consulte Camera.

Dar liniştea se restabileşte, când Roman se sue la tribună. Subt braţ, el are o taşcă.

In acelaş moment, din camera miniştrilor, se iveşte baronul de Vale, care stase până în acea clipă acolo. Adversarii schimbă o privire, ca doi combatanţi înainte de a încrucişa spadele.

Dan e liniştit. In negru, cu o floare albă la butonieră el păşeşte uşor, salutând în dreapta şi în stânga. Ori-cât de puţin puritană pare majoritatea, totuşi primirea e rece.

Dan e mai frumos ca vre-odată. Figura lui fină şi nobilă a cărei paloare cerulele de-abia e îndulcită de-o uşoară căldură pe umerii obrajilor, arată, totuşi, o grijă, cu iscusinţă ascunsă. Colţul buzelor are o adâncime, iar în obraz este un tremur nervos. Fruntea lui netedă străbătută de-o uşoară dungă, pare apăsată de-o preocupare împovorătoare.

El se aşeză pe banca miniştrilor, scoase câteva foi de hârtie şi un creion, pe care-l ascuţi. Apoi mai cercetă un teanc de dosare ce le orândui cu îngrijire.

Roman, în picioare, aşezându-şi notele trebuitoare, se reculegea. El era preocupat şi nu cerca să-şi ascundă preocuparea. Fruntea brăzdată şi sprincenele încruntate arătau îndestul furtuna dezlănţuită în sufletul lui.

Se făcuse o linişte adâncă. Avea să se decidă despre viaţa unui om şi soarta unui regim.

De-odată, în mijlocul tăcerei, se auzi un sunet de goarne,— sunet lin şi subţiat, ca din depărtare. Apoi un glas omenesc, care dă o scurtă comandă.

Tăcere. Şi de odată, Camera fu zgudnită de o detunare imensă. Câte-va strigăte, apoi urlete de durere. Un uruit puternic, ca al unui zid ce se prăbuşeşte. Linişte.

Şi Roman începu. Dar cuvintele lui izvorite din zbuciumul gândului întârtat, erau cam incoherente. El începu prin a caracteriza în linii mari guvernul acesta de asasini, ce singur putea să tolereze în sânul lui un asemenea om.

Introducerea, — de ocazie, căci abia încetaseră puştile afară, — fu primită cu aplauze de minoritate, dar cu o tăcere de expectativă de câtre restul publicului. Nu fraze, mai mult sau mai puţin reuşite, asupra ororilor aşteptau, ci faptele noi promise, pe baza cărora începuseră aceste scene oribile.

Dar cuvintele lui produc tumult. Limitos spune că minoritatea venise cu revolvere ca să împuşte pe cei din majoritate.

Săruleanu arată că temerea aceasta era ridicolă, de oare-ce cu cele 6 — 7 revolvere nu se putea omoră o sută şi atâţia de oameni, apăraţi de o armată întreagă.

Preşedintele restabili ordinea cu greutate, — şi Roman putu să continue.

Se făcu o linişte, într-adevăr, de mormânt, când începu să vorbească despre asasinatul lui Moise Aricivo, cercetările poliţiei, constatarea existenţei bandei cunoscute sub numele de „Robii nopţe”i. Acum Camera era subt dominaţia vorbitorului.

Roman simţi aceasta şi, cu cât vorbea, cu atât paloarea tragică a feţei i se mărea. Ori-cât o ascundea subt scutul justiciarului, răzbunătorului, fapta lui se asemăna mai mult cu acea a călăului, gestul lui lua pe om de pe banca nimisterială, din lumină şi glorie, pentru a-l prăbuşi în iadul ocnelor de sare.

Îşi trecu, cu un gest maşinal, mâna pe frunte şi roti privirile în juru-i. De odată ochii se aţintiră, ca a unui nebun şi paloarea i se mări încă, aproape cadaverică.

In preajma lui, într-o tribună, de odată i se arătase Lia.

Dar nu Lia pe care credea că o va vedea, ci o femeie cu ochii plânşi, aproape înebunită de durere, cu faţă trasă. Privirea ei înfăşură cu o nespusă duioşie pe Dan, apoi se puse în luminile lui Roman, rugătoare. El citi în ea mai mult de cât o rugăciune: legarea vieţeiei de viaţa ameninţatului.

Roman se turbură. El credea că vine să o scape din ghiarele unui monstru — şi lovitura îndreptată în contra lui Dan, atingea pe Lia. Spera să o facă fericită şi el, Roman, o nenorocea pentru tot-d-a-una. El credea să fie salvatorul, — şi era călăul.

Lia nu venise să-i vorbească. Dar privirea-i care-l ardea încă, dar buzele care tremurau, spuneau acelaşi lucru: să aibă milă de dânsa, să nu lase ca urgia să cadă pe capul lui Dan, căci moartea lui ar fi mai mult de cât moartea ei. Nu venise să se roage, nu venise, ca maica să se târască la genunchii luiş dar privirea ei era o rugăciune — şi o rugăciune de la Lia.

Mai lămurit, mai neted şi mai puternic. In tăcerea absolută, vocea de odinioară se auzi. Aceeaşi linişte funebră, apoi detunătura puternică. Strigătele erau mai puternice, urlete de durere mai îngrozitoare încă.

Ei şi? Ce-i pasă lui de acei cari mureau?

Ce-i pasă lui dacă lumea întreagă s-ar fi prăbuşit? Ceea ce se năruia acum era mai mult de cât lumea întreagă, era întreaga lui viaţă, — speranţa vagă că Lia va fi iarăşi a lui, când toţi o vor părăsi. Dar se înşelase, Lia, mai mult de cât ori când, lega viaţa ei de viaţa lui Dan.

Şi el trebuia să se supuie: Dan trebuia să iasă învingător din luptă, căci, învins, omora pe Lia.

Când zgomotul puştelor încetă, Roman era hotărât: mai spuse câte-va cuvinte despre Robii Nopţei — şi încheie.

Când se coborâ, strângând cu deznădejde taşca în care erau documentele pe care nu le citise, se făcu iarăşi tăcere. Nici membrii minorităţei nu îndrăzneau să aplaude.

Roman se simţea perdut. Şi când se aşeză la locul său lângă Săruleanu, acesta se făcu aproape că nu-l vede. Stătu o clipă şi eşi repede afară: lacrimele îl podideau. Afară găsi pe Ulmu, care urmase scena dintr-o tribună.

Ioan era buimăcit. Ne mai putându-se stăpâni el zise înfundat:

— O, femeia aceasta!

Dar Roman îi tăia vorba cu asprime:

— Nu vorbi aşa. Femeea aceasta e Lia.

Şi goana cailor îl duse, iar luna nopţilor ce urmară zări pe Roman la fereastra de la Albergo dalta Luna, pe când Ulmu îl pândea cu dragoste din umbră.

De-abia Roman eşise — şi Heruvim intră în Cameră, se apropie de locul părăsit de Roman şi-i luă taşca.

Dan se ridică. Focul triumfului îi strălucea în ochi. El respinse cu putere acuzarea de a fi participat la mişcarea Robilor, citi acte din dosarul privitor la omorul lui Moise Aricivo, arătă că singura învinuire, ce-i s-a adus, e că a avut nenorocul să cumpere de la acel negustor un şirag de mătănii, în ajunul omorului.

Majoritatea aplaudă cu furie, când, într-o preroraţie superbă, el arătă infamia unei campanii duse pe o acuzare aşa de puţin temeinică, sprijinită pe nişte mahalagizme şi pe coincidenţă. Pentru aceasta se ridicaseră miile de oameni, pentru aceasta se omorăseră şi se răniseră atăţea nenorociţi, rămăseseră atăţea orfani. Iată adevărul, iată adevăraţii asasini.

Majoritatea era răzbunată. Aclamaţiuni frenetice, aproape nebuneşti, izbucniră, pe când opoziţia pleca fruntea, zdrobită. Lupta dusă, pe strade şi în parlament graţie lui Dan, se sfârşea în favoarea lui Florian.

Când Dan se aşeză la locul lui, toţi membrii partidului îl îmbrăţişară sau îi strânseră mâna. Era aproape un delir.

Litimos se sui la tribună, pentru a propune o moţiune, care să aprobe şi să preamărească guvernul şi pe Florianu, înfierând sistemul de intrigă şi minciună a opoziţiei. Dar înainte ca el să înceapă a vorbi, preşedintele anunţă că i s-a comunicat oficial că Florianu demisionase şi demisia i-a fost primită, deci, ridică şedinţa, de oare-ce nu se afla minister constituit.

Se şoptea că suveranul rugase pe Florianu să demisioneze, ceea-ce el făcu fără ezitare: era zdrobit.

Şi pe când mulţimea aclama noul guvern, într-o biserică lăturalnică, o maică în genunchi plângea, şoptind încet ca o aducere aminte.

— Morţii!

I
EDICULA, ŞTREANGUL ŞI RUGUL.

Ţara aceasta, frumoasă, ca un colţ rupt dintr-o împărăţie ideală, punct de încrucişare a raselor în rutul războaielor, a fost mamă de viteji. Rare, de un imposibil de aflat, sânt ţările lumei în care să se găsească în legenda vie, din gura norodului sau în cea moartă, din scrisele cronicelor, o mai strălucită probă de dispreţ de moarte şi de iubire de neam.

Şi luptele duse au fost aprige, cum nu se poate spune. Unul în contra zece, fierul se rupea, oţelul se tocea în mâinele lor.

Ştefan şi Mihai au fost uriaşi, cum poate lumea nu a mai avut. Dacă Leonida s-a luptat şi a murit la Termopile, — iar de atunci istoria îl preaslăveşte, — a fost o excepţie. Luptele eroilor noştri au fost continue lupte ca în strâmtoarea grecească.

Dar aceste lupte au sfărâmat în inima străbunilor ori ce simţimânt de milă. Viaţa lor o cumpăneau aşa de eftin, încât şi pe cea a altora nu o preţuiau mai scump. Cei mai viteji şi mai mari voevozi au fost modele de neînduplecată cruzime. E clasică povestirea medicului veneţian despre Ştefan, care, în momentul când umbrele morţei se luptau cu ultimele licăriri ale vieţei, a adus să se omoare, subt ochii lui păianjeniţi, o sumă de boeri protrivnici.

Vlad Ţepeş ni-e înfăţişat ca un monstru. Dar el nu e de cât reprezentantul unei tradiţii sângeroase, tradiţie, din care el făcuse un sistem de guvernământ şi de luptă. Poate că firea omului era mai aplecată spre vărsare de sânge, dar vitejia lui ne înfrântă a scăpat ţara din ghiarele Osmanilor.

Nu e excepţie şi nu e monstru. E reprezentantul sistemului de represiune din ţara noastră, sistem aşa de fioros încât întunecă cruzimele otientale.

Şi nu vorbim de pedepsele neobişnuite, cum e, de pildă, acea descrisă de cronica lui N. Mustea: Care n-aveau să dea, îi Duca-Vodă lega la puşte şi îi ungea cu miere ca să-i mănânce muştele; şi nu numai boerilor făcea această strâmbotate, ci şi jupăneselor asemenea. Şi nu era nici o închisoare pe la toate oraşele, să nu fie plină de bărbaţi, de mueri, carele la acele închisori năşteau prunci şi îi creşteau mărişori copii,- şi fără de închisoare, altă casă nu ştiau. Şi Duca nu trece drept un monstru de cruzime.

Vorbim numai de cruzimele legiferate. Chiar execuţia cu ţapa, care a dat funebrul lui renume lui Ţepeş, nu este nici iscodită, nici introdusă de Vlad.

Intre execuţiile prevăzute de pravile pentru ucigaşii de firea cea mai rea se află ţeapa.

Romancierii au făcut un zgomot imens, pentru auto-da-fele şi arderile din Fanţa, rare acestea şi rezervate numai crimelor, presupuse că au fost comise subt imediata stăpânire a demonului, vrăjitoarelor, etc. Era credinţa purificărei prin flăcări.

La noi, pedeapsa cu „chinurile focului” era aplicată mult mai des. Erau puşi pe rug sau legaţi la stâlp, după pravilele lui Vasile Lupu şi Matei Basarab, robul, argatul sau sluga, care siluia pe fata stăpânului, dacă era cu voia fetei, ea era pedepsită cu moarte. Falşificatorului de bani i se tăia capul, apoi i se ardea corpul în foc şi i se lua toată averea. O pedeapsă de acest fel, mai crudă încă şi mai nefirească, era cea următoare: cel ce-şi va da o fată la o dăscăliţă muere, pentru ca să oînveţe carte sau alt meşteşug ceva şi încă îi va da şi plată să o înveţe şi îi va da şi hrană ce-i va trebui şi aceasta cu învăţăturile ei rele, o va îndemna şi va tocmi vr-un bărbat de o va răpi fără ştirea părinţilor, atunci judecătorul să-i facă lege cum se cade şi să certe pe dăscăliţa, să-i verse plumb topit în gură, să-i pogoare pe grumaji la inimă, pentru că prin aceste mădulare au eşit de la inima ei toate îndemnurile fetei de au scârbit inima părinţilor”.

Pedeapsa cu ştreang era aproape lucru obişnuit. Se pedepsea ast-fel furtul unei găini.

Cât zvon s-a făcut în jurul închisorilor celebre dia străinătare! Oublitele şi tainiţele din Spania şi Franţa au fost trecute ca exemple. Dar iată un model de închisoare, zidită de Ştefan Tomşa la biserica de la poarta curţei domneşti. ‘„Era şi un turn mai înainte în chip de clopotniţă; sub turn era visteria, spune Neculai Mustea, şi subt visterie temniţa, întru care închidea tâlharii, ucigaşii, foarte lucru grozav a privi cineva subt biserică,— adică casa lui D-zeu, — temniţa tâlharilor.”’

‘„Dar şi turnul acela al bisericei, ci iarăşi era semnul morţii, căci carele din boeri se afla în niscai fapte rele, cu rocoşituri asupra domniei, şi-l prindea, în acel turn îl închidea”.’

‘„Putem zice că se aseamâna cu edicula, ce este la Ţarigrad şi cum acei ce încap la turci de-i închid la ediculă nu mai au nădejde de viaţă, aşa şi aici în ţară la noi era acel turn al bisericei curţei domneşti”.’

Nu vi se pare tabloul destul de înfiorător? Iată cum ni se descrie altul; ‘„Vlad Vodă Ţepeş, domnitorul Munteniei, în a doua a sa domnie, adică pe la 1457, a zidit monăstirea Snagovul, în care se afla o cameră şi o icoană a Maicei Domnului.’

‘„La această monăstire erau surghinuiţi condamnaţi politici şi acei dintre boeri, de care voia să se scape acest crud domnitor. Sub cuvânt că ei trebuiau să facă rugăciuni spre a se pocăi şi a li se erta greşelile, erau duşi în acea cameră ca să se închine la icoană. Dar n-apucau să-şi sfârşească bine rugăciunea şi pardoseala le fugea de subt picioare, căzând într-o groapă adâncă şi plină de cuţite tăioase, unde mureau zbătându-se în chinurile cele mai îngrozitoare.’

‘„In această groapă sau subterană, şi-au găsit moartea mai mulţi boeri ai ţărei.’

‘„Mai târziu, camera aceasta înfiorătoare a fost dărâmată şi cu totul desfiinţată, dar subterana a existat până acum vre-o 50 ani, ca o urmă neştearsă şi un document neperitor despre cruzimele şi barbariile din vechime”.’

Dacă această închisoare era excepţia, era asemenea celebrelor închisori din Franţa, unde Ludovicii şi Richelieu, făcea să dispară pe duşmanii lor, sau ai statului, cele l-alte nu erau mai bune. Iată, după Enache Cogălniceanu, o scenă din interiorul unei închisori boereşti.

Se face un complot contra Domnitorului Constantin Moruzi. Domnul, descoperă complotul şi arestează pe boerii complotişti.

Unul din şefii complotului, vornicul Bogdan, fusese lăsat în libertate. Venind la Curte ca să vadă pe cei închişi, se trezeşte că başciohodarul, şeful gardei Domnului, vine şi-l arestează. Când îi se arată ordinul de arestare, el se tulbură, dar agentul „îl ia de subţioară şi-laruncă într-un beciu întunecos, ce se afla în dosul curţei”.

O căldură năbuşitoare era în acel beciu. Pe pământ se afla o saltea.

Nu trecu mult şi Domnitorul dă poruncă ca Bogdan, cu fiarele de picioare, să fie târât la Divan. E osândit la moarte.

Aici urmează descrierea scenei, în care Bogdan şi Cuza sânt omorâţi, asemenea faimoşilor Cinq-Mars şi de Thou.

Vodă chemă pe marele Armaş şi îi porunceşte să-i ducă în „başca din dos şi să le tae capul”.

Marele armaş Balş nu se încrezu în el însuşi ca să execute sentinţa. El vru să însărcineze pe condicar,-dar acesta refuză subt pretext că: „nu sânt gelat de boeri, ci sânt giambaş de mueri. Balş îl bătu cu măciuca armăşească şi-i dete o „sfertă de holircă”.

La miezul nopţei, cei doi osândiţi se împărtăşiră; atunci intră gâdele să-i lege.

Bogdan îşi luă rămas bun de la toţi ai casei sale şi, plecându-şi capul pe muchea patului, zise: Fâ-ţi porunca ce-ai luat.

Cuza cercă să se împotrivească, dar fu legat cobză şi executat.

Acelaş istoriograf pomeneşte astfel de tortură:,,In vechime a existat tortură pentru mărtutisirea vinovaţilor, dar instrumente de tortură refinată, anume inventate şi perfecţionate în acest scop, nu am avut”.

S-ar părea că o îndulcire, această lipsă de rafinare. Dar e cu totul contrar. La „Caznă” propriu zisa, din cauza primiţivităţei instrumentelor, se adăoga şi acea provenită din imperfecţiune. Ori-ce instrument anume pregătit produce numai durerea, pe care e menit să o producă. Puţina iscusinţă a strămoşilor, pe lângă această tortură, mai producea şi una subsidiară, provenită din nătângul chip de a „lucra” şi din primitivele mijloace întrebuinţate. Departe, deci, ca din această nerafinare a instrumentelor de tortură să izvorească o îndulcire de chinuri, ea nu făcea decât să le sporească.

Şi cu multă „naivitate” — de mi se iartă cuvântul — ni se înşira felurile de caznă: bătaia şi tot felul de schingiuiri, precum: spânzurarea de picioare, legarea în ştreanguri şi curmarea corpului, căluşul, punerea fierului roş la tâlpi şi alte asemenea torturi îndestul de crude. Dar se însoţeşte această enumerare, -notaţi că e îndulcită, căci ea e acea de subt legea lui Caragea, care legiferează şi mai civilizează cazna,—cu vorbele: „dar torturi nu anume reglementate şi cu instrumente inventate, şi perfecţionate în acest scop, cum a existat, bunăoară, în alte ţari, unde muzeele criminale le expun vizitatorilor”.

Ca să arătăm spiritul, în care se făceau aceste torturi, voi povesti numai o „îndulcire” făcută pentru condamnaţii bolnavi. Se cunoaşte pedeapsa butucului.

Butucul era compus din câte două bucăţi de lemn, lemn tare, ghilă sau tufan; aceste bucăţi de lemn erau scobite astfel, că fie-care picior al arestatului să încapă în câte o scobitură. Bucăţile foarte bine adaptate, se lipeau una peste alta, se îmbinau perfect şi se închideau cu peroane de lemn.

Erau trei feluri de butuce sau, mai bine, două feluri: butucul de siguranţă sau butucul portativ şi butucul de pedeapsă.

O „îndulcire” a acestui din urmă a format butucul cel mare sau stătător, „pentru condamnaţii bolnavi”.

Vom cerca descrierea acestor instrumente.

Primul butuc ţinea locul fierelor de azi. Era un fel de jug, asemenea cu acel, care se întrebuinţează la noi, -în loc, însă, să fie larg şi să se pue pe grumazii boului, se aşează pe gleznele omului, strâmt şi greu. Osânditul, prins în butuc, era legat de pământ, nu mai avea mişcarea liberă a picioarelor, era un fel de ankyloză.

Cu mare greutate el putea să se obişnuiască să umble cu picioarele în butuc,— căci era nevoit să umble, de oare-ce arestanţii ast-fel împedicaţi, erau scoşi la tot felul de munci publice şi destul de anevoiase, precum era: facerea de canaluri, curăţitul stradelor de noroiu şi gheţuri, etc.

Dar nu de acest butuc ne vom ocupa, ci de ce l-alt.

Şi vom lăsa cuvântul istoriografului, care atenuează: ‘„Butucul de pedeapsă era un butuc foarte mare şi greu aşa că arestatul nici nu se putea mişca din loc, din momentul, în care era pus în el. El era compus, ca şi butucul portativ, din două bucăţi de lemn, scobite şi prinse împreună, foarte mari şi groase. In acest butuc bagă arestatul picioarele stând ast-fel trântit jos pe pământul gol, căci ca pedeapsă, nu i se da mai nici odată rogojină”’. Notaţi că acest pământ era gol, era acel al temniţelor sau, mai bine zis, al subpământurilor glodoase deci, omul era ţinut să stea astfel în mocirlă, ceasuri, zile, luni. Par-că e un ciclu din infernul lui Dante.

Dar să continuăm: ‘„Butucul stătător se întrebuinţa pentru condamnaţii bolnavi şi era compus tot din două bucăţi de lemn, era făcut, însă, pentru mai mulţi arestaţi şi consista din două grinzi groase cu mai multe scobituri. Acest butuc era aşezat într-o cameră rezervată pe lângă fiecare puşcărie pentru cei bolnavi, adică în aşa zisa „odae a bolnavilor”.’

‘„Bolnavii se aşezau pe jos, pe rogojini, îşi băgau câte un picior în câte o scobitură, apoi se lăsa grinda de d-asupra peste cea de jos prinzându-se amândouă la un capăt ca un lacăt”’.

Notaţi că osândiţii nu sânt tocmai crezuţi la cel d-intâiu cuvânt, nici izolaţi la cea d-intăi plângere. Trebue să fie boală grea, pentru ca ei să fie izolaţi.

Inchipuiţi-vă pe un osândit în năduşelile unei boli sfârtecătoare, pe un nenorocit zbuciumat de delirul frigurilor neîngrijită; închipuiţi-vă pe un nenorocit istovit, stors, flămânzit, însetat şi zbuciumat de tresăltările nebuniei momentane, produse de friguri — şi prins în butuc.

Acum veţi înţelege câtă omenie şi câtă îndulcire aveau instrumentele nerafinate ale „caznei” lui Caragea.

Să dăm un exemplu de „caznă” cea mai uşoară: bătaia. In închisoare bătaia nu a dispărut încă, cum nu a dispărut nici de prin beciurile poliţiei. Altă-dată, însă, era reglementată. Un ocnaş suferea foarte des până la 200 „toiage”. Toiagul era o vargă, dintr-un lemn mlădios; avea grosimea unui baston mijlociu, cu care umblă atâţia tineri, cari se apără cu dânsul de...zăvoi.

Arestantul supus la această pedeapsă era dezbrăcat, lungit cu faţa în jos pe scândură lată. El era legat „bine” de mâini şi de picioare.

Apoi începea bătaia, sistematică şi dată în faţa celorlalţi arestaţi, ca să-i întimideze.

II
COSTRUNUL, FIARELE DE PEDEAPSĂ ŞI GHERLĂ.

Chipul, cu care osândiţii erau trataţi, nu pare omenesc. Sânt chinuri oribile ce pot întrece pe ale altor ţări. Apărarea că dacă a existat tortură, ea nu a fost legiferată, se distruge prin sine însăşi, căci chiar se observăcă unele pedepse cu moartea, — pedepse legiferate, —erau chinuri în toată puterea cuvântului. La aceste pedepse cari, — când era vorba mai ales de un condamnat de seama, — aveau loc chiar în preajma curţilor domneşti, asistau foarte mulţi boeri, curteni şi chiar Domnul, magistratul suprem.

Strămoşii au fost cruzi în aplicarea a ceea ce ei credeau că e o pedeapsă. Cruzimea, însă, nu li se poate imputa, pentru motivul foarte simplu că aşa era făcută lupta continuă, pe care o duceau, încât viaţa să nu aibe nici o valoare, iar chinuirea unui duşman să fie un „drept”. De sigur nu într-o continuă anarhie se vor afla apostolii visaţi ai lui Crist, spre a propovădui o ertare şi o îndurare fără seamăn.

Şi din nenorocire simţimintele de cruzime se şterg cu greu, pentru ca în dualilitatea, care constitue omul, trăeşte încă bestia însetată de sânge. Cugetul nu a ajuns la stăpânire aşa de incontestabilă, încât să cumpănească ori-ce pornire violentă. Dacă evreii sânt huliţi, vechiul lor precept de ură stă încă în legislaţii, spre ciuda tuturor ideologilor, tuturor adepţilor lui Beccaria.

Dar oare chiar acel adept al ertărei nu era stăpânit de un complex sentiment atavistic? El cere o îndulcire,o ertare, ca şi când omul îmbrăcat în toga magistratului are drepturi asupra semenului său, transformat în acuzat, singura condiţie pusă de umanitarişti e să se îndulcească: acest drept al judecătorului de a dispune de viaţa acuzaţului,-îndulcind moartea şi tortura. Am spus tortura, căci voi dovedi că tortura există încă, mai groaznică poate.

Vechea fiinţă nevoită să cedeze în faţa evidenţei,, unei nedreptăţi seculare, protestează. Nu vine leal să spună: da, nu am drept să pedepsesc, mai puţin încă să chinuesc; ci, pe căi întortochiate, iartă pe omul iresponsabil, — iartă pe nevinovat, — căci înseamnă a fii responsabil şi nevinovat, când nu eşti decât un instrument în mâna evenimentelor.

Condica penală e stabilită pe o minciună: liberul arbitru. Fiecare zi ce trece arată tot mai mult acest adevăr, care nu poate fi negat de cât de orbi. Imprejurările sânt aşa de stâpănitoare, în cât e minciună că sânt oameni ce comit răul, numai aşa, ca să-l comită. Dar condica penală are nevoie de această minciună pentru a dăinui, căci în ziua în care s-ar conveni de către toţi, că omul nu face răul de bună voie, ci numai împins de împrejurări, cărora nu le-a putut rezista, —la ce vor mai servi toate adnotările din acest codex criminal, ce dozează durerea, precum farmacistul drămueşte otrava?

Obiecţia e veche: apără societatea, colectivitatea în contra individului rău făcător. Foarte bine: „argumentul” e deciziv. Colectivitatea trebue apărată, căci nu există nici un motiv ca ea să sufere de pe urma unui individ.

Dar dacă societatea nu trebue să sufere din cauzai unuia, drept e că ea, care are puterea, şi, deci, justiţia, să-l facă a suferi? Pedeapsa presupune răsplătirea unui rău, — unui rău făcut cu buna ştiinţă. Dacă buna ştiinţă dispare, pedeapsa i-a numele torturei. Are dreptul oare la, colectivitatea, să căznească pe individ? Are dreptul să-l suprime? Atunci suprimaţi pe cei atinşi de toate boalele, ce pot constitui un pericol social; otrăviţi pe sifilitici; destrunchiaţi pe canceroşi; împuşcaţi pe cei cu conjuctivită granuloasă; distrugeţi pe bolnavii de friguri tifoide; suprimaţi pe pelagroşi, ardeţi pe ciumaţi.

Dar societatea la noi nu omoară, societatea izolează. Da, în acest caz cel mai scrupulos dintre determinişti nu ar avea nimic de spus.

Criminalul poate fi rău-făcător massei; trebue izolat. De acord. Ci în izolarea lui îl pedepseşti, ci în pustnicia forţată în loc să cauţi a-l îndrepta, ca pe ori-ce bolnav, îl adânceşti în contactul unor boli sufleteşti şi mai pernicioase. Ce ar spune societatea de un medic, care s-ar mulţumi să izoleze pe un pelagros fără a-i da vre-un ajutor medical, mai mult încă, l-ar pune în atingerea unui bolnav de friguri tifoide? Acest medic ar fi tratat ca un ucigaş, căci răul ar fi făcut cu bună ştiinţă.

Dacă, însă, societatea s-ar revolta ast-fel în contra medicului, de ce să se admită că ea să facă acelaş lucru cu bolnavii sufleteşti, cu aşa zişii ei criminali? Şi nu numai că-i izolează în tovărăşia unor indivizi mai bolnavi şi îi lipseşte de îngrijirea cerută, dar încă îi chinueşte.

Ascultaţi câte-va din instrumentele întrebuinţate în contra osândiţilor. Iată cum istoriograful închisorilor descrie costrunul:

‘„Costrumul se compune din cătuşe groase, deosebite pentru gât, mâini şi picioare.’

‘„Toate aceste cătuşe sunt prinse între ele printr-un lanţ, care pleacă de la picioare, petrecându-se printre ochiul cătuşei de la cea-l-altă mână. In urmă se împreunează amândouă capetele lanţului, prinzându-se cu un lacăt.’

‘„Lanţul se scurtează după voinţă, adică după curm arestantul merită să fie mai aspru pedepsit; astfel că, adesea, lanţul se scurtează atât de mult, încât cel pedepsit este nevoit să stea pe vine, având corpul aşade strâns, încât nu se poate mişca.’

‘„De aici s-a dat costrunului şi denumirea de „cămaşa de pedeapsă”.’

Nichifor, de abia intrat în ocnă, fu nevoit să simtă rigorile costrunului. Spiritul lui de independenţă şi izolarea, în care trăise tot-d-a-una, îi dăduse fără voe atitudinea hursuză şi neînduplecată. Grija lui de a se răzlărţi îl făcu să fie mai mult încă notat rău.

De-abia intrat el avu un incident cu un gardian.

Cum Nichifor nu se supuse imediat la porunca păzitorului, să părăsească lucrul, gardianul îl izbi cu putere.

Bătrânul ridică pumnul asupra agresorului. Dar n-avu vreme să-l lase, căci tovarăşii ameninţatului alergară din toate părţile. Nichifor fu pus în „cămaşa de pedeapsă”.

Lanţul, faimosul lanţ, se scurtă într-atât în cât faţa condamnatului era pe genunchii săi, între pumnii încătuşaţi. Cătuşa de la gură îl zugruma cu încetul; cele de la picioare intrau în carne cu atâta putere, încât la fie-care mişcare sângele ţâşnea.

Nichifor se zbuciumă de vre-o câte-va ori.

La ori ce mişcare, însă, simţi cum cătuşa de la gât -se apăsa pe grumaji, cum fierul rupea tot mai adânc din carne şi din os. Simţea cum cătuşele de la picioarele cuprind tot mai adânc, cum muşcă din ele până la fluer, cum sângele se scurge cald. Nichifor cercă să reziste şi să se stăpânească; durerea îl învinse. Răcni cât îl luă gură, de răsunau pereţii goi ai temniţei,- apoi se linişti. Rămase gârbovit încetul cu încetul simţi că mâinile îi înţepenesc de la închieturi în sus, iar picioarele de la glezne. Nichifor avu senzaţia că nu le mai are. Simţi că nu-şi simţea spetele şi rămase astfel, într-un fel de leşin, în care ochiul paianjenit avea percepţia unei lumi fantastice.

Când îi se dădu drumul, Nichifor păstră aceeaşi poziţie,- de-abea după câte-va ceasuri bătrânul începu să mişte.

Cum se dezmorţi Nichifor văzu că rămăsese cu răni la măini, la picioare şi la gât. Peste câte-va zile o zgancă se prinse peste răni,- dar la ori-ce mişcare zganca se rupea, şi sângele începea să picure.

Bătrânul era notat ca om periculos. Nu trecu mult, şi fu pus în fiarele de pedeapsă. Ele erau foarte groase şi grele. Cele 2 brăţare ale picioarelor erau legate între ele cu două sau trei lanţuri, prinse la mijloc cu un lanţ mult mai gros, de care era atârnată o ghiulea în greutate de 30—50 kilograme.

Mai târziu, aceste fiare au fost desfiinţate, înlocuindu-se cu altele de aceaşi grosime, cu lanţuri mai scurte mult mai groase şi fără ghiulea.

Nichifor fu pus în aceste fiare. La ori-ce mişcare a picioarelor, ghiuleaua atârna grozav. Ajunse să caute a nu mai mişca picioarele; totuşi era nevoit să umble căci munca silnică, îl nevoia să-şi schimbe locul.

Seara când se întindea, simţea piciorul de la genunchi rupt, ca şi când fierul unui operator îl desfăcuse şi-i atârnase în locul lui ghiuleaua blestemată. Noaptea, întins subt pătura lui, veghea târziu; gândurile zbuciumate nu-i dădeau răgaz; dar era şi durerea fizica care îl oprea să poată dormi. Piciorul rupt, ce-i atârna subt cergă, îl durea aşa de puternic, în cât genele obosite se închideau în zadar. Era o durere neîntreruptă, vajnică, ce-l împedica să-şi poată găsi odihna.

Nesomnul şi zbuciumul turburaseră adânc firea posomorâtă a lui Nichifor. Ursuz de felul lui, el ajunsese acum un adevărat revoltat. Din ce în ce mai întărâtat şi mai aprins, din ce în ce mai îndărătnic, el se izola. In special în contra gardianului Neculai Pristavu,—pricina iniţială a acestor asprimi, — bătrânul purta o neîmpăcată ură. Privirile stinse ale ocnaşului se lăsau cu scăpărări de mânie pe faţa lui Neculai.

Acesta înţelese ura adâncă pe care condamnatul i-o purta. Şi, în schimb, îl pândeş din ochi.

Intr-o zi, bătrânul se opri de la lucru. Rănile redeschise îl făceau să sufere adânc. Simţea o slăbire totală; simţea că viaţa se scurge cu încetul. Inchise ochii.

O voce puternică îl scoase din amorţire:

— Lucrează, nemernicule!

— Nu pot.

— De ce?

— Mie-rău.

— Minţi!

— Mi-e rău de moarte.

Pristavu îl cuprinse cu ochii...

— Minţi!

Şi-l lovi cu putere.

Nichifor căzu grămadă.

Pristavu era o bestie. Se azvârli asupra lui şi picioarele lui greoaie, încălţate cu cizme bătute cu cue, călcară pe bătrânul ocnaş şi-l sfârtecară.

De-odată, toată energia reveni lui Nichifor; de jos cuprinse pe Neculai, îl zvâcni de la pământ şi-l lasă să se izbească cu capul de perete.

Pristavu scoase un ruget; gardienii alergară şi-l puseră în gherlă.

Gherla sau carcera de lemn, se întrebuinţa la temniţă ca una din pedepsele cele mai aspre pentru condamnaţii mai răi şi mai nesupuşi, care ar fi contravenit regulilor pentru păzirea ordinei şi a disciplinei.

Această gherlă sau carceră avea forma unui sicriu şi era abia încăpătoare pentrn un om.

Capacul acestui sicriu avea o tăetură la unul din capetele lui, deschisă în forma unui arc.

Condamnatul pedepsit era aşezat înăuntru, stând în picioare,- apoi se punea capacul, care se îmbuca între cele două laturi ale sicriului, rămânând tăetura făcută în partea de sus, adică în dreptul capului condamnatului, pentru ca aceasta să poată respira.

Cănd Nichifor fu adus înaintea gherlei avu un fior,-carcera era un sicriu.

Se dete înapoi:

— Nu vreau să intru.

Pristavu îl împinse fără să-i răspundă.

— O, te rog, — te rog.

Tăcere.

— Fie-ţi milă! Sânt bătrân, nu mă tem de moarte, dar moartea aceasta e prea îngrozitoare.

Căţi-va gardieni îl luară de subţiori şi-l duseră, grămădindu-l în „gherlă”.

Nichifor era un fel de uriaş, spătos şi nalt. Ca să poată încăpea in gherlă fu nevoit să se strângă, iar zidurile de lemn ale sicriului îl prindeau ca într-un cleşte.

Nu apucă, însă, nici să crâcnească, căci capacul se abătu cu zgomot. Se auzi cum se închide asupra lui cu vuetul unor ferării învechite.

Tăetura, prin care venea aerul, era aşa de strâmtă, încât imediat după închiderea capacului, Nichifor începu să se înăduşe. El era cam astmatic; lipsa de aer îl făcu să sufere. Peste puţin începu să horcăe îngrozitor, ochii deschişi nemăsurat jucau în orbite, iar, pleoapele clipeau roşii. Faţa, bătrână şi zbârcită, deveni vânătă; buzele enorme tremurau.

Pe gâtul lui musculos, enorm, ca de taur, vinele se ridicau asemenea unui pachet de frânghii împrăştiate.

Nichifor fixă cu îndărătnicie mica deschidere prin care venea o rază de lumină. Dar nu trecu mult şi auzi urechile văjiind; începu să vadă roş. Scoase un ţipăt năbuşit şi încetă de a mai simţi.

Când se trezi era afară din gherlă. Lângă dânsul şedea Pristavu, pândindu-l cu ochii lui mici şi şireţi, ochi de vulpe, cari colindau toate colţurile, cercetau până în adâncul sufletului.

Om gros, Pristavu era un mal de carne şi de muşchi.

Când mâna lui largă se lasa pe umărul unui condamnat, nenorocitul se zbătea ca un vrăbioi prins de o aripă,-dar nu-i mai scăpa.

Lovea pe arestanţi fără nici un pic de mustrare de cuget. Lovea de rupea. Ocnaşii îl urau de moarte. Intr-o zi, un bandit celebru, Dragoş, un fecior de codri, un primitiv independent, ca şi Nichifor, îl lovi în faţă. Nasul lui Neculai fu sfâşiat şi sângele îl podidi. Pristavu fu ridicat pe sus, dus in infirmerie. El zăcu peste două luni între viaţă şi moarte.

Când se întoarse era o hăzenie. Balafra tranversală îi tăia faţa de-a curmezişul. Un ochi i se scrusese. In locul nasului se zărea o bortă acoperită de o mică bucată de emplastru. Buza era strivită şi câte-va fire rare în locul mustăţei falnice.

Şi firea omului se schimbase. Era tăcut, mai răzbunător de cât altă dată, el nu mai erta.

Puţin timp după ce se intremă, Dragoş dispâru. Mai din vreme fusese în spre Ocnele părăsite dus de Pristavu. Acesta se reîntoase speriat şi povesti că o prăbuşire a vechei ocne îngropase pe faimosul bandit.

Se făcură cercetări. In zadar. Dragoş dispăruse pentru tot-d-a-una. Pristavu fu bănuit. Dar lucrul se făcu muşama, iar el rămase la locul său.

Nichifor căuta să se apropie de paznic şi să se împace cu el. Neculai era presupuitor. Dar Pribeagu se arătă aşa de supus şi de blând, în cât îi risipi toate bănuelile. Nichifor ajunse un fel de slugă, de rob, de animal necuvântător, ce nu rostea vorbă, nu scotea geamăt sau strigăt de protestare la toate maltratările, nu arăta măcar că-n fundul sufletului păstrează ură.

Muncind ca un uriaş, ascultând de gest, răbdând cât nu poate răbda o fire omenească, el ajunse să nu însemne că e om.

Intr-o zi fu înştiinţat, că cine-va a obţinut voe să-i vadă. In ochii lui morţi această ştire aduse o rază de lumină. Şi-a amintit dar cine-va de dânsul! Cine? Poate vre-un copil al lui. Se irosiseră, umpluseră lumea, dar îşi vor fi amintit acum că au un tată şi că sufere în închisoare.

Când se găsi în faţa vizitatorului, fu cuprins de o clipă de îndoială. Figură severă, încadrată de tâmple albite; i se părea că o mai văzuse el când-va, dar nu-şi amintea unde şi cum.

O voce întunecată întrebă:

— Ţi-aduci aminte de mine?

Nichifor tresări. Vocea aceasta îi era cunoscută. Şi, de-odată, un văl de sânge îi purpură obrajii.

Da. Era poliţistul care-l arestase după omorul lui Moise Aricivo.

Era Heruvim.

După ce Roman părăsise Camera, el luase hârtiile rămase şi se închisese cu dânsele. Noaptea o petrecu cetind. Când zorile veniră, îl găsiră cu ochii roşii,— de nesomn, spuse el, —şi cu tâmplele mai albite.

Cum veni ceasul, se duse la prefectul de poliţie, cerându-i voe să lipsească câte-va zile.

Prefectul fu suprins. Era prima oară, când Heruvim cerea un moment răgaz, o clipă de odihnă. Dete imediat învoirea.

Spre seară, din mica lui odăiţă, eşi un burghez rotund, roşcat, cu ochelari şi cu o lungă barbă albită.

Heruvim nu mai dete pe la poliţie câte-va zile.

Unde era? Nimeni nu ştia să spue.

In sfârşit, se reîntoarse. Imediat se duse la parchet, ceru să vadă pe judecătorul, care instruise afacerea Aricivo, se închise cu dânsul şi rămase în convorbire timp de mai multe ceasuri.

Apoi plecă din nou, şi sosi la Târgul-Ocnei.

Nichifor îşi părăsi masca de indiferenţă. Vederea lui Heruvim, care fusese pricina iniţială a tuturor nenorocirilor sale, îl scoase din amorţire.

Dar aceasta nu ţinu de cât o clipă. Privirea i se stinse, ca un apus de soare, obrazul se destinse. El reveni bruta ocnelor.

Heruvim se apropie, îi luă mâinele pline de cicatrice şi-l făcu să şadă lângă dânsul. Apoi începu să vorbească.

Ce-i spuse aşa in şopot? Nimeni n-a ştiut. Destul că Nichifor deschise ochii largi, plini iarăşi de lumini. Făcu un gest, ca pentru a se scula.

Se uită lung, lung în ochii lui Heruvim, şi-şi relua masca atonă.

Dar poliţistul nu se descurajă.

— Mă auzi, Nichifor, mă asculţi?

Bătrânul afirmă din cap.

— Dacă mă auzi, de ce nu-mi răspunzi?

Nichifor tăcu.

— Uite, am venit ca să te scap, să nu mai fi închis în ocnă, să nu mai fi chinuit.

Nichifor era o stană.

— Gândeştete bine, din ceea ce ai să-mi spui poate eşi scăparea ta. Gândeşte-te.

Pribeagu îşi strânse la pept zeghea de aba sură, vergurată cu negru, mişcă a lene din ochi şi tăcu.

Era atâta resemnare, atâta temere de necunoscut, încât Heruvim înţelese că era nefolositor a mai înzista.

Il privi încă odată lung, mai şopti câte-va cuvinte, apoi eşi.

Nichifor clătină capul uitându-se în urma lui, şi se reîntoarse iarăşi la munca.

Heruvim veni în Iaşi, se închise o noapte şi o zi în odaie, apoi se reîntoarse la postul său, cu aceeaşi înfăţişare severă şi întunecată.

Urmă să lucreze cu sărguinţa ca în trecut. Dar de unde raza unui surâs i se arăta rar pe buze, acum ochii îi erau mai întunecaţi, fruntea mai îngrijorată. Noaptea nu mai întârzia prin vre-un locaş de petrecere.

Intr-o zi, gardistul cimitirului îl zări lângă o groapă. Heruvim şedea în picioare, cu privirea fixă pe piatra mormântală. Privirea-i era dusă, se vedea că gândul îi zbura aiurea.

Când la poliţie fu întrebat unde a lipsit atâta vreme, răspunse cu un zâmbet aşa de întunecat, încât se păru o rază strecurată printre doi nori furtunoşi.

— Am fost la vânătoare de vulturi.

III
INFERNUL DE SARE

Ocnele sânt, par-că, destinate să fie aşezământ de perzanie şi de deznădejde.

Chiar istoria legendară le arată acest caracter.

Târgul Trotuşului, al cămăraşilor, a fost mutat la locul pe care l-a ocupat, despre Grozeşti, de către un oarecare logofătul Trotuşanu. Acest logofăt fusese vel cămăraş sub domnia lui Ştefan cel Mare. Cei întâiu mineri cari au întreprins lucrarea ocnelor pe socoteala lor, ar fi aceia a Ocoloşilor de Trotuş.

O legendă curioasă e cea următoare: Acum 150 de ani, tâlharii din ocnă măniindu-se asupra cămăraşului şi prinzând înăuntru pe Delar, le-ar fi ţinut acolo câte-va zile. Iar pentru a pricinui şi pagube exploatărei, ar fi încărcat 6 dropi streliţi de la 1120 — 2000 oca de sare într-o taşkă şi că pe urmă, de al doilea odgon aninând vre-o 12 dropi, ar fi încurcat odgoanele, le-au adus la aceea de s-ar fi rupt, şi căzând dropii îndărăt. Dumnezeu rugăciunea Delarului, ar fi făcut să se nărue ocna. De altminteri, ocna era subt puterea spiritului celui rău, căci de-o săptămână, ea vuia într-una.

Subt dărâmăturile ocnei au rămas îngropaţi şi Delarul dor şi chinuitorii săi, tâlharii. Se vede că probuşirea a fost aşa de puternică, în cât herghelegiul chiar de la crivax, s-ar fi făcut nevăzut cu caii săi. In acea legendară groapă, — ocna părăsită, — dispăruse Dragoş.

Viaţa externă a acestui infern pământean era înfrigurată de aceeaşi sete de sânge. S-ar ziăe că „boala” omorului, că dorul de a stinge vieţi omeneşti treceau prin păturile de sare şi, de la om la om, ameţau pe ocnaş, asemenea vrăjitorilor din eviu mediu, oare „posedau” o întreagă populaţie. Ca să arăt mai bine această curioasă transmisiune a aceluiaşi păcat, voi cita o scenă petrecuttă în 1835, cum ne-o povesteşte un contimporan.

Era Luni, într-o zi de vară, pe la orele două după amiază, o mulţime de locuitoti unguri din Moldova, contrabandişti din Transilvania, un roiu de femei de munte,cu frumoasa şi pitoreasca lor îmbrăcăminte se înghesuiau pe singura uliţă a târgului.

Din zece în zece paşi, chiotele şi cântecele zbucneau în aer printe uşile deschise ale crâşmelor şi din gărliciurilor beciurilor. Colo glodaşul îşi bătea cu copilul ţiganca, căci îi dase de băut din banii ce ea îi câştigase, iar puţin mai înainte şagăul cu eternul său fes răş-bălan, cu ciocanele atârnate în traista de la gât şi cu un pumn de varză murată într-o mână, iar într-alta cu oca de vin, îşi alinta nevasta, ce vrea să-l ducă în dealul ocnei şi mergea pe uliţă pentru hatârul tuturora. Era, în fine o zi dintre acele, când puţini jidovi se mistue prin case şi când observatorul străin vede lucruri, pe care numai acolo le va întâlni.

Boerul cămăraş se pusese acuma la cărţi cu gramaticul şi câţi-va partizani dintre amploiaţii boeri fruntaşi, iar veselia rufetului era în vălva sa; când de odată, despre cămară uliţa se umplu pe neaşteptate de 12 inşi cu 3 cai în prohod, impovoraţi de desage; ei se înşirară pe uliţă. Zgomotul ce-l făceau caii şi sclipirea iataganelor şi a pistoalelor, ce fiecare purta la brâu, de abia fură în stare ca să atragă asupra lor privirile din fundul ocnei. Fi înaintară până în mijlocul grupelor, se trăsese într-o parte, spre a le face loc, când acel ce mergea înfruntea lor, om frumos şi a cărui stare greu ar fi fost cui-va să o ghicească, de odată suflecând poalele anteriului de cutnie în brăul de caşmir ce-i încingea mijlocul ticsit de arme, se înturnă cu repez ciune către unu din ai săi şi zise:

— Căpitane Ioane! şti că am nimerit tocmai la vreme; avem să-i găsim scobind sarea. Bine v-am zis eu, de-am mai poposit ceva.

— Mai târziu era încă mai bine, răspunse acel, către care se adresase şi care ducea în spate două fiinţe ghintuite.

— Habar să n-ai! venirăm aici să facem pomană şi o să încep chiar de la aceşti creştini, cari poate că n-au cu ce să mai petreacă de munca săptămânei.

Şi zicând acestea, o ploaie de rubiele şi de sorocoveţi, zăngănind, se rostogoli pe podiala de lemn şi se împrăştie în mijlocul grămezilor de rufetaşi. Curând pocniturile şi ciocniturile ocilor de lut, căzute din mâinele acelor, ce se repreziră după bani, tumultul îmbrănciturilor şi al înjurăturilor nu putură înăduşi răcnetele de bucurie ale celor ce, apucând câte-ceva, se ridicaseră în sus strigând cât îi lua gura:

— Să trăiţi, boeri d-v! Şi la mulţi ani, mărirea voastră, căpitanilor! intonă ceata glodaşilor. Iar când se mântui cea mai de pe urmă strigare de „adă-ne vin”, trupa călăreţilor se făcuse nevăzută şi era acuma în deal.

Doi-spre-zece inşi se vedeau de-asupra măglilor, înconjuraţi de o mulţime de zdrenţuroşi căzuţi în genunchi dinaintea lor, căci căpitanul Costişă se şi înturnase acum cu o ceată dintre tâlharii din ocnă, ce după slobozirea tăciunelui din gura ocnei se suise în locul sărei.

Din când în când de la cazarme de din dărătul unor polobcace, un singur Unter (ofiţer) ce nu voi se să fugă de vale, ţintea în banda tâlharilor şi tocmai atunci şi căpitanul, blestemând, pusese puşca la ochi, spre a răspunde îndrăznelei lui, — ce-i omorâse un tovarăş, —când, de odată cu pocnetul puştei, se ivi la porţile ogrăzei un nour din vesela lume, ce cu puţin mai înainte o văzurăm cu ocele în mână şi acum, cu parii de-a umărul, se asvărlea spre măgle răcnind:

— La hoţi, băeţi!

O cumplită descărcătură urmă acestor cuvinte şi câţi-va căzură.

Indărăt, băeţi! strigară patru glasuri ce se ridicară de subt podişurile ogrăzei.

Dar gloatele, ca şi când nu le-ar fi auzit, răspunseră prin o grindină de pietre, ciomege şi ciocane, ce căzură asupra măglilor.

După aceasta urmară 5 focuri pornite din taricadă şi de subt podeţuri culcară încă pe doi dintre talhari, unuia i se sfărâma capul de ascuţişul unui ciocan şi gloatele năvăleau orbeşte, încât însăşi tâlharilor li se făcuse milă a mai trage în nişte oameni atât de bravi şi nearmaţi.

— Indărăt, creştinilor! strigă Costişă, slobozând cu furie o puşcă spre un podeţ mai de la vale, de unde o încărcătură făcută din o parte de jumătate de sorocovăţ. In loc de glonte, îi pătrunse umărul stâng.

— Da-tu—ce vrei, ţigane? răcni un altul adresându-se către un ţigan, ce înaintase până la câţi-va paşi de el.

— Dec! la ce mă întrebi? răspunse ţiganul, plecându-se în jos şi înhăţând o găleată.

— Da-nu te temi de cel rău?

— Ce poate că mi-i omoară?

Şi de odată două trupuri se rostogoliră de pe măgle, unul lovit de un glonte venit despre cazarmă şi altul de găleata ţiganului.

Tot în acelaş timp şueratul altui glonte, întocmai ca şi chemarea haiducească, sfâşie aerul de-odată cu slobozirea puştilior de subt podeţuri şi de pe măgle. Căpitanul Costişă căzu jos, căci soaţa jumătăţei de sorocovăţ îl lovise drept în piept. Puţin după aceea toată gloata rufetaşilor era de-asupra măglilor, însă ei nu găsiră de cât 9 trupuri sângerate, caii încărcaţi cu merinde şi bani şi pe un hoţ, care nu trăia de cât până să-şi mărturisească crima şi complotarea tovarăşilor săi de afară şi din ocnă. Mâna ce a tăiat jumătatea de sorocovăţ avu parte de o sabie de onoare dată de către ţară, iar ţiganul muri zdrobit de dropii ce, cărându-i în spate, s-au năruit asupra-i.

Scena de mai sus e autentică. Căpitanul „Costişă” e un ocnaş. Costea Zaharia care scăpă din ocnă, şi apoi, cercă să libereze pe tovarăşii săi. Inainte de a eşi din acel iad, tâlharul făcuse jurământ că va căuta să scape pe tovarăşi rămăşi, şi chinurile, pe care fioroşii lui prieteni le îndurau, erau aşa de puternice, încât sufletul de piatră al acestui om a fost mişcat; el s-a reîntors să-i scape, cu riscul chiar de a fi omorât...

Partea cea mai puţin urătă e tocmai munca salinilor. Munca aceasta chiar excesivă, e o distracţie.

Deşi au trecut atâţia ani de când Costea Zaharia a scăpat din închisoare, totuşi nu s-a schimbat cu mult chipul de exploatare. Iată cum un scriitor contimporan ne arată lucrarea: Când cămara are să înceapă o gură nouă de ocnă, ea cheamă pe birăul rufetului, şi dându-i în mână orânduiala lăturaşilor care trebue să tae şi să care lemnul necesar la ocne, îi ordonă ca să-şi ia împreună un număr de şangăi şi să sape o gură de ocnă nouă în solul, ce va şti că-i sarea mai în faţă şi fără vine de apă. Cu toate acestea, nu este o singură pildă, în care o groapă de sare, începută de vre-un şangău, să fi rămas nelucrătoare din negăsirea straturilor de sare; la din potrivă, sub cămărăşia Opreanului s-a făcut înadins cercare săpând mai alăturea de locui însemnat de birău că se găseşte sare şi unde l-au asigurat că nu va găsi, nu s-a găsit. Din această pricină,toată direcţia exploataţiei o are birăul, care se alege dintre rufetaşi.

Când birăul a însemnat locul de ocne, el pune 12 inşi într-o parte şi 12 într-alta, la o depărtare de 3 stânjeni, cari, de odată săpând, fac unii groapa ocnei, a cărei lărgime este de 1 jumătate stânjen pătrat, iar alţii răsuflătoarea ocnei a căreia lărgime e numai de un stânjen şi este menită pentru evaporarea umezelei şi a aerului carbonat. Lucrătorii, odată cu săpătura în pământ merg în jos şi cu ţâmbruitura, ce nu ne e alta de cât nişte ghizdele, cu deosebire că ele sunt mai bine încleştate şi făcute din bărne groase, sănătoase şi în patru muchii.

De îndată ce au dat de sare, — mai obişnuit ea se găseşte pe la 10 —11 stânjeni—din când în când fac câte un loc de prind ţambrile în peretele de sare, care însă, merge tot ţămbruit încă la o adâncime de 8 şi 9 stânjeni, când apoi atât acei de la gură, cât şi acei de la răsuflătoare lăsând de câte-şi patru colţurile bortei patru stâlpi de grosimea a 6 palme, spre răzămarea tambrilor şi sprijinirea bolţei ocnei, pornesc lucrarea lor unii spre alţii până se întâlnesc şi, lăsând un spaţiu deşert între amândouă gurile, formează aceea ce se numeşte cerul sau bolta ocnei. După aceasta, tăetura lor se lasă drept în jos, formând fundul ocnei în chipul unui con, de unde apoi se lasă tot treptat straturile, cari prefac pereţii în colnice.

Şi tot mergând în jos şi tâind pereţii scăriş, adese-ori ocna capătă o adâncime de 62 stânjeni, iar de acum incolo ocna nu se mai adânceşte la fel, din cauza greutăţei scosului, ci numai se lărgeşte şi adesea capătă o circomferinţă de 320 stânjeni, — aceasta, însă, variază după tăria stâncei de sare. Ast-fel este metodul simplu, întrebuinţat în facerea şi lucrarea unei ocne, însă nimic nu e mai curios la văzut de cât priveliştea ei, din uşnă sau din cerul ocnei.

A vedea acea mulţime luminată de feştile aprinse, înşirate una mai sus de alta, după rândurile straturilor de sare; a privi acel cer întunecos şi presărat de stele artificiale; a auzi zgomotul acel din tartar, ce-l face ciocănitura, e o senzaţie şi o uimire ce nu se poate descrie.

Nimic iarăşi nu este mai simplu de cât chipul cu care şangăii procedează la tăerea sărei. Cele mai de multe ori ei obişnuesc a se întovărăşi câte 8 — 10 pe un strat de sare şi săpând în linie dreaptă, cu ciocanele un şanţ de o palmă şi jumătate de la marginea straturilor şi la o adâncime de o palmă şi ceva, după ce cu toţii au isprăvit aceasta, se scoboară de pe straturi; trei dintre dânşii iau pene de fer, lungi, late, ascuţite la un capăt, dar la cel-l-alt muchiete, potrivindu-le in vâna de sare. Ceil-alţi bat întrânsele cu maiurile, până ce întreaga brazdă se despică.

Isprăvindu-se această operaţie, bine, căci de multe ori vână e sucită şi brazda răsare, apoi fieşte-care îşi împărţeşte partea sa în dropi de câte 75-l80 oca unul, pe care, însemnându-l, îl rostogoleşte devale; curăţând apoi se scoate sfarmătura afară şi se vinde sub numire de măruntă; asemenea şi bucăţile de câte o oca, două şi mai mici, ce se numesc goştele şi dropii mici pânăia 10 —15 oca numite goleşti şi dropii mici până la 35 şi 45 oca, care se zic coteşti şi pentru care, afară de dropii cei mari, nu se primeşte nici o plată, ci rămân în folosul cămarei.

Alt-fel, însă, este scoaterea afară a sărei, scoaterea ce se face cu caii, numiţi ghenci.

Iar pe unele locuri ştiinţa a voit să se introducă.

Aşa la fie-care ocnă maşinele exploatative sânt: crivacul cu trei roţi aninate de asupra ocnei şi cu odgonul marin, care singur de abia se sue cu patru boi în deal şi care pe lângă lungimea de 56, 58, 62 stânjenia adâncimei ocnei, mai are încă o lungime de 20 stânjeni din punctul ridicărei deasupra ocnei, a spaţiului ce este de la ocnă la crivac şi a părţei ce mai rămâne învălătucită pe el şi a căruia grosime e ast-fel că o palmă trage-l oca şi jumătate.

IV
FII PEIREI

Lucrarea ocnelor e tot cea descrisă. Bine înţeles, cu timpul s-au introdus unele îmbunătăţiri, ca transportul sărei cu vagonete. Principiul extracţiei, însă, a rămas acelaşi.

Cercarea de evadare a banditului Costea Zaharia a avut loc în 1835. După cum se vede, osândiţii la munca silnică stăteau atunci în groapa ocnei. Ei erau astfel înmormântaţi de vii, căci nu se scoteau afară pentru a respira, pentru „aerisire” de cât cei bolnavi şi slăbănogi. Atunci ei erau puşi doi câte doi şi doctorul era chemat să-i viziteze.

Partea din ocna, în care trebuiau să locuiască şi să tae sare, era anume destinată pentru ca să se facă o mai bună pază.

Sarea se transporta şi noaptea. Această împrejurare a servit de minune lui Costea Zaharia, în evadarea lui. Folosindu-se de întunericul nopţei s-a pus pe furiş în locul dropilor de sare şi eşind până în faţa ocnei, a lovit cu ciocanul în cap pe santinelă şi a azvărlit-o pe gura ocnei.

De la evadarea lui, sarea se tâia numai noaptea, iar ziua se transporta aşa cum am spus.

Tot ca măsură de precauţiune, ocna nu avea scări.

Nichifor află hotărârea ca extragerea sărei, să se facă împreună numai când se cerea o mare cantitate de sare, în cazul contrar, arestaţii lucrează cu rândul. Aşa că îi era dat să aibă câte un moment de odihnă.

Dar nu rare ori se întâmpla că se trimiteau toţi arestaţii la muncă; la închisoare rămâneau numai cei însărcinaţi cu corvezile şi diferite alte servicii impuse de administraţiune.

Ei erau păziţi foarte de aproape de soldaţi. Erau păziţi milităreşte şi cei ce lucrau în saline. Pentru acest timp şi pentru escortarea şi aducerea arestaţilor la lucru în ceasurile hotărâte, este o gardă anumită. Ca şi la munca făcută de şangăi, munca ocnaşilor este împărţită. Intre ocnaşi se stabilesc diferite corporaţii.

Ciocănaşii sânt ţinuţi să tae cantităţi de sare anume hotărâte de direcţiunea şi administraţia închisorei. Pentru această muncă să plăteşte o sumă de bani, din care statul ia o parte.

Cioplitorii sânt de două categorii, acei care lucrează la pereţii verticali şi acei, cari lucrează la pereţii înclinaţi şi cari sânt mai bine plătiţi. Lucrarea aceasta din urmă e mult mai grea şi mai periculoasă.

Măglaşii sânt acei cari se ocupă cu lucrările de extracţie a sărei de saline şi transportarea ei în locurile de rezervă. Ei sânt grupaţi şi lucrează în echipe. Este o cantitate fixă de sare ce trebue extrasă, precum şi o anumită sumă, ce li se dă ca plată.

Meseriaşii sânt arestaţii, care ştiu un meşteşug, ferari, tâmplari, lemnari. Ei sânt întrebuinţaţi în atelierele ocnei, la diferitele lucrări trebuitoare închisoarei.

Salahorii nu au o lucrare anume hotărâtă; ei sânt întrebuinţaţi, ori-unde se simte nevoia de ridicat. Din cauza greutăţilor mari, ce li se impune să ridice, foarte mulţi sânt bolnavi de hernie. Pentru a preântâmpina boala se dă acestor ocnaşi o largă cingătoare, formată din benzi de aba sură. Această cingătoare le cuprinde mijlocul şi-i susţine. Ca să nu se folosească, însă de cingătoare pentru a scăpa sau ca uneltă a-şi pune capăt zilelor, noaptea li se retrage.

Nichifor fu îmbrăcat cu haina închisoarei. I se dete o cămaşă, o zeghe, o pereche ce iţari şi un bonet. Hainele erau făcute de aba sură, vărgată cu negru. In picioare avea opinci.

Arestaţii dorm în paturi comune. Nu au nici un aşternut, iar capul îl sprijină pe perne de pae.

Se acoperă cu o pătură.

Tovarăşul lui de pat era de vre-o zece ani in ocnă.

Cercase de mai multe ori să scape, dar fusese prins.

Odată credea chiar că libertatea-i zâmbeşte. Fugise de subt paza soldaţilor, cari îl privegheaţi la corvadă —şi se depărta. Pristavu, însă, îl ajunse din urmă şi —niciodată nu vru să mărturisească în ce fel, — îl readusela închisoare. Pristavu primi o gratificaţie şi, printr-unordin circular, fu dat spre pildă tuturor păzitorilor.

Il chemă Serdaru. Era un om bătrân. Ochii săi negri aveau o căutătură cam chiorăşă, care turbura adânc. Capul pătrat, prognat, cu urechile apropiate lipite de cap. Sprâncenele mâncate, genele roşii. Toată faţa îi era tăbăcită şi plină de creţuri. Gura mare neregulată, fără dinţi era spăimântătoare. Mâinele pline de bătături, erau noduroase, grozave. Vederea lor îţi da impresia oribilă a unui lanţ omenesc, care ar opri viaţa, apăsând pe grumazi.

Acest om fusese încercat de toate neajunsurile închisorilor, suferise tot felul de cazne, cu stoicizmul unui suflet neînfrânt, pe care pedepsele nu-l puteau pune pe gânduri. A ucide la dânsul era un drept. Simţea nevoia de a se hrăni, de a fi, dacă cine-va se împotrivea, pumnul lui înarmat zdrobea obstacolul.

Ura în pe Pristavu mai presus de ori-ce simţimânt. In şopot, Serdaru spuse lui Nichifor toată duşmănia care clocotea în sufletul lui. Bătrânul fu mişcat. Nici-odată atâta patimă nu-i fusesă spusă de o gură omenească.

Ura contra păzitorului îi apropie. Aveau un punct comun, aveau o vorbă care-i încălzea pe amândoi.

Serdaru îşi povesti viaţa. O viaţă oribilă. Descria cu amănunte omorurile şi, din când în când, îşi trecea limba pe buzele subţirele şi palide, ca şi când le-ar fi supt de sânge. Amintea cu plăcere toate amănuntele cele mai crude. Aşa, într-o seară pătrunse la o familie evreească, pe care o omoră în întregime. Cu o lovitură de cuţit culcă la pâmânt pe evreu. Şi Serdaru dădea un amănunt îngrozitor, în preciziunea lui.

Pârul roşcat al evreului, — „Zulufii”, cum spunea el, —atârna în sânge.

Erau trei copii, din care doi de la 5 până la 8 ani. Mama, spăimântată şi nebunită, îi luă în braţe şi căzu în genunchi înaintea lui, ca să-i cruţe.

Serdaru repetă cu un hohot de răs înfundat răspunsul, pe care i-l dete.

— Lasă, jupăneasă, am mâna foarte uşoară. Am să-i omor ca pe nişte pui de găină.

Şi apoi preciza cum i-a omorât. Pe cel mai mic, care se uita la dânsul, mirat şi căutând să se joace cu aceasta „babă” cum îi spunea în zămbiri, îl luă de subsuori şi-i împlântă cuţitul în sân. Micuţul scoase un ţipăt. Cuţitul fusese împins cu atâta furie, încât se prinse în uşă, iar copilul rămase pironit, asemena unui fluture aninat cu un bold. Şi gura nemernică se deschidea într-un rictus oribil, într-un hohot îngrozitor, când pomenea de „salturile jidanaşului”.

Pe cei-l-alţi, îi omorâ mai uşor. Cu acelaş cuţit le tăe beregată, „ca la puii de găină” cum promisese mamei.

Mama nu-şi perduse conştiinţa. Azistase la toate chinurile copiilor, ca de piatră, înţepenită, oribilă, cu părul despletit, cu ochii holbaţi. La început ţipase. Apoi rămăsese cu gura întredeschisă, fără a putea scoate un cuvânt.

In sfârşit monstrul se apropie de dânsa şi repetă cu voluptate dialogul avut:

— Aşa-i că m-am ţinut de cuvânt?

Femeea tăcu.

— Nu mă auzi?

Femeea tăcu. Serdaru spunea în amănunte chipul cum îi desfăcu peptul şi îşi şterse cuţitul năclăit, de părul blond al femeei şi —cu un fior de plăcere, — cum împlântă cuţitul în inimă.

Nichifor îl întrebă:

— Dar mai înainte?

— Mai înainte eram prost. Furasem de la cărciumar câte ceva de ale mâncărei. M-au prins şi am intrat la dubă. Noroc că am dat de al de Popa, care m-a învăţat cum să mă port.

Şi Serdaru răse pe înfundate. Era evident că amintirea acestor scene îi producea o plăcere, o desfătare aproape senzuală. Ochii îi străluceau ca la unele animale în timpul coitului.

El îi mai spuse multe. Era ultima spiţă de haiduc. Povestea despre Petraru, pe care părintele Mitropolit l-a scăpat de la închisoare, dar care l-a jefuit chiar pe Mitropolit.

— Ehei! Să fi văzut bărbat! spunea bătrânul cu o lucire de admiraţie în ochi.

Pentru dânsul cel mai mare om era Petraru.

Fire bisericoasă, de altminteri, Serdaru amintea o mulţime de scene în legătură cu popii şi icoanele.

Apoi îi vorbi despre cei-l-alţi deţinuţi. Cel mai prost —mai puţin vinovat,—era Zaprog, care omorâse cu lovituri de ciocan pe „prinţul” Teulescu. El spunea că fiind-că l-a găsit la fica lui, Marişca, şi nu putea suferi această necinste,- acuzaţia, însă, găsi că cercase să extorcheze bani de la „prinţ” prin acest chip şi că-l omorâse numai fiind-că „prinţul” refuzase.

Serdaru îi prezentă şi pe faimosul Popa, şef de bandă. In haina lui vărgată, trupul lui se încolăcea ca un şarpe. Era lung şi subţire. Gât de bâtlan, pe care se aşeza un cap pătrat fară sprincene şi gene. Gura mare şi desfăcută, asemenea cu o tăetură orizontală în faţa osoasă. Nasul turtit, cu nări mobile, asemenea ale animalelor carivore. In loc de ochii, două afundări boltite în întunericul cărora străluceau două lumini fioroase.

Trupul lui Popa era subţire ca al unui adolescent. Dar de la gât şi până la glezne, ci era plin de cicatrice, de gropi, de răni rău închise.

Popa fusese un sătean liniştit. De copil se îndrăgise de o fată din satul lui şi firea lui sângeroasa s-a lămurit după o întâmplare.

Se dusese cu satul la cules brânduşe, pe Adâncata. Adâncata numeau ei ori ce vale mai scobită. Făcând un pas greşit el veni de-a berbeleacul şi se izbi cu creştetul de o piatră. De atunci, firea i se schimbă. Deveni puţin sociabil, apoi se izolă. Plecă din sat.

Cu ce dragoste povestea Popa isprăvile lui prin oraş. Petrecerile cu prostituatele de rând îl făceau să crăşnească din dinţi, ca şi când ar fi simţit plăcerea cea mai intensă.

In împrejurări, pe care nici el nu le putea hotărâ,— „îmi întunecase ceva mintea”, povestea el, — omorâse, pe o nenorocită, cu care trăia. Apoi, plecă să „haiducească” în codru. De haiducia aceasta vorbea cu plăcere. Pe braţ avea un semn, care reprezenta un om gol, cu o sabie în mână. Dedesubt era scris: Haiduc.

Omorâse, Siluise, Torturase. Fără pic de remuşcare sau de temere, el se lăuda cu crimele sale faţă de păzitori şi de toată lumea. Soldaţilor, le spunea, cum fusese arestat de poteră —„dar după o luptă vitejească” —cum fusese dus la Bucureşti. Acolo, prin ce mijloc nu vrea să spue, îşi procurase un cuţit, omorâse soldatul de pază şi fugise. Codrul îl cunoştea; şi el cunoştea codrul. Luă iar drumul lui.

Era a treia oară, de când sta în Ocnă. Din ce în ce viaţa, pe care o ducea, îl făcea mai aspru, mai întunecat. Crimele, pe care le săvârşise după fie care evadare, erau din ce în ce mai fioroase. Contactul criminalilor, munca silnică sau izolarea, aveau acelaş efect asupra lui: îl exaltau.

Al treilea vecin era Ionică Lunganul. Acesta fusese mult timp închis în secţia alienaţilor mintali, de oare-ce păzitorii pretinseră că nebunia îl paşte. Dar peste puţin doctorul îl redare ocnei.

„Ionică se prefăcea”.

Era lung, lung, nesfârşit de lung. Popa spunea că un gândac, care începea, să-i se sue de la picioare, punea câte-va zile până să-i ajungă la ceafă. Mai slab încă de cât ceilalţi braţele lui nesfârşite păreau două antene ale unei insecte uriaşe. Din când în când, braţele se agitau spasmotic deasupra capetelor celor de faţă, scuturând o scufie pe care o furase din secţia de alienaţi.

— Asta-i camilafca de mitropolit, striga Ionică.

Era nebun într-adevăr? Nici tovarăşii lui cei mai de aproape nu ştiau ce să creadă. Mintea acestui om era întunecată. Rare-ori scăpărări de inteligenţă apăreau în ochii dezorbitaţi.

Faţa-i era scofălcită şi brăzdată de zbărcituri. El spunea că se supune la felurite „ascultări” pentru ertarea păcatelor. Fusese călugăr la mănăstirea Secu, afirma el.

Fusese sau nu, era o problemă, pe care nu o rezolvi nimeni. Câte-odată spunea, lucruri exacte, pe care mai toţi tâlharii le puteau controla cu amintirele pribegirei lor; altă-dată însine fantastice întâmplări. El se jura că în mănăstirea lor venise pe jos din Iaşi, —„acuma vre-o două perechi de zece ani”.— Gavril Buzatu, călăul Moldovei. Era bătrân şi gârbovit. El venea să-şi ispăşească păcatele şi să se supue la cele mai crude ascultări”. Apoi, de-odată, Ionică începea să povestească o înmormântare. Pomenea veşnic de o călugăriţă, care venea la mormântul acesta, o „călugăriţă tânără şi frumoasă, ca o rază de „soare”.

Când îl întreba cine-va:

— Dar al cui era mormântul?

Ionică se uita lung în aer, se uita lung la convorbitor îşi strânge haina la piept şi zbucnea în răs.

— Da proşti mai sânteţi! Era a călăului.

Altă-dată, povestea felurite scene, la care nu se pu-

tuse să aziste. Aşa îşi amintea perfect, zicea el, că Mihai Sturza venea la mănăstire în haine de şaiac, cu cizmele rupte, cu faţa ofilită şi cântând ispăşenie.

Nichifor îl luase în dragoste. Ionică era un fel de jucărie sinistră a celor-l-alţi. Toate săgile neomeneşti, pe care o minte sângeroasă le poate născoci, Ionică le suferea. Dar bătrânul se supăra; de vre-o câte-va ori mai încercase cel-l-alţi deţinuţi să continue a-l necăji; braţul vânjos al lui Nichifor, însă, aducea liniştea.

Şi totuşi, era un criminal oribil. Omărâse două femei cărora le spintecase pântecele cu o mulţumire îngrozitoare. Intorcându-se la mănăstire, stareţul cercă să-l aresteze. Dar el scoase cuţitul din sân şi-l împlântă cald încă de sângele femeilor în pieptul stareţului.

Doctorii îl declaraseră responsabil, iar nebunia lui o calificaseră de prefecătorie. De-i vorbea cine-va de omor, Ionică se oţerea şi răspundea:

— Diavolul mi-a luat minţile şi m-a dus între fii peirei.

Cuvântul se lăţise şi ocnaşii se numeau „fiii peirei”.

V
DAMNAŢII.

Incetul cu încetul, Nichifor cunoscu pe toţi ocnaşii. Serdaru îi arătă într-o zi, pe Ioan Mitru, bandit celebru. Era un băiat voinic, prea voinic, plin de o exuberanţă de viaţă. Fruntea lui mică şi ochii stinşi, arătau decăderea sufletească, în care încăpuse.

Avea 22 de ani şi deja 17 omoruri îl apăsau greu. Ultimul fusese comis chiar în închisoare.

O domnie întreagă din istoria Franţei s-a făcut odioasă pentru pata ce i-au dat-o aşa numiţii mignons ai lui Enric al IlI-lea. Aberaţia aceasta, pentru care Iahva a distrus o cetate, stăpâneşte fatal — sub scutul oficialităţilor, subt pretextul de regenerale a moralei, —promiscuitatea oribilă, în care trăesc aceşti primitivi, care nu au altă menire în viaţă de cât săvârşirea actelor fizice. Aşa cum se înţelege sistemul nostru de represiune, ocnele devin o cloacă infectă, în care înfloresc viciile cele mai dezgustătoare. Fiinţele aceste,lăsate fără nici un frău şi nici un îndreptar, devin bestii, care rup zăgazurile puse de fire chiar.

Lui Nichifor îi se povesti cazul. Mitru avea drept prieten pe un asasin tot atât de îngrozitor, dar de o complexiune erotică specială, pe un ţăran Neculai Mândrie. Acesta era condamnat la muncă silnică pe viaţă, pentru că ucisese pe nevastă-sa, pe sora ucisei şi pe un frate al ei; el comisese toate omorurile pentru a se putea căsători cu o soră mezină a omorâţilor şi a-i moşteni pe toţi.

Prietenia dintre cei doi ocnaşi era lucru cunoscut. Mitru era veşnic întovărăşit de Mândrie. Ba încă, firea impulsivă a omului, care avea pe conştiinţă atâţia morţi, se domolise, de teamă, ca nu cum-va celula sau gherlă, să-l despartă de respingătorul său amic.

Intr-o zi Mândrie se depărtă de Mitru. Acesta fu câte-va zile aproape nebun. Umbla buimac printre tovarăşii săi.

Apoi Mitru fu văzut în genunchi d-inaintea lui Mândrie cerşind un cuvânt bun. Mândrie fu neînduplecat găsise alt prieten, un asasin de origină germană, anume Schulder.

Intr-o zi după amiază, larmă grozavă. Gardianii şi păzitorii alergau din toate părţile. Mitru omorâse pe Schulder. Cu o lovitură de cuţit i spintecase pântecele.

Când Nichifor sosi, arestaţii înconjurau un grup, în mijloc cu Mitru, căruie i se punea costumul. La picioarele lui se afla cadavrul lui Schulder, iar peste capetele soldaţilor fălfăiau braţele nesfârşite ale lui Ionică Lunganu, care striga cu ochii spre cer: — Sodoma! Sodoma Doamne, lasă focul cerului asupra locului peirei!

Mitru fu bătut fără milă; aşa de oribil încât nu se putu mişca. Dar nu scoase măcar un ţipat. Era în stare de ane-egezie. Câte-va zile, garda fu întreită. Printre ocnaşi era un freamăt, o exercitare nervoase, o suflare de revoltă. Până şi tăcuţii care nu se arătau de cât în ocazii mari şi nu deschideau gura decât numai pentru o implorare, umblau înfriguraţi şi vorbeau prin toate colţurile.

Decodată răspândi zvonul că Mitru fusese omorât de o santinelă, pe când încercasse să evadeze.

Serdaru spusese seara lui Nichifor că Mitru fusese trimis la apă. Cum bătrânul nu înţelegea cuvântul Serdaru îl tălmăci.

Printre ocnaşi circula un zvon sinistru. Condamnaţii, care erau un pericol pentru cei-l-alţi chiar dispăreau în chip tainic.

In tot-d-a-una erau trimişi să aducă apă cu ciubărul. O sentinelă îi urma la câţiva paşi. De obiceiu sentinela era distrată: condamnatul cerca să scape. De abia insă, făcea câţi-va paşi, când arma detuna din urmă şi-l culca la pământ pentru vecie. Ba Serdaru pretindea că fără să cerce scăpare ocnaşul, puşca pornea.

Nichifor nu vru să creadă.

Pedeapsa cu moartea fusese în ţara românească.

De ce oare să-o desfiinţeze, ca s-o reînfiinţeze sub forme aceasta?

Şi Nichifor se gândea: Ce deosebire e între ocnaşul, care omoară pe furiş şi între acel, care-l omoară tot într-ascuns? Ce deosebire e între ocnaşul care pândeşte la drumul mare, pentru a zmulge o pungă, şi între călăul ascuns, care pândeşte lângă o fântână, spre ascapa pe cărmuitor de bestia, plămădită în lumea infernului din ocnă? Şi bătrânul simplist nu înţelegea. Omorâse şi el altă dată,- dar în faţa lumei, din ordinul legei.

Seara, în dormitorul în care se odihneau ocnaşii, Nichifor rămase gânditor. De-asupra fumega un mucar. La capătul şiragului de capete care dormeau sau se prefăceau că dorm, erau cele două hărdae. O duhoare de nesuferit.

De-odată Nichifor tresări. In faţa lui, la ferestruica prin care santinela priveghea dormitorul, se văzu faţa încruntată a unui soldat.

Şi, fie că lumina slabă a mucarului dădea înfăţişare oribilă chipului ivit, fie că într-adevăr oşteanul avea o faţă înfiorătoare, în cadrul strâmt al ferestruicei el apăru lui Nichifor ca vedenia urei, ce pândeşte. Serdaru se trezi la mişcarea bruscă, pe care o făcuse Nichifor. Şi, pe şoptite, în poveşti o îngrozitoare întâmplare.

Cu câţi-va ani mai înainte de sosirea lui Nichifor la ocnă, era acolo un hoţ vânjos ca un uriaş, Petrache Gâtlan. Intre soldaţii, care păzeau pe condamnaţi era unul de o brutalitate extremă. Pentru ori-ce îndepărtare de la consemn patul puştiei şi, câre-odată, chiar vârful baionetei, strivea sau sfârteca pe nenorocit. Teamă de pedeapsă nu avea, de oare-ce fratele lui era sergent major şi comanda compania.

Intr-o zi Petrache Gâtlan fu lovit crud. Uriaşul nu spuse nimic, dar se apropie de soldat, îi zmulse puşca din mână cum ai lua unui copil o jucărie,- apoi mâinile sale vânjoase se lăsară pe grumajii soldatului.

Acesta mai scoase un râcnet. Ochii îi se holbară, o spumă roşcată se ivi pe colţul buzelor —şi când Gâtlan îşi descleştă mâinele, soldatul se rostogoli. Era un cadavru.

Noaptea, Petrache nu dormi. Stătea răzămat pe zid, cu gândul dus aiurea.

Decodată, în prevazul ferăstruicei se ivi un cap; era al fratelui. Apoi ţava unei puşti. O lumină asemenea cu şerpuirea unui fulger. O detunătură.

Gâtlan se ridica în picioare, se învărti în loc şi apoi se prăbuşi la pământ, într-un lac de sânge. Glontele îi străbătu creierul şi pătrunsese în zid.

Ocnaşul mai făcu câte-va paşi, mişcări din braţe şi piciore — iac-aşa, explică Serdarul, mişcându-se cu precauţiune — apoi înţepeni. Era mort.

Nichifor se înşioară. Dar Serdaru schimbă vorba. In şopat îi spuse că peste puţin îl va părăsi poate, căci vrea se scape d-impreună cu Ion Munteanu.

— Ce om! zicea ocnaşul— şi ochii îi scăpărau de bucurie. Ideia aceasta de libertate îl înflăcăra, îl făcea să treacă o lumină în ochii stânşi.

Şi, din ce în ce mai încet, Serdaru povesti lui Nichifor istoria lui Munteanu.

Nu era un haiduc. Nu bătuse codrii şi nu cunoştea

colnicele. Era un hoţ de drumul mare, dar un hoţ, care fâcea cât un haiduc.

Avea o bandă întreagă, cu care ţinea codrii judeţelor Iaşi, Roman şi Vaslui. Ani şi ani prădă fără ca să fi putut fi prins. Poterele, care umblau după dânsul se întorceau tot-d-a-una fără nici un rezultat, căci eşise zvonul că glontul nu-l putea atinge. Odată călăraşii îl goniră până la Târgul-Frumos. Erau nişte căpiţe mari de fân care aţineau calea. El dispăru după căpiţe şi când soldaţii ajunseră, Munteanu nicăeri. Perise ca necuratul.

Dar secretul puterei lui era într-un fel de justiţie populară. El se arăta ţăranilor ca răzvrătitul în contra ordinei sociale de azi şi se ridică ca să le facă dreptate. Faimosa baladă a lui Alexandri despre Groza, Munteanu o pusese în practică.

Arendaşul unei moşii, — un fel de zănatic şi, un antisemit turbat,—pusese foc caselor unor evrei, ca să scape de ei, zicea el mai târziu, când delictul se prescrise, şi se lăuda cu isprava lui. Focul se întinse. Tot satul era pălălae imensă.

Nici un ajutor.

De-odată, din zarea albă, se desprinseră zece oamenii călări. Era Munteanu în capul bandei sale. Oamenii aceştia făcură minuni de vitejie, scoţând copii de sub ruine, femei leşinate din flacăra mistuitoare. Când flăcările se potoliră, strânse satul şi-şi deşertă chimirul în mâinele celor rămaşi pe drumuri, promiţându-le că-i va răzbuna.

Peste câte-va zile, în viforul lui Decembre, proprietarul veni în sat, speriat aproape în delir, gol, numai în cămaşă, Munteanu îl prinsese în drum, oprise trăsura, deshămase caii, dezbrăcase pe boer, după ce-i luase

câte-va mii de franci, preţul unei vânzări de grâne, şi aproape gol, îl gonise spre sat, strigându-i.

— Mulţumeşte lui D-zeu, cucoane, că te-ai legat de nişte lifte, căci altminteri nu scăpai nici cu viaţa.

Şi într-adevăr, era o minune că nu-l omorâse. Munteanu era un omorâtor vajnic. Cuţitul îi scăpăra în mână pentru cel mai mic pretext. Intr-o zi, pe când curtea arendaşului din Humuleşti era plină de oameni, Munteanu pătrunse în curte şi intră în sala de mâncare, în care arendaşul sta la masa cu soţia lui o femeie tânără şi foarte curajoasă.

Munteanu luă un scaun, îşi umplu un pahar de vin, îl bău şi apoi spuse bărbatului să-i aducă 5000 de franci. Omul se sculă şi deschise casa de fier.

Femeia, careu-l vedea că se uită la dânsa cu ochi de poftă, începu să-i făcă mustrări dulcege, că e păcat ca un tănăr inteligent şi vânjos, cum era el, să se ţie numai de omoruri şi tâlhării, care îl vor face să putrezească în ocnă.

Munteanu ascultă fără să zică un cuvânt. In acest timp arendaşul se reîntoarse cu banii. Munteanu îi luă, apoi îşi descărcă revolverul în pieptul nenorocitului,care se rostogoli la pământ.

— Acum cel puţin, cucoană dragă, zise hoţul, ai de ce să mă mustri.

Şi într-un hohot de răs, dispăru. Cum potera nu putea face nimic, arendaşii şi proprietarii se înarmau singuri. In zadar. Munteanu călca acum mai rar, mai cu precauţiune, dar ucidea pe ori-cine i se împotrivea. Se puse un premiu pe capul lui, de două mii de galbeni. Tot în zadar.

Un bătrân boer, de o forţă herculiană, Doicescu, declară că de oari-ce cârmuirea e neputincioasă să prindăpe îndrăzneţul tâlhar, el îl va prinde.

Şi se puse la lucru. Intr-o zi, urmat de un ţigan bucătar, înarmat cu un cuţit şi cu o frânghie mare, el se duse spre faimoasele căpiţe unde dispăruse Munteanu din faţa poterei.

Fără să stea la îndoială, el alese una, rostogoli fânul şi dete peste o groapă. Doicescu se repezi în sub-pământă.

Era un bordei, iar pe pat, dezbrăcat şi odihnind, zări pe Munteanu.

Doicescu se azvârli asupra hoţului — urmă o luptă scurtă. — Dar bătrânul boer pironi cu uşurinţă pe tânărul hoţ de pat şi-i astupă gura. Apoi luând frânghia din mâna ţiganului, îl legâ cobză şi-l îmbrânci afară. De abia eşi, că din căpiţele de alături veniră nouă umbre, tovarăşii lui Munteanu. Doicescu îşi înălţă capul fără a pune macar mâna pe jungherul adus.

Munteanu fu legat la spatele trăsurei boerului ca o ladă şi i se scoase căluşul ca să poată respira. Trăsura porni.

La început, Munteanu încercă să scape, încordându-şi puterile să desfacă nodurile. Dar zadarnic. Mâna care-l legase, strânsese de nădejde.

Lângă o pădurice, trăsura se opri la o crâşmă. Doicescu ceru să-i se dea de băut şi dete şi hoţului.

Această purtare omenească născu o scânteie de speranţă în mintea obtuză. Tâlharul incepu să vorbească şi oferi boerului două, trei, patru mii de galbeni dacă-i dă drumul. La sfârşit îi oferi toată comoara lui, ascunsă la cucoana Săftica, măcar de-i dezleagă mâinele.

Doicescu se făcea că nu aude. Adus în Iaşi, Munteanu fu condamnat la muncă silnică pe viaţă.

Când veni în ocnă, era hoţul cel mai nesupus. Costrunul şi gherla nu mai aveau nici o oroare pentru el. De două ori fu bătut aşa de crud, încât se luau bucăţi de carne de pe dânsul.

Când se ridică, — suferise bătaia fără să crâcnească măcar,—nu spuse alta de cât, uitându-se în ochii ofiţerului, ce poruncise să-l lovească, înfundat crâşni:

— Păcat de tinereţele tale, pui de lele. Cum voi scăpa îţi zbor crierii.

Munteanu zăcu căte-va zile în infirmeria de lângă ocnă. Dar mai mult de cât ori când dorul de libertate îl stăpânea.

Serdaru şopti lui Nichifor că Joi, — era într-o Sâmbătă—spera să poată fugi cu Munteanu. Sentinela va fi atunci un ţigan, soldatul Gheorghe din Boroaia, cu care Munteanu se înţelesese.

Făcuse jurământ haiducesc că, imediat ce va scăpa din închisoare, să împarţă cu soldatul banii ascunşi la cucoana Săftica. Gheorghe dezerta, se întovărăşea cu Serdaru şi tustrei începeau să se aţină la drumul mare.

Nichifor nu dormi. Nu îndrăzni să ceară lui Serdaru să-l ia şi pe dânsul, căci de fuga din ocnă se lega o nouă viaţă de tâlhării şi omoruri, — şi Maica Domnului l-ar pedepsi de ar ucide şi ar fura.

Pe de altă parte, din adâncul sufletului dorea să scape. Era închis pentru o crimă, pe care nu o comisese. Ispăşea o nelegiuire comisă de un altul. Şi apoi, simţea că viaţa i se stinge. Avea un dor nebun de odihnă, pentru ca trupul lui ostenit să guste o clipă de linişte înainte de a pătrunde, prin poarta mormântului în împărăţia umbrelor. Cine ştie ce-i rezervă dincolo Maica Domnului?

Şi încă îl zorea nebuneşte neogoita dorinţă de a vedea pe Claribella — maică unde-va — şi a căuta să mai zărească pe fugitul în lume, băiatul lui răzleţ.

Ce lucru înspăimântător. Multe văzuse în viaţa lui, la multe chinuri azistase, dar nu-i fusese dat să afle iadul, în care trăia acum.

Şi gându-i zbura aiurea. Claribelle era nenorocită într-o chilie ascunsă din vre-o monăstire depărtată; ea, care trebuia să se mărite cum se măritau toate fetele neamului ei, care trebuia să se bucure ca toate femeile din rasa lui, de iubirea puternică, de îmbrăţişarea ferbinte şi prelungită, se ofileşte pentru că a putut iubi pe un nelegiuit ca Dan.

A doua zi, un zvon sinistru se răspândi. Munteanu fugise.

Serdaru aduse ştirea lui Nichifor. El nu vruse să fugă. Toată ziua fu mişcare printre gardiani. Santinelele fură îndoite. Acei, care aveau nume că slujeau ca spioni direcţiunei, se învârteau mai mult de cât oricând printre arestanţi.

In spre seară, câte-va serii de condamnaţi fură chemaţi la direcţie. Printre ocnaşi se răspândi zvonul că sunt torturaţi în tot chipul, să măturisească. Dar parecă nu se găsi nimic. Subt asprimea bătăiei şi chinurilor ei povestiră multe lucruri, dar zadarnice.

Prin oraşele şi satele împrejmuitoare se dete de ştire că au fugit doi arestaţi. Cum ocnaşii sunt raşi complect pe cap şi pe faţă, erau uşor de prins, chiar dacă ar fi putut să-şi lepede hainele vărgate.

Trecură încă 24 de ceasuri. In zadar. Patrulele trimise nu găsiră nici o urmă. Evadaţii dispăruseră.

Gardianii se învârtiră din nou printre ocnaşi. Serdaru fu chemat la „direcţia”, ca şi bătrânul arestat.

Pesre câte-va ceasuri, el fu transportat la infirmerie. Era într-o stare de plâns; fusese aşa de rău bătut, încât nu se mui putea ţinea pe picioare. Dar nu destăinui nimic.

Un gardian povesti „interogatorul” bătrânului ocnaş. Acesta fusese aşa de mult impresionat de cazna lui Serdaru, încât spusa că va vorbi, dacă i se promite că-i se va da mâncare mai bună. I se promise. Atunci bătrânul vorbi.

Munteanu îşi pregătea fuga de mai multă vreme. El şi cu tovarăşii lui căutase să-şi procure haine altele decât acele ale închisorei. Şi le procurase.

In noaptea evadărei soldatul, cu care se înţelesese, era de santinelă. Afară o vijelie îngrozitoare. Tuna cu atâta putere, încât dormitorul se cutremura din fundament. O ploaie de potop, cădea. Prin ferestruica dormitorului se vedeau fulgere dese, ce brăzdeau întunecimele, asemenea unor enormi şerpi de foc. La lumina acestor zigzaguri silueta ţiganului-soldat se profila.

Munteanu dormea lângă bătrânul denunţător, pe care zgomotul ca şi insomnia bâtrâneţei, îl ţinea deştept.

Arestatul lui Doicescu se duse cu multă precauţiune la Serdaru şi cercă să-l deştepte. Acesta, deşi treaz, închise ochii şi se prefăcu că doarme adânc. In zadar îl scutură. Serdaru dormea dus.

Atunci Munteanu se strecură spre uşă. Afară era soldatul complice. Uşa se deschise şi o nâvală de vânt şi de ploaie întrâ în odae. Apoi se reînchise. Tăcere.

Serdaru se sculă. Era într-o stare de enervare vădita. Uşa aceea.—care ducea spre necunoscut, dar spre libertate,—îl ispitea. Se sculă făcu câţi-va paşi spre dânsa. Ochii îi erau dilataţi şi picături mari de sudoare cădeau pe obrazul său.

Mai făcu câţi-va paşi, şi puse mâna pe clanţă. Dar de odată se opri. Intr-o acalmie a furtunei şi auzi strigătul santinelelor. Serdaru clătină din cap şi se culcă din nou.

După indicaţiunile bătrânului, directorul urmat de comandantul gardei şi de un pluton de soldaţi, gardei se duse la partea zidului, pe unde se credea că a scăpat Munteanu. Pământul umed încă, păstrase urme de paşi. După un strigăt de triumf, însă, urmă unul de ciudă.

Erau urme care plecau dinspre zid. Dar erau şi o serie de păsuri, cari se reîntorceau, se împleteau. Hoţul prevăzuse cazul. Ca să anuleze urma paşilor denunţători, frământase pământul.

Toţi se opriră,- era deznădejdea.

Ci bătrânul ocnaş zise de odată:

— Nu-l mai vedeţi?

— Nu răspunse directorul.

Bătrânul surâse.

— Eu vi-l dau în mână

— Cum?

— E taina mea.

— Vorbeşte, spuseră comandantul şi cu directorul.

Bătrânul clătină din cap.

— Da, dar în schimb ce-mi daţi mie?

— Cere.

— Sânt bătrân. Nu mai am mult de trăit. Să nu mă mai cobor în ocnă.

— Nu se poate, răspunse funcţionarul încruntat.

Dar comandantul îl trase mai de oparte. Ei vorbiră

o clipă şi apoi se întoarseră zicând:

— Fie.

Bătrânul se aplecă pe feluritele urme şi le cercetă.

Apoi se ridică, triumfător.

—Veniţi aici.

Toţi se aplecară.

—Vedeţi? le arătă el la rădăcina zidului. Sânt de două feluri; una a a soldatului, alta a lui Munteanu. Din spre stânga sânt numai urme de ale lui Munteanu,-în spre dreapta, numai de ale soldatului. Aşa dar, într-o parte pământul a fost frământat de unul, iar în cea-l-altă de cel-l-alt,

Soldaţii controlară până în depărtare. Faptul era adevarat.

Ocnaşul continuă:

—Intr-o singură direcţie urmele se însoţesc în spre pădurice, ei sânt acolo.

Se controlă din nou. Era iarăşi adevărat. Soldaţii plecară spre pădurice. Ajunşi în poala ei, ei se risipiră în formă de evantaliu.

Pădurea fu răscolită cu de amănuntul. Intr-un tufăriş, Munteanu fu găsit, zgribuit, lângă soldat.

Ei stăteau acolo, neîndrăznind să iasă, de frică să nu fie recunoscuţi. Până ce părul şi mustăţile lui Munteanu vor fi crescute.

Când fură aduşi înapoi, Munteanu, ca şi nenorocitul ţigan din Boroaia, erau întinşi pe câte o targa.

Bătrânul povestea că, odată prinşi, soldaţii îi bătură cu patul pustei aşa, în cât cei doi nenorociţi, erau „un zlamac”, cum spunea el.

A doua zi, în zori se auzi că ţiganul murise.

A treia zi, spre seară, Munteanu îşi da sufletul.

Intinşi în raclă, faţa lor prezenta o rană oribilă:

Nu se mai putea distinge, care era gura, unde fuseseră ochii, dacă mai existase nas. O masă de carne informă, vânătă umflată,— ceva îngrozitor.

Cât-va, o deprimare adâncă stăpâni pe arestaţi.

Nichifor continuă munca, care-l obosea atâta, în cât îi se părea că o parte din carnea, din sângele, şi din creerul lui se scurgeau pe fie-care zi.

După aproape o săptămână de la încercare de evadare a lui Munteanu, Nichifor fu înştiinţat că cine-va vrea să-i vorbească.

Era Heruvim. Dar un Heruvim necunoscut. Ochii singuri ardeau aceiaşi în fundul orbitelor, săpate adânc şi împrejmuite de largi cearcâne vinete.

Zveltul poliţist era gârbovit şi aplecat spra pământ.

De s-ar fi făcut o comparaţie între octogenarul sleit de munca silnică şi bărbatul dezvoltat în plină libertate, nu s-ar fi putut spune care era mai nimicit, mai chinuit, mai stors de viaţă şi de vlagă.

Când Heruvim văzu pe ocnaş, intrând, avu o cutremurare. O lumină stranie se aprinse sub pleoapele sale afundate şi cu o privire de nedescris învălui pe ocnaş.

— Iţi aduci aminte, Nichifor, începu poliţistul, că am mai venit odată spre tine şi am cercat să te fac să vorbeşti. Atunci n-ai vrut. De ce?

Nichifor se uită, cu ochiul lui stâns, la omul, care-i vorbea. Acesta era duşmanul. Munca silnică, chinurile nemărginite la care era supus, această caznă trupească şi sufletească, cu atât mai dureroasă, cu cât se apăsa greoiu pe trup şi suflet istovit, omul acesta i le procurase.

In povestirile, care i se colindau prin minte, acum când credinţa de apropierea mormântului se făcea totmai puternică, treceau figuri stranii, demoni, cari nu aveau altă menire de cât a duce pe om în ispite, a-l face să păcătuiască şi apoi ei să-i sfârtece, cu încetul, sufletul şi carnea. Unul din aceşti demoni trebuia să fie şi Heruvim.

Omorâse, căci legea îi spunea să omoare. In credinţa rasei lui, a vărsa sânge nu era un păcat, mai ales dacă cel strivit era un duşman. Dar oamenii legei, judecătorii din vremea lui, îi spuseră că, dacă va fi călău, nu va face o crimă, din contra, va fi un ajutor judecăţei. Şi-apoi, era plătit pentru asta de ocărmuire. Era o muncă ca ori-care, cum era aceea a judecătorilor sau a Domnului. Dacă el punea laţul în jurul gâtului celui osândit, judecătorii şi Domnul dăduseră porunca. Intru cât el era mai vinovat de cât ei, care erau înconjuraţi de atâta slavă?

Mai târziu, cârmuirea se schimbase. Chipul de a pedepsi deveni mai aspru. In loc să-i ucidă de odată, pedepsiţii erau ucişi cu încetul, erau trimişi la ocnă şi în alte închisori, unde timp de 20, 30, 40 ani erau căzniţi într-una, zi cu zi, ceas cu ceas. Dacă altă dată osândiţii se împotriveau să fie omorâţi, nu pătimeau nimic. Câte odată sufereau bătaia falangei.

Acum erau grămădiţi în gherlă, prinşi în costrun, ferecaţi în lanţurile de pedeapsă. Se vede că ocărmuirea vroia să mai înăsprească pedepsele.

El nu mai era de folos. Părăsi locuinţa de la criminal. Claribella dispăru. Băiatul se făcu nevăzut. Oamenii îl urau. Bâtrănul se ascunse. Işi schimbă numele. Cercă să lucreze. Şi nu găsi de lucru. Cerşi.

Dar ce rău făcuse pentru ca Heruvim să-l închidă? A lui era vina, dacă găsise în beciul, unde dormea cadavrul evreului?

Trebuia să aibă cine-va un suflet diavolesc, pentru ca, acum, la bătrâneţe, când se gândea să se împace cu Maica lui Dumnezeu, — căci nu postise şi nu se spovedise nici-odată, — să-l prăbuşească în iadul acesta,in care suferea de atâta amar de vreme. Ce mai vrea de la dânsul, demonul?

Heruvim vorbi:

— Nu-mi răzpunzi? Gândeşte-te că pe tine te-au osândit la munci şi cazne, gândeşte-te că am venit să te scap...

Nichifor tresări. Să iasă din iad! Să mai răsufle fără se aibă de-asapra capului bolta de sare, la picioare fiarele! Dar Heruvim continuă:

— Sau să-ţi uşurez pedeapsa. De când te-au închis, eu am cercetat. Ştiu deja că nu tu ai omorât pe Moise Aricivo.

Nichifor îşi aţinti ochii pe ochii lui Heruvim.

— Altul l-a omorât. Un om mare. Baronul de Vale.

Nichifor îşi muşcă buzele, — ca o mulţumire către

dumnezeire. In sfârşit! Poliţistul continuă:

— De ce să-ţi ei singur toată răspunderea? Mărturiseşte mai bine cum te-ai înţeles cu omul acesta.

Nichifor nu mai ascultă. Privirea i se stinse. Vrea să zică, tot demon era. Cu vorbe întortochiate căuta săs coată din gura lui o mărturisire, ca să-l afunde într-un iad şi mai adânc. Nemernicul, nemernicul...

Şi toată fiinţa i se întunecă. Speranţa libertăţei, pe care Heruvim o făcuse să treacă pe dinaintea ochilor luminase posomorâta faţă a ocnaşului.

El avea în vine sânge de nomad, om obişnuit să privească de-asupra capului bolta înstelată şi să respire aerul câmpiilor slobode. Nu se putea găsi o mai ispititoare privelişte, de cât aceea de a-i arata în putinţa lui tăria albastră şi libertatea neînfrânată.

Acum înţelese că se jucau cu sufletul lui.

Ispita, pe care i-o arătase, era numai ca să-l prăbuşească mai rău. Toată lumina, ce i se lăsase pe faţă, stinse, cum un nor plumburiu acopere raza strălucitoare a soarelui.

Heruvim urmă tot jocul sufletesc pe faţa ocnaşului. Cu cât vedea că se întunecă, cu atât căuta cuvinte mai puternice ca să-l facă să vorbească, să mărturisească. Dar cu cât se arăta mai meştugit, cu atât Nichifor se închidea mai puternic în mutismul lui încăpăinat.

Heruvim se turbură. De atâta vreme îl muncea faptul că, din vina sa, Nichifor se afla în ocnă.

El căuta să găsească toate dovezile, să afle tot adevărul -şi ocnaşul tăcea!

Acum i se arăta funcţia lui în partea ei tristă. In goana lui după adevăr, el făcuse o faptă infamă. Dacă Nichifor nu era vinovat sau nu era aşa de vinovat, atitudinea-i era odioasă. Să te sforţezi o viaţă a şterge pata unei tinereţi zbuciumate şi să ajungi la o apăsare mai oribilă: omorârea legală a unui om!

Heruvim se apropie de Nichifor. Dar acesta se trase înapoi, ca şi când atingerea poliţistului l-ar fi murdărit.

Şi acesta înţelese că e zadarnic a mai înzista. Chinurile nu-l vor putea face să vorbească. Dacă viaţa oribilă din ocnă nu l-a putut aduce, să-şi descarce sufletul, de sigur că durerea fizică nu-l va face să deschidă gura.

Când Heruvim rămase singur, o năvală de furie, îi turbură vederea. Ce fatalitate, ce oribilă fatalitate stăpăneşte omenirea, ca nici un pas să nu ducă la adevăr.

Nimic nu-l împiedicase altă-dată să facă răul şi totul se opunea, azi, ca să-l îndrepte.

Altă-dată devenise odios în faţa conştiinţei lui, care-l mustra,- acum se sfarmă în neputinţa de a-l îndrepta.

VI
IN CARE SE ARATA O RAZA DE MILA INTR-UN SUFLET DE BESTIE.

Serdaru spuse lui Nichifor că la planul lor de evadare se asociase un alt hoţ, Gheorghe Garofă.

Acest om întunecat, avea o istorie întunecată. Era omorător fără grijă de păcat. O serie de crime, care de care mai neomenoase. Se şoptea că în pădurile Neamţului el îşi mânjise gura cu carne omenească. Din victimele lui tăiase bucăţi pe care le fripsese,—precum haiducii frigeau altă-dată bebecii la căldura molcomă a spuzei, şi ospătase în delung. Intre criminalii, care se lăudau cari mai de cari cu povestiri de fapte îngrozitoare, el trecea drept o arătare din iad.

O singură faptă bună avea, bestia aceasta deslănţuită. Fusese arestat în nişte împrejurări ce nu arătau de loc, pe omul de hotărâre şi de sânge.

Intr-o căsuţă de lângă poliţia oraşului Piatra locuia o bătrână cam nebună, cum spuneau vecinii. Tot ei adăugau că doamna Neileanu avea o avere întreagă ascunsă, o comoară. Era o fiinţă măruntă, pipernicită, cu doi ochi mici, ce clipeau des, cu faţa zbârcită şi negricioasă. Vara şi iarna era îmbrăcată cu aceeaşi haină de şaiac. Toată iubirea ei şi-o concentrase asupra unui căţeluş mic, gol, pipernicit. In fiecare dimineaţă bătrâna cumpără de la o femeie un păhar de lapte şi un sfert de pâine. Curierul, de două zeci de ani, îi aducea acelaş ziar şi nici o scrisoare.

Garofă hotărâ să-şi încerce norocul. Intr-o noapte el pătrunse în gangul casei. Gol şi pustiu. Câte-va movili de gunoi şi încolo nimic. Cercă uşă. Era închisă cu un drug de fer. Lângă uşă se afla o feresturică lunguiaţă cu un singur geam— geam înflorit cu mii arabescuri de gerul îngrozitor.

Tâlharul scoase cu precauţiune o legătură din sân. Luna strălucea într-o atmosferă atât de uscată, în cât lumina ei părea îndoită.

El deschise încetişor legătura,- dinăuntru luă un boţ de ipsos, cum zic sticlarii, şi un diamant de tăiat geamurile. Inferbântă boţul în mâini, apoi se apropie de geam şi-l suprapuse cu putere.

Pe când mâna lui stângă ţinea ipsosul ca un mănunchi, cu cea dreaptă tăia adânc în geam. Când cercul descris de diamant fu închis, el trase cu putere de ipsos.

O rondelă mare de geam se desprinse, făcând loc unei găuri. Garofă trecu braţul prin acel ochi şi trase drugul. Uşa se deschise. Hoţul pătrunse înăuntru.

Intuneric. Din fund, prin crăpătura unei uşe, picură o lene câte-va fărâme de raze. Garofă scoase de la brâu un cuţit, îl întări în pumnul său drept şi deschise cu grije uşa, prin care licărea lumina.

O odaie mare. In colţare erau pânze de păianjen care se deosebeau ca nişte pete mari, în albul murdar al păreţilor văruiţi. Intr-un colţ un scaun şchiop, pe care se afla o cană ştirbă şi un lighean de porţelan, cu dungă aurită. In perete, o rămăşiţă de oglindă veneţiană. In spre răsare soare, o icoană mică, subt care ardea o lumină roşiatică.

Subt oglindă, un pat ţărănesc: doi căpriori, pe care se odihneau câte-va scânduri cu un mindir în bucăţi. Lângă pat doamna Neileanu, — doamna Neileanu atât de frumoasă şi bogată altă-dată, de oprise privirile unui prinţ, - în genunchi plângea. Era aproape goală. Corpul ei se zărea gribulit, in dungile de raze roşcate, ce sepuneau câte odată pe dânsa.

Bătrâna plângea şi dezmierda sărmanul ei căţeluş. Subt mâinele, care tremurau, se zărea capul lui golaş.

Ea murmura, umbră jalnică, în noaptea sângerată de raze roşiatice:

— Nu muri, sărace Bubi...! Ce să fac!... Am vandut tot ce am avut, tot.. Ultimul gologan l-am dat aialtă-eri pentru laptele tău. Eu nu am mâncat de trei zile. Capul îmi vâjie, dar nu-mi pasă... Tu, să nu mori..

De afară se auzi un ropot de vânt. Prin uşa deschisă, năvala şuerătorului uragan pătrunsese în casă.

Candela se stinse, dar începea să mijească de zi. In geamurile încărcate de flori de ghiaţă, se zărea o geană roşie, care se tot mărea.

Garofă vede pe d-na Neileanu că se scoală brusc, ia în braţe micuţul trup, şi-l duce la buze. Bubi murise.

Bătrâna nu mai plânse. Un singur suspin scutură trupul ei Hăbănog. Dar aşa de puternic, aşa de dureros încăt Garofă, care în faţa lui nu ştiuse de cât din nume de lacrimi, simţi ochii că i se umezese. Doamna Neileanu se întoarse şi-l zări. Fără să se arate mirată, lai zise:

— Bubi a murit de foame şi de frig.

Şi-l legănă în braţe, ca pe un copil adormit.

Se luminase de ziuă. Pe stradă se auzi zgomotul de căruţi greoaie, cu roţi groase, împinse pe neregulatele pietre ale drumului. Erau căruţele primăriei, care îşi începuseră serviciul de curăţire.

După ce-l mai sărută odată si încă odată, bătrâna se întoarse către Garofă:

— Dă-mi cinci-zeci de bani.

Hoţul, fără să se mire, scoase câţi-va gologani şi-i puse în mână.

— Ia acum un braţ de pae din mindir şi urmează-mă, spuse încă bătrâna.

Garofă se supuse. Esiră in stradă. Doamna Neileanu făcu un semn. Una din acele căruţe se opri. Ea dete conducătorului banii, făcu semn lui Garofă să aştearnă paele, puse trupul rebegit peste dânsele şi făcu semn căruţaşului să plece. Când greoiul vehicul dispăru, bătrâna izbucni într-un hohot de plâns. Infiorată toată deger, ea se reîntoarse în odae.

Era ziuă deplină.

Cu capu! descoperit, zăpăcit, Garofă rămase un moment locului.

Pe faţa lui tăbăcită de ploi şi de vânt, o lacrimă rătăci, stingheră, ruşinată.

El plecă. Dar nu apucă să facă câţi-va paşi şi un sergent de stradă îl opri. Cercă să fugă; era prea târziu. Lucrătorii, oamenii care treceau spre trebile lor, sergenţii din toate părţile, îl arestară după o luptă desperată.

Cu intrarea lui Garofă în ocnă, planurile destul de vagi ale lui Serdaru, planuri de evadare, luară trup. Din mâncarea puţină proastă, ei făcură în fie-care zi rezerve.

Hrana adunată in acest chip, o ascundeau în ocna părăsită

De la faimoasa prăbuşire, ea nu mai fusese exploatată. Enorma subtpământeană era goală. Serdaru şi cu tavarăşii săi transportară hrana acolo, şi furişându-se, o adunară în criptele de sare. Trecură, săptămâni şi iarăşi săptămâni. In fie-care zi strecurându-se, cu rară iscusinţă, de paznici şi sentinele, punându-şi în pericol viaţa în ori-ce moment, ocnaşii intrau în noaptea beciului de sare. După indicaţiile lui Garofă, ei furarăs cânduri şi înjghebară un fel de baricadă. Cu bucăţi de ulcele, cu altele de ciocane şi de cazmă, săpară pământul, şanţ în care transportară merindele strânse cu atâta caznă, iar din scândurile aduse ei ridicară o baricadă, după zidul de pământ.

Când totul fu gata, Ionică Lunganul se înălţă în bezna străpunsă de câte-va lumini roşcate. Intr-o rugăciune sălbatecă, intr-o improvizaţie fără şir, el îşi înălţă glasul către Maica Domnului.

Spectacolul, într-adevăr, era grandios şi grotesc. In hainele lor vărgate, damnaţii aceştia, luminaţi fantastic de cele câte-va torţe, ascultau cu reculegerea unor mucenici cuvintele sfinte, pe care le rostea gura cea dementă. Unii fixau bolta de sare cu o privire aproape estatică. Alţii plângeau, sărutând pământul şi încreştân-u-şi fruntea în bulgării de sare. Iar, rar şi moton, glasul fostului călugăr, rostea cuvintele consacrate.

Din timp, ocnaşii geluiseră şi scobiseră vre-o 40-50 bucăţi de lemn. Ei transportaseră aceste lemne în dormitorul comun şi, cu grijă, le ascunseră în dormitorul lor de pae. La ori-ce întrebare, Garofă clătina din capşi le spunea să aştepte.

Patul lui Nichifor era sprijinit de zid. Cu un vârf de ciocan el începu să-l sfredelească. Dar de asupra patului se afla un mucar. Acesta îl expunea să fie văzut de sentinelă, de şi ferestruica, prin care ea îl priveghe, era în aceeaşi linie cu patul lui. Ionică Lunganu se prefăcu că vrea să se joace. Scoţând brâul, pe care şi-l păstrase cu mare anevoinţă, îl trecu peste drugul de fer subţire şi se atârnă de el. Un zgomot de trup ce cade -mucarul era rupt.

Peste noapte, Nichifor îşi reîncepu opera pe îndelete, încetul cu încetul, tencuiala se desfăcu, - gaura începu să apară. El lucra cu aşa precauţiune, încât, afară de vecinii săi de pat, cari îi erau complici, nimeni nu prinse de veste.

Când sosi noaptea hotărâtă pentru evadare, era un timp furtunos, ce făcea să tremure zidurile închisoarei. Cu precauţiuni neauzite, Garofă eşi grăpiş. După dânsul se strecură toţi cei-l'alţi.

Sentinela se oprise din mers şi dormită sprijinită de puşcă. Garofă se apropie de soldat şi, sărind cu o mişcare de leopard, îi cuprinse gătul cu pumnii lui puternici.

Soldatul se zmunci să scape; cercă să strige. In zadar. Garofă suduia înfundat. Cu toată truda lui, nu parvenea, să-i stingă viaţa. Trupul avea fiori, care îl scuturau întreg.

De-odată ocnaşul îl ridică de la pământ ca pe o pană. Cu o mână străngându-l de gât, cu cea-laltă mişcând trupul asemenea unui butuc de lemn, îl izbi de zid aşa că moalele capului să se înfunde în colţul de piatră; sângele ţâşni abundent şi creerul se lăţi, dungă albie-roşcată. Omul mai avu o contracţie.

Garofă îl depuse de-alungul zidului, cum un om ar lăsa să se odihnească maiul, cu care a lucrat.

Cu precauţiuni de lup, ocnaşii se strecurară de-a lungul dormitorului în curte, căutând să ajungă la zidul de împrejmuire. Luna bătea puternic, dar umbra închisoarei lăsa o imensă pată neagră, în care ei se mişcau tăcuţi.

In capul întunecatului şirag era nebunul monach, purtându-şi braţele nesfârşite către cer, făcând cruci fără număr, pe când buzele-i se mişcau intr-o implorare continuă.

Pe zid santinela se profila, neagră pe fundul albastru al cerului. Vântul îi umfla mantana.

Ocnaşii îi pândeau mişcările. Când ajunse la capătul schelei, pe care se preumbla, se reîntoarse brusc.

Atunci păru că zăreşte ceva în noapte. Se aplecă puţin să deosebească mai bine umbrele, ce se mişcau în umbră. Intinse puşca.

De-odată Garofă scoase de subt vărgata lui manta una din acele bucăţi de lemn.

Inainte ca soldatul să fi putut distinge ceva sau să fi scos strigătul: — Cine-e? — bucata vâjâi prin aer şii tăie faţa de-a curmezişul. O ploaie de lemne năvăliră asupra lui, lovindu-l la braţe, la picioare, la cap. Vântul care începuse să urle fioros, duse ultimele lui plângeri.

Pe creasta zidului soldatul se clătina. El părea, în bătaia lunei, o păpuşă imensă ale cărei sfori sânt trase cu natângie. De-odată, o ultimă despicătură îl izbi în frunte. Soldatul se prăbuşi, pe când puşca sa lua foc.

Trupul căzu grămadă şi din toate părţile, din depărtare, se auziră sîrigătele:

— Cine e?

Şi de pretutindeni împuşcăturile porniră.

Dar în noapte, sentinelele nici nu distingeau, nici nu ştiau din care parte pornise alarma. Inpuşcăturile se încrucişau, iar unele sentinele traseră asupra celor-l-alte. A doua zi, unul din soldaţi ghemuit în gheretă, fu găsit nebun. Din dreapta şi din stânga focurile celor-lalţi se încrucişaseră asupra gheretei lui.

Ca prin minune, soldatul scapase neatins, dar mintea îi zburasee pentru tot-d-a-una.

Hoţii, grămădiţi în josul gheretei sentinelei căzute, se sfătuiau cum să ajungă pe creasta zidului. Strigătele de alarmă răsunau din toate părţile; sentinelele se întrebau. Din tabără se auzea, de-asemenea, alarma.

Ocnaşii se înţeleseră uşor; Garofă se puse la rădăcina zidului, iar Popa se sui pe umeri lui. Odată ajuns pe creastă, Popa trase pe Lunganu, apoi pe Mitru, pe Nichifor şi pe Serdaru. Rămăsese încă Garofă.

Soldatul căzut de pe zid şi care se vedea grămadă în umbră, începu să mişte. Dintr-o săritură, Garofă fu lângă dânsul. Il crezuse mort. Dacă trăia şi-şi venea în fire, fuga era zădărnicită. Garofă se aplecă asupra lui, iar mâinele-i puternice alunecară spre gâtul oşteanului.

Luna se înălţă puţin, aşa că o penumbră mai mult luminată, învăluia grupul. Popa de pe zid, zări ochii lui Garofă strălucind cu atâta sălbatică ură, în cât un fior îi străpunse tot trupul.

Dar militarul ridică fruntea. Era un copil blond, fraged. Chipiul căzuse, aşa că se vedea şiroiul de sânge, ce se scurgea.

Soldatul fixă ochii săi albaştri asupra lui Garofă. Şi, printr-o mişcare de copil, ce se înghesueşte la sânul mamei, el aruncă braţele împrejurul gâtului lui Garofă, şoptindu-i:

— Mi-e rău...mor...O, scapă-mă!

Apoi se lăsă greu pe umărul lui. Leşinase.

Ce se petrecu în sufletul fiorosului bandit? Ce amintire de puii săi, rămaşi într-un depărtat sat, îi trezi vocea - sărmanului copil, care şi dădea sufletul în braţele sale? Nimeni nu o va şti. Popa, însă, care nu înţelegea de ce întârzie, în strigă:

— Garofă, haide, grăbeştete!

Decodată, el dispăru de pe zid. De la dreapta sentinala observase un grup luminat de luna, care se ridica din ce în ce mai mult. Şi din depărtare se auzi:

— Cine e?...Cine e?...

Şi o detunătură de puşcă urmă. Garofă căzu străpuns pe cadavrul soldatului.

VII
INTRE MOARTE ŞI VIAŢA.

Ocnaşii se numărară; erau numai patru. Lipseau Garofă şi Lunganu,.

Garofă, ştiau unde rămăsese. Dar unde-i fostul călugăr?

De-odată, din urmă, se auzi vocea lui nazală; evadaţii se întoarseră: scăldată de razele blonde, lunga

silueta a lui Ionică se profila ridicând braţele spre cer.

Ocnaşii se depărtaseră deja de zid aşa că vocea ajungea la dânşii din ce în ce mu slabă:

— Slavă ţie, Doamne, că nu ai lăsat pe robul tău în locaşul peirei! Slavă ţie, Hristoase, că te-ai milostivit de mine păcătosul şi mai scos din Sodoma şi Gomora diavolului!...Slavă!...

Vocea se perdu din nou. Din spre tabără, din spre sat, din interiorul închisorei, se auzi o larmă nehotărâtă. Evadarea era cunoscută şi din toate părţile veneau spre căutare.

Glasul lui Lunganu se auzi din nou.

— Slavă ţie, maică prea curată slavă ţie...

Iat-o că şi-a trimis îngerii, ca să mă coboare de pe

zidurile Erichonului pe aripele lor... Mă supun, sfântă fecioară, mă supun.

Şi ocnaşii văzură cu spaimă cum nebunul sări şi se izbi din greu de pământ. In liniştea nocturnă care se făcuse din nou după zgomotul de odinioare, se auzi dupuitul prăbuşirei lui.

Serdaru spuse:

— Sermanul!...dar să mergem,- soldaţii vin şi au să ne găsească.

Şi, strecurându-se cu băgare de seamă, hoţii se îndepărtară tărăş spre ocna părăsită. Mişcându-se prin părţile umbrite, folosindu-se de ori-ce ridicare de teren, se apropiau de gura ei. Iat-o, iată scăparea.

Dar, de odată, un răs strident izbucni şi glasul lui Pristavu răsună:

— Ştiam că n-aveţi să-mi scăpaţi, afurisiţilor! Din-tr-un tufiş, gardianul se arătă ducând la buze semnalul de bronz, spre a şuera. Ci, mai repede ca fulgerul, Serdaru puse mâna pe mâna lui, pe când cu cealaltă îi înfăşură grumajii. De odată ocnaşul scoase un strigăt înfundat,- mâna slobodă a lui Prislavu îi împlântase în piept un cuţit.

Serdaru se clătină, fără să lase pe gardian. Din ce în ce forţele lui slăbeau,- el zise în murmur:

— Popo, la mine nu mă lăsa!

Şi se prăbuşi, atrăgând în cădere pe Pristavu, de gătul căruia degetele sale de oţel se înţepeniseră.

Fostul şef de bandă făcu o săritură numai şi se aplecă peste trupurile împleticite a ocnaşului şi a păzitorului.

Cu o putere supraomenească, el desfăcu degetele lui Serdaru, ce trăgea de moarte, de pe gâtul lui Pristavu. Apoi se aplecă şi, prinzând gâtlejul păzitorului între dinţii săi puternici, î-l reteză.

Un val de sânge, o ultimă zvârcolire. Pristavu era un cadavru.

Popa se ridică ştergându-şi gura. Tot trupul îi tremura, iar ochii aveau o strălucire satanică. Impingând cu picioarele în tufiş cadavrele, lui Serdaru şi a lui Pristavu, Mitru spuse:

— Acum nu va putea vorbi. Haidem.

Popa se trezi, ca şi când îşi venea în fire dintr-un leşin:

— Haidem.

Gura ocnei se zări la câţi-va paşi. Mitru se Strecură cu grijă, atrăgând după dânsul pe Popa şi pe Nichifor,

Mişcându-se pe dibuite, ocnaşii se coborâră în fund. Mitru se furişă pe o cale cunoscută, spunând în fie-care clipă tovarăşilor săi unde să pue piciorul, de undesă se sprijine.

Odată ajunşi îu fundul ocnei, el scoase dintr-o ascunzătoare un amnar, scăpară, şi aprinse o mană de pae. Acum mersul era mai sigur. Inaintea lor de zări baricada. Incă licară cu uşurinţă peste meterezul de scânduri şi de pământ şi se pitulară în şanţ. Erau pejumătate scapaţi.

Dar nu apucaseră să se adăpostească, când la gura ocnei se auzi zgomot. Soldaţii.

Işi presăraseră calea cu cadavre. Nu fusese greu să li se găsească urma.

Din dosul baricadei, ocnaşii zăriră garda, subt comanda unui locotenent. Câţi-va soldaţii aveau torţe. Lumina roşiatică arăta feţele lor, îngrijorate.

Ofiţerul se aplecă spre pământ. Solul plin de sare nu avea nici o urmă. El se ridică şi dete un ordin. Câţi-va soldaţi cu torţe înaintară, luminând un spaţiu cât mai mare. Nu se zări nimic. Movila de pământ, în dosul căreia se ascundea baricada lor, era prea departe de raza luminoasă. Soldaţii se reîntoarseră în rânduri.

Alt ordin. Soldaţii făcură câte-va mişcări. O detunătură grozavă zgudui bolta, repercutându-se în depărtare.

Popa, care privea printr-o gaură, se clătină. Nichifor se aplecă spre dânsul. Intr-un murmur, ocnaşul şopti:

— Doamne!... M-au omorât, spurcaţii!...

Mai făcu câte-va cercări, se sprijini de Nichifor, în sfârşit, se prăbuşi, rostogolind pe Pribeagu, care căzu subt el.

Altă detunătură.

Ocna se cutremură din adâncimi. Se făcu din nou tăcere. Ofiţerul păru că ascultă cu atenţie. Nici un zgomot.

La lumina torţelor faţa comandantului arăta grije.

Mai dete un ordin. Soldaţii se reşchirară, ochind alţii mai sus, alţi mai jos, în toate direcţiile. Apoi răsună ordinul scurt:

— Foc!

O nouă salvă. Mai multe gloanţe loviră cadavrul lui Popa, iar Nichifor simţi câte-va comoţiuni. Aşa cumera, acoperit de cadavru, înţelese că nu va putea fi lovit de gloanţe.

Printr-un interstiţiu el putu zări ce se petrecea.

Ofiţerul mai ascultă. Dete câte-va ordine şi soldaţii

cu torţe eşiră din rânduri. Acum se apropiară mai mult. Torţele le vânturară în toate părţile. Unul chiar se apropiă aşa de mult, în cât flăcără lumină movilă.

Ofiţerul întreabă:

— Ce se zăreşte acolo?

Soldatul aplecă torţa, care fumegă; apoi răspunse:

— Un muşuroi de pământ, o prăbuşire a peretului din fund.

— Nu-s aici, replică ofiţerul cu părere de rău.

Soldaţii îşi reluară rândurile şi se puseră în mişcare.

Nichifor auzi pasul lor cadenţat depărtându-se, până ce se pierdu. El nu îndrăzni să se mişte. Asculta ţinându-şi suflarea. Nimic.

Peste câte-va clipe, un geamat năbuşit, abia perceptibil veni până la dânsul. Nichifor se ridică, eşi de subt cadavrul lui Popa.

Era întuneric beznă.

Ori-cât de încet umblase, totuşi oare-care zgomot se produsese. Un alt zgomot se auzi, apoi tăcere.

Nichifor înţelese că cel-l-alt era Mitru. In şoapte întreabă:

— Tu eşti, Mitrule?

— Eu, dar tu?

— Nichifor.

Dibuind prin întuneric, ei se întâlniră. Ce să facă? In ori-ce caz, trebuia evitat zgomotul. Pe afară se auzea încă mersul greoi al soldaţiior.

După un moment de reculegere, Nichifor zise:

— Am scapat ca prin minune!

— Am scapat, crezi? îi răspunse Mitru. La ori-ce mişcare a noastră vom fi zărit şi prinşi. Cadavrele lăsate în urmă, al lui Serdaru şi ai lui Pristavu mai ales arată că trebue să fim prin aceste locuri. Cine ştie de nu se vor cobora din nou.

Tăcere. Nichifor reluă:

— Sărmanul Popa, poate el m-a scăpat. Dacă nu mă acoperea cu trupul lui, vre-un glonte mă omora. Dar de ce gemeai?

— Un afurist de soldat, mi-a rupt urechea stângă cu un plumb. Mă doare de înebunesc.

Altă tăcere, întreruptă numai de gemătul surd al lui Mitru. Nichifor zise din nou:

— Ce ne facem cu trupul lui Popa?

— E mort?

— Da.

— Ai cercat inima?

— Nu bate.

— Să-l îngropăm.

Grăpiş, se tărâră până în fund. Mitru scoase de subt merinde o sapă, cu care se lucrase şanţul, şi începu să pregătească groapa. Nu vedea şi înjura într-una. In sfârşit, pipăind la fiecare lovitură, mormântul fu gata.

Atunci Nichifor luă pe mort de cap, Mitru de picoare şi tot pe dibuite îl aşezară în groapă. Cu precauţiuni nesfârşite, răsturnară pământul peste cadavru.

Când totul fu gata, Nichifor zise:

— Nu-l putem lăsa ast-fel, Maica Domnului ne va pedepsi.

— Ce-i lipseşte? întrebă Mitru,

— O cruce.

Şi, căutând pe dibuite, Pribeagu scoase din brâu ultimele două lemne pregătite pentru fugă. Desfăcu încetişor brâul, rupse o fâşie din el. Legă cele două beţe în formă de cruce, şi apoi le împlântă pe pământnl răscolit.

Când totul fu sfârşit, oonaşii îşi făcură cruce murmurând tradiţionalul:

— Dumnezeu să-i erte păcateie.

Apoi se reîntoarseară în şanţ.

In zadar cercau să zărească ceva. Intunericul era aşa de des şi de uniform încât nu se putea distinge nimic.

Tot pe dibuite scoaseră merindele. Ospătară. Mâncarea aceasta le mai întări bărbăţia. Dintr-un burduf băură câte o înghiţitură de apă.

Apoi scoaseră cu grijă bucceaua cu rufele pregătite. Se dezbrăcara de hainele vărgate al închisoarei, şi se schimbară în cele aduse din vreme.

De odată, un zgomot la intrare, zgomot care perzistă câteva minute şi apoi se depărtă. De sigur fusese vorba de o nouă cercetare a ocnelor, cercetare ce fu părăsită după intervenirea ofiţerului, care făcuse prima descindere.

Zilele, care urmară, se desfăşurară într-o linişte monotonă perfectă.

„Zilele” e un termen de exprimare, cări nu aveau nici o noţiune de trecerea timpului. Soarele nu se lăsa, nici nu se înălţa pentru dânşii. Erau într-un fel de mormânt, asemenea cu acel al lui Popa.

Şi Pribeagu îşi aminti de locuinţa lui din strada Bucseneşcu. Tot un beciu, numai că acesta semăna mai mult a mormânt. Un cadavru îl adusese în iadul, din care căuta să scape. Un alt cadavru dormea în pământul proaspăt săpat.

Şi fără voe îşi trecu mâna pe capul şi pe faţa rasă. Părul acesta ce nu creştea mai repede. De ar fi revenit în starea lui naturală, ar fi cercat să fugă, căci acum nu-i mai căutau. Fie că îi credeau morţi, fie că cercetările se îndreptaseră în altă parte, în spre tainiţa lor nu mai veni nimeni.

Hrana se împuţina, — era mai nimic, ceea ce putuseră economisi din porţiile lor din închisoare. Incepură să mănânce mai puţin, tot mai puţin; zile întregi purtară prin gură câte-o bucată de pâine şi-şi înşelară setea cu câte-va picături de apă.

Părul şi barba crescuseră. Purtând mâna le simţeau în stare a fi crezute ca ale omului liber. Mustăţile, cam ghimpoase, trebuiau să semene cu ale unor farani, cari şi le taie în formă de perie. Ţinură sfat.

Mitru spuse că şi cei de la ocnă trebue să fi făcut socoteală căta vreme trebue pentru ca părul şi barba să crească. Şi de oare-ce nu se arătaseră până acum, şi direcţia închisoarei trebuia să fi priceput că sânt unde-va ascunşi şi că aşteaptă momentul acesta spre apărea. Deci, pânda trebue să fie îndoită. Hotărâră să mai stea cât-va ascunşi.

Hrana se sfârşi. Incepură chinurile foamei şi ale setei. Rana de la ureche lui Mitru se închisese, dar ameninţa să se deschidă. Nu mai era de răbdat.

Adunară tot ce era de luat şi, dibuind prin întuneric, cu paşii de lup şi sprijinindu-se de zidul ocnei, începurăsă înainteze câtre gura ei.

De-odată Pribeagu scoase un strigat năbuşit: Lumină! Şi-şi duse mâinele la ochii. Atât cât stătuseră în umbra ocnei, ochii nu mai fuseseră deprinşi cu razele. Lumina făcea să-i doară. Fu un moment de popas. De afară începea să vie mişcarea, viaţă. Din liniştea absolută, de la trecerea mormântală, în care trăiseră până acum, acestea erau primele zgomote, ce auzeau. Lumină, zgomot, — reveneau la viaţa.

Nichifor fu cuprins de o bucurie fără seamăn. Lumină! Lumină! Era aşa de dulce, aşa de plăcută.

De unde se aflau, ocnaşii vedeau castelul. In raza difuză a soarelui, clădirea masivă se arăta de un cenuşiu închis. De asupra zidurilor înalte, ce o înconjurau se vedea acoporişul casei, în care sunt instalate arestul, infirmeria, celulele, atelierele, magaziile, etc. La fie-care din unghiuri se ridica turnul de observaţie, de unde sentinele privegheau.

De la castel venea un zgomot de trompete. Un lung şirag de condamnaţi, cu fiarele de picioare şi de mâini, venea din spre gura ocnei, lăsându-şi munca. Convoiul era lung şi jalnic. Zgomotul, făcut de cătuşele ce se ciocneau se uneau cu stridenţele trompetelor, producând un vuet sinistru, pe care suflarea vântului, ce venea din spre castel, câtre gura ocnei părăsite, o aducea.

Convoiul acesta pleca în fiecare dimineaţă şi se reîitoarcea în fiecare seară. O gardă numeroasă, cu baionetele sclipitoare, priveghe mersul. Mitru, care obişnuit cu asemenea privelişte, spuse şoptit fui Nichifor că garda era îndoită şi comondată de un ofiţer.

Precauţiune inutilă, de oare-ce fie-care soldat avea arma încărcată şi încă 5 cartuşe cu care putea culca la pământ pe ori-ce îndrăzneţ ce ar fi cercatsă scape.

De la faimoasa evadare a căpitanului „Costişă”, nu se mai ţinea minte în ocnă, povestea Mitru, o evadare în massă. Dar acum era vădit lucru că spiritele erau excitate, de oare-ce se luaseră precauţiuni aşa de mari.

Convoiul se desfăşura încet, mersu-i fiind îngreuiat de fiarele pe care fiecare condamnat le ducea la picioare. De la locul lui Nichifor şi al lui Mitru, el apărea ca un imens şearpe, ce se desfăşoară.

Nichifor îşi aminti lungile zile când cobora astfel,

spre a se sui ast-fel, covârşit de muncă, zdrobit de greutăţile ridicate. Ce chin! Ce chin a trecut! Ce iad din care abia eşise! Dacă ar fi să nu poată scăpa, dacă ar fi să cadă din nou în mâinele temnicierilor, prefera mai bine să moară.

Priviră în jur. Nimeni. Mitru făcu un gest şi se strecură afară. Punea în sfârşit piciorul pe un pământ slobod. Nu mai simţea la spate gârbaciul lui Prîstavu, baioneta soldaţilor. Nu mai avea la picioare fiarele îngreuetoare, de închieturile mâinelor cătuşele oribile. Nu va mai avea să se teamă că va fi pus la costrun, spre a fi chinuit cum nici afurisiţii diavoli nu erau chinuiţi. Nu mai era să fie pus în fiarele de pedeapsă, în care să sufere pedepse neândurate. Nu mai era să fie îngropat de viu în, gherla” blestemată, în care viaţă era o neânchipuită tortură, în care afurisise de atâtea ori prevederea călăilor, ce nu-i dădeai putinţa să-şi ridice zilele.

Vântul, care se zbuciuma, slobod pe slobodele câmpii, îi trezea în depărtările conştiinţei un dor nestăpânit de lung umblat, dus în goana cailor legaţi de clopoţei, în trapul ticălos al asinilor, în chiotele şi cântecele vesele ale flăcăilor, printre căldările grămădite în căruţe, pe când bărbaţi călăresc de istov.

Cerul era aşa de limpede, zarea aşa de albastră şi plină de atracţia necunoscutului, în cât dorul ascuns al pribegiei se deşteaptă cu o putere neânvinsă, dureroasă. Cât e de bine să fii slobod, slobod, — slobod!

Vântul sufla cu putere. Nichifor îşi desfăşură haina de la piept, lăsând trupul să-i fie dezmierdat de fluidul sărut al lui. Era vântul zărilor nesfârşite, era lumina slobodă a soarelui.

In zarea albastră o pasere trecea în zbor, despicând văzduhul ca o săgeată înaripată.

Din spre vale veneau emanaţiile primăverei, un parfum de viorele şi de toporaşi duşi pe aripa nestăpănită a vântului. Pământul se desfăcea de mirezme şi de emanaţii,—firea întreagă părea că eşise de subt apăsarea nămeţilor, a viforului şi a mugetului ernatic.

Firea întreagă răsufla, cum Nichifor răsufla din tot sufletul, privind cu drag câmpiile înverzite, soarele strălucitor, zarea largă şi albastră.

Deja castelul începuse să se micşoreze în zare. Din ce în ce părea mai mărunt, un muşuroi înţepat în cele patru colţuri de turnul sentinelelor.

Nichifor se mai întoarse odată spre el şi un gând de ură, un blestem se revărsă.

Către Mitru:

— Ce zici? spuse Nichifor.

— Cred că sântem scapaţi

— De ce?

— Am eşit din paza castelului.

— Dar satul?

— Să ocolim satul. Să ocolim pe ori-cine ne va fi în cale, care să aibă putinţa a ne întreba de unde venim, să ocolim tot ce poate să ne ducă înapoi, la ocnă, la iad.

Mitru se codea.

Nichifor îi zise:

— Vorbeşte pe şleau.

— Uite, sântem doi, îmbrăcaţi cam la fel, tunşi cam la fel, fără parale şi fără ştiinţa drumurilor.

— Ei şi? zise Nichifor, începând să priceapă.

— Oamenii aceştia se vor întreba cine sântem? De ne vor cerceta, va fi greu de noi.

Nichifor se gândi. Nu era tot adevărul.

— Atât?

— Ba să-ţi spun tot ce am pe suflet. Sântem doi de hrănit, — de hrănit din pomana drumeţului. Două guri sânt mai greu de mulţumit decât una. Să ne despărţim.

Nichifor înţelegea deplin. Era bătrân. Putea să îi e o povară pentru Mitru, Mitru voia să scape de dânsul.

— Bine, Mitrule, zise Nichifor. Să ne despărţim.

— Apoi, rămâi cu bine, zise ocnaşul.

Şi zmulgând un par, se depărtă. Nichifor se uită pe urma lui, până când el se perdu în albastrul depărtărei.

Nichifor clătină din cap. Apoi plecă, târând piciorul pe când soarele scăpata în amurg înroşind cerul cu o văpae largă. Părea un uriaş rănit de moarte, din rănile căruia se scurgea sângele, ce năpădise albastrul. Pe bolta cerească începură să se ivească stelele una câte una, întâi luceafărul, apoi fie-care din strălucitele podoabe.

De-a curmezişul albastruiui nepătruns se zărea albia cărare, pe care geniul poporului o numise: Calea robilor.

Nichifor dispuru în crepuscul, luând drumul spre Iaşi.

VIII
PETRE HERUVIM.

De când văzuse pe Nichifor în „Castelul” de la Târgu Ocna, Heruvim nu mai avea odihnă. Era, parcă urmărit de un gând. Dese-ori se închidea cu d. Vioreanu, magistratul, care instruise omorul din strada Bucşenescu.

In clipa, în care Nichifor se ascundea în ocnă părăsită, poliţistul se afla în odaia lui. Intins pe pat, Heruvim visa cu ochii pe portretul tatălui său. Clătină din cap, se sculă de se duse de mai multe ori pană la birou, unde deschise saltarul din dreapta, apăsă pe un buton, făcând să apară cel-l-alt saltaraş, şi luă tiparul de ceară.

Il privi din nou lung, lung. Scoase o ghiată dintr-o mobilă şi o aplecă pe urmă. Gheata se potrivea de minune. Răscoli din nou prin săltăraşe şi scoase diferite hârtii. Le reciti şi rămase iar pe gânduri.

Apoi murmură cu obiceiul oamenilor singuratici, cari simt nevoia să-şi exteriorizeze cugetarea:

— Daca el e omorâtorul lui Moise, atunci ne aflăm în faţa celui mai oribil rău-făcător. Toate spun că e el; urma, hârtiile din taşca lui Ronescu, strigătul lui Canta... Omul acesta mort-viu ascunde un mister. Acolo, de sigur, aşi putea afla dacă baronul de Vale e omorâtorul lui Aricivo, de oare-ce Nichifor tace. Dar cum să-l fac să vorbească?

După o visare mai adâncă, Petre se sculă şi se duse la oglindă. Pe măsuţa de alături se aflau mai multe peruci, brune, blonde, roşii. Heruvim alese o perucă cu coadă, rău îngrijită de o culoare blondă spălăcită. După ce o examină cu atenţie, şi-o aşeză pe cap. Fruntea îi era mâncată în întregime, iar capul, prins în perucă, era cu totul schimbat.

De pe masă luă un creion subţire, cu care dete genelor şi sprincenelor aceeaşi nuanţă. Schimbă apoi creionul şi accentuă cu fineţă dunga, ce şerpuia de la nări până mai jos de colţul gurei. Cu alt creion scobi adânciturile de lângă tâmplă, sublinie pleoapele şi dete câteva linii pe gât. Se duse la birou şi scoase o cutiuţă, din care luă două obiecte. Se reîntoarse la oglinda şi introduse cele două globuleţe în nări. Imediat nasul luă o formă nouă. Heruvim aruncă o zimbire. Deja era altul.

Dintr-un dulap scoase câte-va bărbi, le puse în lumină şi le examină; cea mai încurcată şi mai puţin elegantă fu cea aleasă. O prinse cu iscusinţă de perucă, luă un creion şi dete o nuanţă de un blond aproape brun mustăţei, armonizând-o cu barba. Se mai uită înoglindă, avea înfăţişarea unui călugăr rătăcitor sau a unui lipovan.

Dintr-o altă mobilă luă un potcap sleios, pe care-l a-şeză pe părul vălvoi. Apoi o rasă de şaiac roşcovan îi complectă îmbrăcămintea. Din saltarul din stânga scoase o condică, cum au toţi călugări ce vin de pe la sfântul Atos. Subt rasă îşi introduse un revolver în buzunar.

Se observă din nou în oglindă.

— Heruvim nu mai există. Acum părintele Eronim, întră în acţiune.

Luă bani dintr-un cufăr, închise cufărul, închise uşa şi plecă spre oraş. La un restaurant din apropierea gărei ospătă uşor, cum se cuvine unui preot sărac, care umblă să adune bani pentru bisericile Sfântului mormânt,- apoi ceru hârtie şi condei. Scrise câte-va linii, puse adresa: D-lui Prefect de poliţie, plăti şi eşi. La cea d-intăi cutie poştală puse scrisoarea şi se îndreaptă spre gară,- lua un bilet pentru staţia Tutova şi plecă cu trenul de noapte.

Spre seara zilei a doua părintele Eronim sosi la orăşelul Drăguşeni. Situat pe un fel de deluşor păduros, care poartă numele pompos,- dealul lui Fundeanu, înconjurat din toate părţile de sate, precum sânt Cărăpceştii şi Negrileştii, Drăguşenii e un curios orăşel. Intre două curţi boereşti se află o stradă lunguiaţă, unde-s situate câte-va magazii, mai multe băcănii, măcelarii şi lipscănii.

Părintele Eronim intra în multe case, arătă condica şi ceru bani. Creştini puţini; cei mai mulţi din locuitor sânt evrei. Falşul preot, care nu cunoştea orăşelul, intră pe nimerite. Evrei sau români, toţi îi dedeau bani. Pe când ei îşi scriau numele, Eronim întreba, într-o românească scâlciată, despre bisericile din împrejurimi.

I se vorbea imediat despre mănăstirea Adam şi atunci, ca întâmplător, ei întreba de maica Eupraxia.

Maica Eupraxia era foarte puţin cunoscută. De când fusese la Bucureşti-„ştii, când cu mişcarea opoziţiei” —ea numai eşise din monăstire. Gurile rele povesteau multe,- prin împrejurimi locuia un fel de Don-Juan, care i fu arătat trecând pe uliţă şi despre care negustorul i povestea ca a „trăit” cu toate maicele. Ba, cu o soră de la stăreţie având legături mai urmate, biata copilă rămase însărcinată.

Maica stareţa o făcu să dispară, — din gelozie, explică negustorul, căci stareţa, ca în poveştile lui Baccacio, pusese mâna pe cuconu Tudorache. In zadar, „Bărbatul” făcu zgomot, scrise chiar pe la gazete, ca să se dea de urma nenorocitei fete.

Ea nu se mai găsi. La început „cuconu Tudorache” se supără, ameninţă că va omorâ pe maica stareţa şi pe toată lumea, care-i se împotrivea. Dar timpul trecu şi furia de asemenea.

După vre-o două săptămâni, el uitase pe sarmana soră, care, poate, dormea somnul etern, provocat de o facere prematură, pe când cuconu Tudorache petrecea,— era în Mai — în pădurea de la Fundeanu.

Cuconu Tudorache era un om gros, spătos, plin la ceafă şi cu favoriţi.

— Dar Maica Eupraxia? întreabă părintele Eronim..

— O, Maica Eupraxia, i răspundeau toţi, e o sfântă.

Intr-o magazie, pe când stăpânul iscălea, un evreu

lung, aplecat de la mijloc, îl privi cu ochii plini de un foc neliniştitor. Figura ascetică, ca a unui contemplativ, era luminată toată de aceşti luminători extraordinari.

Falşul Eronim se întoarse fără de voe, când ei se aţintiră asupra lui. La rândul său îşi ridică ochii asupra curiosului său privitor. Dar îi lăsă imediat în jos: focul din privirea extaticului îl uimi.

— Rabbi Aralym! murmură poliţistul.

Evreul se sculă şi făcu un semn, Eronim îl urmă în pervazul ferestrei.

— M-ai recunoscut, fiind-că eu nu-mi schimb faţa. Te-am cunoscut, fiind-că mie dat să cunosc lucrurile ascunse. Eşti Petre Heruvim.

Falşul călugăr făcu un pas înapoi. Nimeni în lume nu-l putea recunoaşte sub masca şi haina aceasta.

Omul avea, într-adevăr, darul de a străbate în cutele ascunse ale sufletului, ca şi în ale vremei.

Vocea monotomă a lui Aralym reluă:

— Vei fi amestecat în fapte îngrozitoare, cum ai mai fost. Nu ai grijă. Ori-ce om cinstit va recunoaşte că Heruvim şi-a răscumpărat greşala. Vei putea dormi în linişte lângă secriul lui Nestor Heruvim.

Petre îngălbeni sub fardul, care-i acoperea faţa.

Omul acesta răsfoise tot trecutul lui, aflasa rana, pe care-o credea ascunsă de ori-ce privire găsise gândul, care-l călăuzea pe apriga cale apucată.

Heruvim plecă. Când păşi pragul locuinţei, o lucire curioasă îi aprinse privirile. Era pe calea atât dorită. In sfârşit!

Falşul Eronim rătăci prin orăşel. De mult luceafărul răsărise. De după deal luna se ivi. O lumină albie se revărsa pestea firea întreagă. Din depărtare se auzea un chiot vesel, cari, in tăcerea nopţei, răsuna puternic.

De pe deal se zărea cingătoărea pădurilor, ca o linie neagră, ce cuprindea sâmburile de lumină, în care se afla el.

Cuvintele lui Aralym, ce răspundeau la ascunsa lui cugetare, îl transfiguraseră. Se simţea, par-că, mai uşor,—plutea. Ochii lui mulţumiţi priveau natura fermecată şi găseau în frumuseţele nopţei înstelate o strălucită mulţumire.

Heruvim plecă spre mănăstire. Calea se întindea înaintea lui, albie la lumina lunei, ce se resfrângea. Din dreapta şi din stânga bătea o boare uşoară.

Heruvim merse mult timp adâncit în cugetul lui. Deodată tresări. La câţi-va paşi, în lumină, un călăreţ înainta în trapul unui cal viguros. Falşul Eronim se aşeză în marginea drumului şi privi.

Grupa era grotescă. Omul era gros şi cu favoriţi de un brun roşcat fluturau în vânt. Nu ştia să călărească. Zguduiturile calului îl purtau ca un balot, de la dreapta la stânga şi de la stânga la dreapta, iar picioarele lui uriaşe se bălăbăneau pe crupa calului.

Calul zări pe Eronim şi se opri brusc. Aceasta făcu pe călăreţ să-şi piardă echilibrul şi să se abată greoi pe pământ.

Eronim îl ajută să se ridice. Era faimosul „cuconu Tudorache”.

— Uf! Părinte, murmură grosul personaj, mi-ai speriat calul şi era să mă omori.

— Să mă erţi, răspunse scâlciat falşul Eronim. Dar eu nu am vrut de cât să-ţi fac loc.

— Iţi foarte mulţumesc de aşa îndatorire.

— Iartă-mă — şi o întrebare.

— Mă rog?

— Drumul spre monăstire?

Cuconu Tudorache îi explică şi apoi adăugă:

— Când vei sosi maicele vor fi la utrine.

Cuconu încălecă cu teamă şi se depărtă într-un trap,

blajin, mişcând caricatural lungile sale extremităţi. In zare dispăru cu încetul, pe când se perdea treptat vocea groasă a curiosului Don-Juan, care spunea:

— Incet, încet, Doloftane!

— Heruvim îşi reluă mersul. Cum trebue să fie firea acelor femei, pentru ca un om, cum era dispărutul călăreţ, să aibă atâta „succes”! Când intraseră în monastire, de sigur că nu s-au gândit să-şi terfelească trupul, menit unei nunţi cereşti, grosolanelor îmbrăţişăriale unui Don-Juan de sat, cum era bărbatul călăreţ. Trebuise o nevoinţă a firei, superioară voinţei lor, care să le facă a cădea ast-fel.

Dar atunci, voinţa nu e stăpână a tot puternică? Atunci, omul nu face răul şi binele când vrea?

Heruvim se opri. Pentru întâia oară îndoiala se născu în mintea lui. Dacă ceea-ce credea el că e datoria era o parodie a dreptăţei, o nedreptate mai mare încă? Dacă, în loc să îndeplinească opera dumnezeiască, era inconştienta uneltă a spiritului rău?

Clipa de îndoială fu mai dureroasă de cât toate suferinţele lui trecute. De odată, pe aripele vântului de noapte, se auzi un sunet argintiu. Era chemarea la rugăciune.

Glasul acesta răspunde îndoelei.

Heruvim clatină capul: era un credincios aprig. I se para că întâmplarea dumnezeiască făcuse ca îndoiala diavolească să piară. Ce ispită întunecată!

Clopotul continuă să sune în noapte, cu note molcome şi mişcătoare. Şi înaintea întunecatului poliţist izvorî de odată o apropiere: ast-fel, acum vre-o cinci sute de ani, pe acelaş loc, un cioban venise cu numele Domnului în minte.

Hăulind prin munţi, fondatorul monastirei, ciobanul Adam, fusese cuprins de dorul să dăinuiască locaş de închinare.

Le duse prin pădure şi abătu copaci, lustrui bârne, cu care ridica o bisericuţă. Aici se retrase cu vre-o câţi-va prieteni şi-şi petrecu vremea întru înălţarea de rugi.

Dar puhoiul infernal se revărsă asupra ţărei. Sălbatecii fii ai Ucraniei, tătarii, cari au dus facla incendiului prin tot largul Europei, s-au abătut şi asupra modestului locaş de închinare.

In vârtejul, care trecu, bisericuţa dispăru dimpreună cu icoana făcătoare de minuni ai mai Maicei Domnului. Mult mai târziu, icoana se găsi într-un arbore.

Ce vremuri de credinţă! Când puhoiul de aziatic dispăru, preoţii, răzleţiţi la bătaia vântului duşmănesc, se întoarseră, şi icoana fu regăsită. Minune! In haine de serbătoare, în fum de mirezme, preoţii, înconjuraţi de satele din împrejurimi, o ridicară şi o duseră cu pompă în umilita bisericuţă reconstruită din bârne.

Credincioşii începură să curgă. Darurile, sculele şi bani aduşi ridicară, lângă biserica din lemn, o monastire mândră, în care se aşeză icoana făcătoare de minuni...

Sunetul clopotului argintiu se făcea tot mai distinct.

In noapte se zări o rază şi, încet, se desprinse sche-

letul imens şi întunecat al unei clădiri monumentale, prin ferestrele căreia lumina se revărsa în şiroare roşcate.

Zgomotul circular al toacei se auzea, chemând la rugăciune. Se apropia de monăstire.

Biserica strălucea. In fund, altarul lucea de podoabele de aur şi argint, pline de luminile candelelor aprinse. In prag, un preot bătrân psalmodia încet textele sfinte. Femeile consacrate ritului ascultau prosternate.

Când falşul Eronim pătrunse în biserică, graţie costumului lui, maicele cântau. Femeile acestea atinse de păcat se rugau cu atâta înălţare, ochii lor pierduţi în fumul mirezmelor erau plini de atâta credinţă, în cât păreau cu adevărat sfinte.

Eronim roti ochii, ca să-şi dea seama care era Maica Eupraxia. Scotocind cu privirea, el zări într-un colţar plin de umbră un chip de femee, ce plângea năbuşit.

Când înălţa ochii, o rază străbătu şi se puse pe faţa ei.

Ce figură ostenită! Ochii, mari şi plini de lacrimi, erau ridicaţi dureros. De-alungul figurei curgeau lacrimi mari, punând o strălucire stranie pe faţa emaciată. Din când în când, fruntea ei se apleca pe lespedele de marmoră şi lovea în invocarea ertărei unor păcate nesfârşite. Mâna, care ţinea şiragul de mătănii, se ridica până la frunte cu zgomotul deşirărei boabelor şi umbra era despicată de gestul larg al crucilor.

Serviciul divin continuă. Heruvim se lăsă în genunchi pe o lespede de marmoră. Se rugă. Apoi când serviciul fu sfârşit, el urmări paşii maicei Eupraxia.

Chilia ei slab luminată de o candelă, ce ardea înaintea icoanei Fecioarei. Maica se uita în ochii falşului preot.

— Vii de departe? îi zise ea.

— Da, tocmai de la biserica naşterei din Nazaret.

Ochii obosiţi avură o strălucire mistică.

— O, cât aşi voi să adorm acolo. Poate ast-fel Dumnezeul păcei mi-o va da în ultima clipă.

Tăcere.

— Ce te aduce pe la noi?

— Aici? răspunse falşul Eronim. Această carte, continuă el, arătând condica, pe care înscria donatorii.

— Dar la mine?

— O vorbă.

Ochii limpezi,—ca limpeziţi de lacrimi, —ai maicei, se puseră pe ochii falşului Eronim.

— Vorbeşte.

— Rătăcind prin lume, am întâlnit la Veneţia pe un român, d. Ronescu.

Maica tresări. Falşul Eronim observă mişcarea.

— Il cunoşti?

— Da. I-am cerut odată, într-o împrejurare tragică, o graţie.

Şi tăcu. Falşul Eronim se gândea. Deducţiile lui nu-l înşelaseră până acum.

— O graţie? Doar nu e rege...

Eupraxia îl privi curios. Heruvim înţelese că dădea de bănuit.

— D. Ronescu mi-a spus că, de voiu întâlni pe maica Eupraxia, de la monastirea Adam, să-i spun să se roage pentru dânsul.

Maica plecă fruntea. O tăcere. Falşul Eronim continuă, după ce se gândi o clipă:

— Nu ai să-mi spui nimic?

— Mă voiu ruga pentru dânsul.

Iarăşi tăcere. Apoi falşul Eronim păru că recapitulează în minte cuprinsul unor notiţe:

— Mi-a mai spus să caut pe un nenorocit, pe un ocnaş, Nichifor Pribeagu. El se află la castelul din Târgu-Ocna.

Eupraxia avu o mişcare la numele lui Nichifor. Eronim continuă:

— M-a însărcinat să-i spui să nu se teamă, nedreptatea ce i s-a făcut va fi îndreptată.

Maica era palidă. După o sforţare, spuse:

— „Castelul” e departe, în susul Moldovei.

Tăcu, apoi reîncepu:

— Numai atât ai să-mi spui?

— Ba nu.

— Vorbeşte.

— Cunoşti pe Nichifor?

Hotărât, Eupraxia răspunse:

— Nu.

— Atunci?

— Cunosc pe cine-va, care se interesează de acest om.

— Să-ţi vorbesc dar. El mi-a spus că are proba nevinovăţiei lui Nichifor şi a vinovăţiei altuia.

— Cum îl chemă pe acela?

— Un nume cunoscut aici în ţară.

— Anume?

— Baronul de Vale.

Maica lăsă să—î cadă capul pe piept.

— Tot nu l-a ertat! murmură aproape imperceptibil.

Heruvim nu auzi glasul, dar văzu gestul.

Vrea să zică, raportul agentului, care spionase pe Ronescu în timpul campaniei în contra ministrului Flo-

rianu, nu minţea. Maica Eupraxia fusese la acuzatorul baronului de Vale, în ajunul faimoasei şedinţe.

Dar pentru ce venise ea? Ronescu acuzase pe baron de participare la faptele Robilor nopţei. Venise ea pentru Nichifor? Nu. Nichifor îi era indiferent: nici nu-l cunoştea. Venise pentru de Vale. Era, deci, o legătură între umilita rugătoare şi falnicul ministru.

Ci, avea ea conştiinţă de crima, pentru care Nichifor fusese condamnat? Ce însemna acest murmur: teama

numai pentru pericolul, care ameninţa pe baron sau groaza de descoperirea adevărului?

Eronim făcu un gest, ca şi când ar fi voit să iasă. Dar se opri ast-fel, în cât lumina lămpei căzu pe faţa Eupraxiei.

— Uitam. Mi-a mai spus că ştie iubirea pe care o ai pentru domnul de Vale, dar dreptatea trebue să triumfe.

Eupraxia murmură din nou, dar mai de auzit:

— Sărmanul meu copil!

Acum fu rândul lui Heruvim să tresară. Copilul ei!

In zadar cercă să o mai facă să vorbească. Ea înţelesese că spusese prea mult, faţă de un străin şi se închise într-un mutism absolut.

Heruvim se gândi. Erau trei oameni în lume, cari ştiau taina baronului: Nichifor, Eupraxia şi Canta, de

oare-ce numai înfăţişarea tânărului fulgerase pe bătrânul avocat. La Curtea cu juri Heruvim îşi reaminti scena. Nichifor şi Eupraxia nu vroiau să vorbească, Canta nu putea.

De-odată acest din urmă nume îi făcu să tresară. Dacă femeia enigmatică era legată de baron, avea aceleaşi tainice legăminte şi cu bătrânul revoluţionar. Să o cerce.

Domolindu-şi glasul, falşul călugăr zise:

— Maică, nu vreau să-ţi pătrund tainele. Acei, cari intră sub acoperişul sfânt al Domnului, au un judecător acolo, sus. Lui se cuvine să şi deschidă sufletele. Dar văd că viaţa baronului de Vale ţi-e scumpă.

Eupraxia îl privi cu ochii rugători.

— Nu voi tăcea. Fără să-ţi explic cum, afirm că viaţa lui e în pericol.

Ea avu un strigăt:

Doamne!

— Oamenii poliţiei i-au trimis o cursă. Baronul de Vale va fi arestat în casa bătrânului avocat Canta, la Iaşi.

Efectul acestor cuvinte fu covârşitor. Eupraxia se aplecă, ca subt suflarea unui uragan. Dar, imediat, îşi reveni în fire şi, cu o sumbră energie în focul ochilor, zise:

— Ori-cine eşti, îţi mulţumesc. Voi fi şi eu acolo.

Falşul Eronim puse mâna pe uşă.

Rămâi cu bine, maică.

Eşî în întuneric. Şi, pe când reluă agale drumul spre Drăguşeni, se gândea. Reuşise? Ori-cum aflase un punct, pe femeia aceasta, mai docilă de cât cei-l-alţi doi. Prin ea va afla adevărul.

IX
IN CARE SE VEDE CĂ UN SICRIU DE STEJAR POATE SA COASTE 4.000 DE RUBLE

Falşul Eronim se prezintă dis de dimineaţă la primarul din Drăguşeni, îi arătă calitatea sa şi-i spuse:

— Domnule primar, am să te însărcinez cu o misiune delicată. Fără să pândeşti, imediat ce va porni din mănăstire maica Eupraxia...

— Maica Eupraxia!

—...da... maica Eupraxia e o sfântă şi nu pe dânsa o urmăreşte poliţia... Imi vei telegrafia, arătându-mi la ce oră a pornit, încotro se duce, de unde va lua trenul, în sfârşit, toate amănuntele posibile.

După ce primarul îi promise, mulţumit, Heruvim plecă. A doua zi era în Iaşi.

O circulară îl aştepta, prin care poliţia din oraşul lui Lăpuşneanu era înştiinţată despre evadarea de la ocne.

Poliţistul avu un moment de abatere: o soartă piz-

mătăriţă părea că i se pune în cale. In momentul, în care izbânda îi surâdea, iată că-i fuge de subt mânăunul din elementele cari puteau să i-o asigure.

Dar un al doilea gând îl făcu să se domolească. Nichifor era bătrân, nu putea să cerce a-şi face aiurea altă viaţă, în locuri necunoscute. El se schimbase de mult,- de sigur că a trebuit să se întoarcă în Iaşi, unde, de alt-minteri, aglomeraţia fiind mai mare, era mai uşor să treacă neobservat. Neîndoelnic, Nichifor era în laşi.

Imediat, Heruvim îşi făcu planul de luptă. Când se înseră, din odăiţa lui eşi un muncitor zbârcit, curăţel îmbrăcat, care începu să viziteze toate crâşmele muncitorilor.

In circulară se prevedeau toate semnalmentele evadaţilor; poliţistul, ce nu urmărea cu patimă de cât pe Nichifor, nu ivea nevoie de semnalmente. Pe cei-lalţi evadaţi, odată Nichifor prins, — scotea el, — uşor îi va „căpăta”.

Şi începu să colinde, luînd crâşmele de la împrejurimele gărei şi trecând prin cele din Tătăraşi, Salhana, Socola, Păcurari, Dar, muncă zădarnică. Incepuseră cocoşii să cânte, când, de odată, el se izbi peste frunte:

— Uitam pe cel mai principal, pe Meer Simon.

Şi plecă spre Meer Simon.

Un tip extraordinar, acest evreu cârciumar.

Scurt, destul de gros, cu un cap lungăreţ, pe care creştea un păr capricios şi înzestrat de o barbă şi mai capricioasă încă, cu nasul turtit şi cu gura asimetrie aşezată, proprietarul crâşmei,,la Cazac” de lângă spitalul Paşcanu, era cunoscut de tot Iaşul. Vara ca şi iarna era încălţat cu ciubote lungi până la genunchi, în cari se perdeau o pereche de pantaloni de o culoare enigmatica. Restul trupului era înfăşurat într-o scurteicâ, pe când capul, până la sprâncene, era ascuns de o căciulă de oaie neagră.

Aşa cum se vedea, Meer Simon era un om cu o avere mare. Origina acestei bogăţii era de un sinistru aşa de extraordinar, în cât devenise repede legendară.

In timpul războiului pentru independenţă Simon era un biet evreu calic, care din meşteşugul dulgheriei pusese la o parte 2 — 300 lei. Când izbucni războiul peste Dunăre, Iaşul deveni repede un centru, în care se înfiinţară spitale la Copou, unde în o serie de pavilioane, guvernul rus transporta zilnic sute şi iar sute de răniţi şi bolnavi.

Doctorii noştri, cât şi cei ruşi, erau plini de atenţie pentru aceşti sarmani. Dar mortalitatea era foarte mare.

Pentru îngroparea soldaţilor veniţi poate din fundul Asiei, ca să fie răniţi pe câmpiile Bulgariei şi să moară pe platoul Iaşului — Meer Simon îşi oferise serviciile lui.

De fie-care mort, autorităţile îi dădeau o anumită sumă, iar el avea să se îngrijească ca înmormântarea să se facă după toate formele.

Intr-adevăr, Simon se îngrijea de toate. Indată ce era încunoştiinţat că unul din oamenii Majestăţei Sale împăratul îşi dăduse duhul, evreul se prezenta însoţit de un solid şi frumos sicriu de stejar.

De la o vreme, personalul spitalului observă că sicriile aduse de Meer Simon semănau prea mult. După oare-care cercetări, se constată că evreul punea pe mort în faimosul sicriu, îl ducea până la groapă, pe care o sapa unde se află azi Moara de foc, îl scotea din sicriu şi-i îngropa gol. Se calculă că acest sicriu fusese plătit, până când evreul fu prins, 4000 ruble de câtre ruşi.

Cu bani câştigaţi în chip aşa de macabru Simon deschise o crâşmă, lângă spitalul Paşcanu. Şi ca o ultimă şi bună aducere aminte de la acei, care îi procuraseră banii atât de iubiţi, el pusese pe un pictor din partea locului să-i zugrăvească un fel de uriaş, înarmat până-n dinţi şi călare, iar dedesubt puse să scrie: La Cazac! Debit de băuturi spirtoase.

Crâşma lui Simon se compunea din două părţi: una la suprafaţă şi alta subterană. La faţă era tejgheaua cu feluritele sticle de băuturi aşezate simetric, bine curăţită, mai în fund era o odăiţă cu vre-o doua mese albe înconjurate de vre-o câte-va perechi de scaune. In fund, era o scară ce conducea în subterană.

Inainte de a coborâ cu Heruvim această scară, să spunem un cuvânt despre clienţii lui Meer Simion.

Bogătaşul era un tăinuitor. Hoţii îi aduceau lucrurile furate, pe care el le trecea în alte părţi spre a le desface iar, în schimb, el îi îngrijea cu de-ale mâacârei şi, mai ales, cu băutură şi, din când în când, cu ceva bani.

Poliţia ştia noul trafic al lui Meer. Dar şi el cunoştea obiceiurile poliţiei; servea câte-va pensii lunare la diferiţi demnitari poliţieneşti şi îi era îngăduit să-şi ducă meşteşugul în linişte.

Numai cu unul „nu se putuse ajunge” cum spunea el —şi acela era Heruvim. De aceea şi Meer se păzea de poliţist ca de foc. Acesta ştia duşmănia evreului şi se păzea şi el de dânsul.

In seara aceasta, Simon nu era la tejghea. Pe lângă crâşmă, el mai făcea felurite meşteşuguri: avea case pe cari le închiria cu odaia la oameni nevoiaşi. Ast-fel el putea să ceară preţuri enorme şi să silească pe chiriaşi să-i plătească după voe sau să le vândă pe preţ de nimica ultimele rufe. Apoi mai da bani împrumut cu săptămâna micilor negustori de la hală sau diferite pieţe. Dar chipul născocit de Simon pentru a lua „camătă legiuită”, aşa cum înţelegea el, merită să fie consemnat. Dădea sume mici, 5, 10 sau 15 lei. Dacă nenorocitul negustoraş lua de la dânsul 5 lei, trebuia să-idea la sfârşitul săptămânei 6, ceea ce face un procent de 960.

Apoi mai lua în întreprindere reparaţii sau clădiri de case şi mai avea şi alte „gheşefturi” mai întunecate.

Probabil că plecase îa târg spre a-şi întinde zborul de uliu asupra vre-unui nenorocit.

Cum Heruvim puse piciorul pe întâia treaptă a scărei, ce ducea în „tunelul” crâşmei, o duhoare de tutun prost şi de mirosuri diferite, îl înăbuşi. Era o pâclă deasă şi nesuferită.

Când coboară câţi-va paşi, începu să simtă că ceaţa se ridică în sus ca un nour. Jos era mai puţin deasă şi iradiată de câte-va lămpi, suspendate de plafond.

Punând piciorul pe duşumeaua coşcovită, el văzu înaintea lui câteva mese, la care se aflau instalate mai multe umbre. Prin vaga transparentă a fumului, figurile heteroclite ale muşteriilor luau îafăţişări deosebite.

Era un amestec de femei şi barbaţi, mai hidioşi unii de cât alţii. Nu se află un iţar, nici o scurteică. Toţii figuranţii desgustătorului tablou erau înhorbotaţi în zdrenţele pretenţioase ale unei falşe eleganţe nemteşti. Obrajii erau injectaţi, mâinele tremurau ducând paharele la gură.

Femeile erau despoiate la piept şi rar o gură avinată se lăsa, la noroc, pe umeri goliţi şi zbârciţi, ai unei Mesaline de tavernă.

Heruvim suprinse tabloul cu o privire. Lungul din drepta, căruia îi lipsese doi dinţi şi o parte din mustaţă, e faimosul Dragos, hoţ de ceasornice şi de portofele, care la nevoe face să luceaseă şi cuţitul. Fusese în mai multe rânduri oaspetele temniţilor, dar tot pe scurt timp, căci nu putuse fi dovedit ca autor al vre-unei crime. Acum bea; ochii injectaţi de sânge erau pe jumătate închişi; între dinţi atârna o luba arsă, din care pufuia rar. Descheiat la haină, i se zărea pieptul larg şi păros, ca spatele unui urs.

Pe genunchi ţinea o femee, jumătate goală şi ai cărei mâini desmerdau cu deliciu sânul păros al bărbatului.

Printre sughiţurile beţiei, Dragos murmura:

— Cântă, Anico.

Şi vocea, răguşită de alcool, începea un cântec obscen, — încontinuu acelaş, — pe când tovarăşii orgiei urlau cât îi lua gura. Heruvim îi trecu în revistă: cel lung şi subţire, chel ca o bilă de biliard, era Iani, un grec cu o legendă sângeroasă; pipernicitul îndesat, nalt în călcăe şi ciupit de varsat, era Ion a Babei, zis Hingheru de pe malul Prutului. Era crezut hoţ de cai, pe care îi trecea noaptea pe malul rusesc în ciuda sentinelelor. Mai departe, roş, păros, cu genele mâncate de boală, cu buzele deschise ca o rană, se află un rău făcător ciudat. Purta numele de Manole Roşcovanu, zis şi Gheorghe Vulpe şi Mitriţă Ciorbagiu. In realitate era evreu şi-l chema Isac Grümberg.

Meşteşugul lui era curios.

Seraiurile orientului, ca şi casele de toleranţă din Rusia şi chiar din ţările mai civilizate, fac o consumaţie mereu crescândă de femei tinere, mai ales de fete mari. Traficul, numit de carne vie, e, deci, în floare, — de altminteri, el nu e o specialitate a noastră, ci e cunoscut şi în alte ţări, unde poartă suggestivul nume de: la trăite des blanches.

Aşa cum se făcuse până la Roşcovanu, era prea pericolos, pentru ca un om prudent, cum era mediatorul iscusit, să se expue. De obiceiu, se urma ast-fel: mai multe „motoare” umblau prin ţară şi smoneau fetele de la casa părintească. O observaţie curioasă e că aceste femei nu aveau nici un succes pe la sate. Sătencele nu pot înţelege lumea, care mişună în afară de orizontul lor.

Momelele eleganţei sărace, cu care aceste „factoriţe” cearcă să ademenească copilele pentru dânsele nu au nici un farmec. Victimele erau orăşencele şi sătencele pe jumătate orăşanizate.

Dar traficul, ast-fel înţeles, era periculos. Parchetul poate ori când băga în închisoare pe îndrăzneţi, care îl practică, pentru rapt de minore. Roşcovanu îl făcuse inofensiv. El nu-şi arunca mreaja de cât asupra femeilor majore, care avuseseră deja amanţi sau chiar asupra clientelei caselor de toleranţă din Iaşi. Cu o soluţiune de alaun şi un burete îmbibat în sânge el refăcea fecioria perdută de mult, iar un savant fard şi o cusutoriţă specială ştiau să dea valoarea farmecelor vestejite.

Femeile, care luau parte la orgia din „tunelul” crâşmei ,,la Cazac“ formau probabil unul din acele transporturi. Înainte de a fi trecut prin mâinele faimoase cusătorese şi a lui Roşcovanu, ele se arătau în lumina lor adevărată, slabe şi stoarse.

Femeile fumau şi ţipau la olaltă, formând un zgomot nesuferit.

Heruvim se uită în jur, să găsească un loc. Toate mesele erau prinse de stranii vizitatori. Numai una, la peretele din fund, era ocupată de o singură persoană. Heruvim avu o mişcare de bucurie. Era Nichifor. Nu Nichifor, care se furişase din ocna părăsită,- ci un Nichifor ras şi al cărui păr fusese retezat de un bărbier din sat.

Heruvim se îndreaptă cu pas sigur către masă şi se aşeză la dânsa. Bătând apoi cu putere, strigă răguşit să-i se aducă de mâncare şi de băut.

Când începu să mănânce, ochii lacomi ai lui Nichifor îi urmăriră toate mişcările. Acum Heiuvim observă că ocnaşul avea faţa trasă şi ochii cercuiţi. In obrajii raşi se observa scofâlcirea pe care foamea o sapă cu ghiara-i de oţel, iar subt ochi cearcăne mari şi vânăt-închise. Poliţistul străvăzu într-o clipă viaţa evadatului, de la evadare până acum.

Nichifor se târâse, cerşind, din sat în sat. Cât fusese la uşa ţăranilor, tot mai apucase câte-un codru de mămăligă şi vre-un rar gologan.

Ajuns în târg, lucru se schimbă. Nichifor nu îndrâznea să revie la culcuşul lui, nici să pătrundă în inima oraşului. Rătăcind pe la uşa crâşmelor de la periferie, obţinu rar câte o bucată de pâine, până ce figura lui suspectă făcu să fie îndepărtat de pretutindeni,—afară de la Meer Simon. Dar nu de la proprietarul faimosului sicriu putea obţine măcar o îmbucătură.

Poliţistul afectă să mănânce cu zgomot şi să bea plescăind din limbă. Pe faţa îmfometatului ocnaş treceau reflexele chinurilor lui Tantal.

Când se păru că-şi mulţumise foamea, Heruvim intră în vorbă cu flămânzitul său tovarăş de masă. Apoi îl pofti să se împărtăşească şi el din mâncarea lui.

Nichifor se repezi la pâinea şi la bucata de carne friptă, decorată cu pomposul nume de fleică, ca un dulău nemâncat de mai multe zile.

Poliţistul simţi că o fibră ascunsă tremură în adâncul său. Văzând cum nenorocitul înfulica şi cum gingiile lui nedinţate mestecau hrana, simţi o uşoară abureală de milă că-i umezeşte ploapele.

Dar işi reveni repede în fire. Un ocnaş!...

Nichifor îşi potolise foamea. Spuse un bogdaproste se se opri.

Dar Heruvim nu înţelegea să facă numai un act de milă. Bătu în masă, ceru un pahar şi, umplându-l, zise:

— Doar nu vei înghiţi în sec. Bea o duşcă de vin.

Nichifor se codi, apoi deşertă paharul dintr-o dată.

X
IN CARE HERUVIM IŞI AMINTEŞTE HEMISTIHUL LUI JUVENAL: ‘VITAM IMPENDERE VERO’

Poliţistul îi umplu din nou paharul.

— Nu, nu mai vreau, zise evadatul. Vinul e prea tare. Simt că-mi întunecă mintea.

— Haida-de! Ce, nu cum-va eşti o femeiuşcă, care nu poate bea un păhăruţ de vin? In sănătatea mea.

Şi-l rostogoli pe gât, iar Nichifor îl imită. Heruvim umplu din nou paharele.

Vinul era tare,- bătrânul ocnaş slăbit de traiul dus de o obstinenţă complectă şi de ani, nu-i trebui mult ca să simtă o căldură anormală circulând prin vine, obrajii că i se aprind.

— Toarnă! strigă el. Şi să uităm nevoile!

Heruvim turnă. Bătu apoi în masă şi spuse băiatului

să-i aducă vin dintr-un anumit boloboc.

Când litrul fu pe masă şi paharele se umplură din nou, Nichifor zise:

— Hei—hei! Ţi-ai pus în minte să mă îmbeţi. Dar aşa că şi eu ţin la băutură.

Şi deşertă paharul până în fund.

Peste două-zeci minunte, ocnaşul era dus. Plângea cu lacrimi mari şi începuse să se spovăduiască, — o spovedanie lungă, întreruptă şi libaţii.

Heruvim, care văzu că-şi deşcleştează gura, îşi scutură fruntea, ca pentru a departa ori-ce urmă de beţie: el redeveni rece, ca şi când s-ar fi aflat la biroul lui, luînd un interogator.

Nichifor îşi trecuse o mână pe după gâtul lui Petre şi, suflându-i duhoarea de vin în obraz, se destăinui:

Are să-i spue lucruri, pe care nu le-a zis nimănuia, fiind-că îl simte că e un om bun, căruia i-a fost milă de dânsul. Nu a fost tot-d-a-una aşa de nenorocit cum e acum.

Altă dată era slujbaşul statului,—el e ultimul călău al Moldovei. De câte-ori nu bătuse el, din ordinul lui Vodă Sturdza, pe boeri chiar! Mulţi din butuşnicii, care au ajuns stăpâni pe ţară au fost pe mâna lui.

Şi cu naivitate copilărească, Nichifor,— îi vom păstra acest nume,-arătă că el a fost funcţionar şi cât timp s-a mărginit să aducă la îndeplinire cele rânduite de pravilă, toate i-au mers bine. Intr-o zi, un boer mare, Canta, la înpins să facă o faptă rea. Şi povesti spânzurarea Irinei Golia. Din acel moment au început nenorocirile lui.

După căderea lui Mihai Vodă, viaţa i-a fost imposibilă.

Fata lui, Claribella, cu băiatul moartei, şi-au luat lumea în cap. A aflat întru târziu că ea se făcuse maică, şi că odrasla boerească ajunsese om mare.

Intr-o seară, băiatul lui dispăruse. Ce se făcuse? Nu a mai putut afla. Amândoi copiii fugiseră, fiind-că acum, când mâna domnească să retrăsese de de-asupra lor, numai puteau îndura urgia oamenilor.

Cănd îl părăsiră copiii, Nichifor se simţi singur în lume. El se întrebă: de ce această urgie asupra capuluilui? Ce rău făcuse de cât că adusese la îndeplinire cele rânduite de pravili şi icasterii?

Poate că faţă de Maica Domnului greşise. Şi plecase la Secu, unde posti şi se pocăi.

Vru să rămâie în mănăstire, dar când stareţul auzi că el e călăul lui Vodă, îl goni cu furie.

Ce să facă? îşi schimbă faţa şi portul şi se reîntoarse în târg. Intinse mâna la colţul stradelor, cerşind mila trecătorilor. Intâmplarea făcu să dea de hruba din strada Bucşenescu, unde conaci.

Heruvim ascultă cu religiozitate cele spuse. Era un roman întreg, pe care-l sorbea, dar partea ce-l interesa mai mult era tocmai aceasta: amintirile ce puteau să se lege de crima din strada Bucşenescu.

In zadar, însă, cercă toate meşteşugitele-i întrebări.

Nu putu să obţie de la Nichifor alt-ceva, de cât ceea ce acesta declarase deja la instrucţie.

Evadatul încetă de a mai vorbi. Capul greu de fumurile vinului şi cuprins de toropeala mâncărei lacome şi nesăţioase, căzu pe lemnul mesei. Adormise.

Poliţistul se uită la dânsul cu o privire de nedescris. Era un actor fără de seamăn, ori îi spunea adevărul? Se îmbătase cu adevăr, ori văzându-se prins în capcană şi recunoscându-l, se prefăcuse beat şi-i spusese un basm întreg, ca să-i pue pe altă urmă? Acum, dormea sau numai se prefăcea?

Un zgomot infernal îi atrase privirea spre orgia din tavernă. Roşcovanu pocnise cu pumnul în faţă pe Dragos, pe care-l umpluse sângele. Era o încăerare generală.

Heruvim se gândea. In ce curioase stări se afla, pentru a ajunge la reabilitate! Dar fie! îşi consacrase toată viaţa adevărului; adevărul trebuia aflat.

Nichifor nici nu se tulburase. Zgomotul nu ajunsese până la conştiinţa lui adormită. De altminteri, încăerarea încetase. Pe când era vuet mai mare, Meer Simon ajunsesă pe scară. Fără vorbă multă, luă pe Dragos în braţe, îl duse afară, făcu un semn lui Roşcovanu, care eşi imediat, blând ca un mieluşel, ducând cu dânsul toată şleahta de femei.

„Tunelul” era gol. Cu capul pe masă, Nîchifor dormea dus. De-odată, Heruvim luă o hotărâre. Făcu un semn. Evreul să apropie. La un alt semn lua in braţe pe Nichifor, cu o forţă, pe care nu o presupunea nimeni la stârpitura aceasta de om, şi-l ridică pe scări.

Heruvim se sui înainte. O birjă staţiona la uşă. Simon depuse pe Nichifor adormitul pe pernele trăsurei, apoi se închină până la pământ înaintea poliţistului care se aşeză în birje la rândul lui. Pe când trăsura pornea, poliţistul auzi în urmă pe evreu închizându-şi crâşma.

Zorile găsiră pe Heruvim în odăiţa lui, meditând înaintea unei lumânări, ce se stingea. Cele ce i le destăinuise în beţie Nichifor, erau adevărate. Poliţistul îşi amintea că la faimosul proces al ocnaşului, acesta şoptise pe înfundate, aşa că şi el îl auzise, la întrebarea lui Canta:

— Cine eşti?

— Călăul.

Acest cuvânt fulgerase pe bătrânul avocat şi-l făcea să stea şi acum întins în scaunul lui de infirm, fără graiu şi fără mişcare.

Vrea să zică, în trecut fusese o legătură între cei doi oameni. Partea povestirei lui Nichifor, în care se relata uciderea Irinei Golia, era adevărată.

Dar ce legătura era între paralitic, fostul călău şi baronul de Vale? Cu ce putuse contribui fostul ministru la fulgerarea avocatului de către destăinuirele şoptite de ocnaş. De ce acesta nu spusese nici un cuvânt despre uciderea lui Moise Aricivo, în care era amestecat aşa de ciudat şi faimosul orator? Atâtea chestiuni, la care trebuia să renunţe, dacă nu putea găsi mijlocul să facă pe amuţitul Canta să vorbească.

Era oare fiul lui? Dar se poate Canta să-l fi lasat în părăsire? După povestirea din beţie a călăului nu se înţelegea bine.

Pentru a doua oară în viaţa lui, Heruvim fu o clipă în îndoială. Avea oare dreptul să se joace ast-fel cu sentimentele cele mai sfinte? Putea să nevoiască pe un tată să acuze inconştient pe fiul său? El îşi lasă fruntea pe palmă şi gândi. După un moment de dureroasă cumpănă, el ridică capul.

Datoria nu greşea nici odată, iată mijlocul infailibil de a găsi calea dreaptă în viaţă. Datoria lui era să afle adevărul. Şi, fără voe, din conştiinţa depărtatei lui educaţiuni, îi sună în minte fraza vânjosului Juvenal: ‘vitam impendere vero’.

Ştia oare Canta taina pe care o urmărea? Poate că nu. Dar, ori-cum, dintre ei toţi, unul o ştia.

Punerea faţă în faţă a acestor oameni, legaţi aşa de tragic în trecut, va face să izvorească adevărul.

O telegramă: maica Eupraxia sosea cu trenul de dimineaţă...

Heruvim se uită pe geam. Oraşul se vedea albit de lumina zorilor. Se făcuse ziuă deabinelea.

Petre îşi răcori fruntea înfierbântată în apă rece şi începu să se îmbrace. Cu o artă minunată începu o atreia transformare radicală.

Când părăsi căsuţa lui singuratică, Heruvim dispăruse din nou pentru a face loc unui birjar jerpelit.

De la şapca sleioasă până la mersul gheboşit şi neegal al omului, care sta gârbov pe capră, de i s-a încovoiat coloana vertebrală, poliţistul luase în totul înfăţişarea unui automedon de piaţă.

Tocmai trecea a lene o trăsură cu un cal. Calul mergea in pas automatic, capul în pământ târând anevoie greul vehicul după dânsul. Animalul se afla într-o stare de moliciune, de adormire.

Birjarul dormea pe capră, lăsând hăţurile să atârne pe gâtul calului. Era o birjă de noapte, care se reîntorcea acasă.

Heruvim o opri, şopti o vorbă vizitiului. Evreul se coborâ încet, pe când Heruvim îi lua locul.

Sărmanul cal tresări, simţind mâna viguroasă a noului conducător că-l ţinea strâns şi-l hăţueşte cu putere. Apoi, sub imboldul biciului, luă drumul spre oraş în trap, — mers, pe care nu-l obişnuise din tinereţe.

Heruvim se gândea. Răspunderea, pe care şi-o atrăgea, era prea mare. Mai bine ar fi, dacă ar împărţi-o. Şi cărni brusc. Calul tresări, întoarse capul sperios şi se supuse.

Heruvim opri la poarta d-lui Vioreanu, — magistratul, care instuiise afacerea crimei din strada Bucşenescu. Lăsând apoi trăsura jos, ceru imperios ca domnul magistrat să-l primească imediat. După ce se desluşi curioasa travestire a poliţistului, d. Vioreanu, încă stăpânit de molcomeala somnului, îl ascultă.

Poliţistul întârzie în convorbirea cu magistratul. Când eşi, soarele apăruse pe orizont. Scoase un ceasornic gros, de birjar. Ceasul sosirei trenului se apropia.

Heruvim sări pe capră şi învăluind sărmanul patruped într-o viguroasă lovitură de biciu, porni la galop. De când ajunsese la necinstea de cal cu meteahnă, sărmanul patruped nu făcuse aşa cursă nebună.

Când sosi în faţa peronului, trenul se auzi bubuind în apropiere. Peste o clipă începu duruitul trăsurilor de pietrele stradei; călătorii se depărtau.

Heruvim stătea la oparte. Maica nu apărea.

In sfârşit, cea din urmă, se arătă. De abia mergea.

Când ajunse la eşire, aruncă o privire asupra oraşului, în care viaţa reîncepea şi din care veneau zgomote confuze, în liniştea relativă, ce luase locul vuetului de odinioară. O privire aşa de dureroasă şi de duşmană, încât Heruvim se simţi atins.

Apoi luă, încet încet, drumul spre oraş. In raza soarelui era mai diafană, mai puţin trup de cât ori-când.

Heruvim zori din urmă. Propuse să o conducă. Maica refuză, clătinând din cap. După multe inzistenţe, ea primi să sue în birjă, pe când Heruvim gonea din urmă sărmanul animal într-un trap nebun. Trăsura cărmi între stradele încă întortochiate, după sistemul turcesc, la o casă dosnică, unde o închise. Maica nu avu vreme să se împotrivească,—nici putere. Apoi el plecă.

Din nou Heruvim se află în locuinţa lui singuratică.

Mintea i se frământa.

Deschise cutia cu boiele şi scrinul şi se metarmorfoză iarăşi. Peste o clipă era un dandy din cei mai eleganţi. Pălăria naltă lucea la razele soarelui, haina elegantă se lăsa minunat pe trup, mâinele jucau a lene cu mănuşile albii.

Luă cea mai elegantă din trăsurile de piaţă şi dete adresa baronului de vale.

Fostul ministru ocupa aceeaşi casă spaţioasă. Rar, însă era în Iaşi. Cheltuind cu nemiluită, când se afla la Paris, când era la moşie, când la Bucureşti. Cărunţit pe la tâmple, — câte-va fire albe în noianul părului său tânăr, — el rămăsese acelaş arbitru al eleganţei. Om cu succese uşoare, i se citeau destule aventuri, ca să formeze un volum.

Dar aceste succese femeeşti nu-l impeducau ca să-şi urmeze cariera politică. Şeful opoziţiei, el era viitorul pivot al situaţiei din Iaşi, ceva ce-l făcea să fie invidiat.

O singură umbră în existenţa aceasta strălucită: banii.

Cheltuind fără să se oprească, în scurt timp averea Liei fu compromisă. Neajunsurile cu creditorii începură. Dar de Vale era unul din acei datornici, care ştiu să reînoiască scena lui Don Juan cu d. Dimanche. Nunumai că majoritatea creditorilor nu aveau curajul să-l reclame, dar chiar continuau să-l împrumute, deşi averea lui era compromisă. Rarii, care nu consimţiseră să aştepte, fură achitaţi. De unde lua parale? Mister. Fapt e, însă, că el continua viaţa luxoasă, cheltuind în toate părţile, mai achitând din datorii, pe când contracta, nu e vorbă, altele.

Despre izvorul acesta misterios de bani se vorbeau multe. Dar nu se puteau pune nici un temeiu pe şoaptele acestea. Ele nu-i zdruncinau întru nimic situaţia şi nici duşmanii cei mai înverşunaţi, — mai ales acum,când patimele se mai potoliseră, — nu îndrăzneau să le dea în vileag şi să le ia răspunderea.

Se şoptea că aurul rusesc contribuia la această bogăţie. De Vale profesa pe faţă ideile ruso-file.

Era o epocă turbure, care urmase după căderea lui Florianu. Reprezentantul rusesc la Bucureşti crezu că sosise momentul să se schimbe şi direcţia politică. Ţara fusese invadată de jugănari şi iconari. Se vorbea aproapepe faţă de o nouă mişcare. Dacă nu se reuşea a se impune direcţia pravoslavnică iniţiaţii şopteau că se vor întâmpla lucruri îngrozitoare. Un imens complot, cepunea în cumpănă existenţa statului, complot condus de Dan. După misterioase conciliabule cu agenţii ruseşti, izbucnuau mişcările ruso-file.

Se aşteptă în fie-care zi, să se producă lovitura decisivă. Propaganda ruso-filă avea un succes ne mai pomenit în clasele populare, căci ţărani sânt, de la ocupaţiile ruseşti, obişnuiţi cu ideia dominaţiei moscovite. Nemulţumiţii şi nevoiaşii celorlalte clase fuseseră ademeniţi. Se împărţiseră daruri la femei, până şi la copii.

Politica seculară a Rusiei îşi găsise omul în Dan.

Ea juca partida supremă pentru a pune mâna pe ţară. Epoca de temporizare a lui Nesselrode trecuse. Ţara era în primejdie.

Roman, în aparenţă, îşi continua viaţa de mai înainte. De Lia trăia aproape despărţit. La început despărţirea aceasta o costase mult, mult. Dar cu încetul se obişnuise. Zgomotele de altă dată reluaseră cu mai multă putere, se citau nume. Se număra pe degete şiragul bărbaţilor, care se învârtiseră sau se învârteau în jurul ei. Unii mergeau până a spune pe cei, cari i-ar fi fost amanţi. Era adevăr în aceste şoptiri? Nimeni nu ar fi putut spune în conştiinţă: da sau nu.

Un fapt, însă, era evident. Temperament apluat spre plăceri, ea înţelegea să nu se lipsească de nici una. Cea mai elegantă şi mai luxoasă femee din Iaşi — căci baronul nu-i precupeţea banul. — trăia într-un vârtej de petreceri neîntrerupte.

XI
O ZEIŢĂ NECUNOSCUTĂ MITOLOGIEI, DAR MAl PUTERNICĂ DE CÂT CELE-L-ALTE

Lia era regina balurilor,—cum spuneau în vorbirea lor specială gomoşii.

Tot-d-a-una decoltată, aşa că frumosul său piept era-n strălucirea luminilor, ea părea o reînviere din veacurile, în care frumoasa Miletană îşi zmulgea achitarea de la Areopag, numai prin viziunea superbului ei corp.

Ea primea obiceiul modern al flirtului în toată întinderea lui. Nu rare ori răsărea glasul ei cristalian într-un duo mai mult sau mai puţin pătimaş, legat de acel al unui mândru cavaler. La vederea unui bărbat falnic, nu rar i se aprindea în luminile ochilor flacăra nefăţarnică a poftei.

Mitologia greacă a prevăzut toate graţiile, toate perfecţiunile şi toate urâciunile omeneşti. Ea le-a întrupat în antropomorf.

Ea ne~a dat pe Venera, despre care un poet spunea că frumuseţea-i sublimă e frumuseţea nespusă şi că numai puterea ritmului helenic ar fi în stare să moduleze, fără a le degrada, formele superbei plasticităţi a idealului femeesc.

Ea ne-a dat pe misterioasa Diana, sora lui Apollo şi întruparea pământească a celestei Selene. Din toate frigurile femeeşti, create de simbolistul grec, cea mai complexă e a fiicei Latoniei. Hecate în infern, Selene în cer, Diana în fundul codrilor virgini, ea are un caracter triplu: e „zeiţa cu suflet de leoaică” de care ne vorbeşte Iliada; e zeiţa care omoară pe Aeteon şi pe Endymion, e femeea rece şi schimbăcioasă cum e rece şi schimbăcioasă luna.

Destul de puternică, ca să întrupeze frământările sufleteşti, ce au făcut din Phedra „o virtute incestuoasă”: zeiţa simbol, care ne-ar da reprezentarea puterei, ce a stăpânit pe soţia lui Tezeu, lipseşte din mitologie—şi aceasta e cauza că Phedra e fenomenul, care a uimit aşa de mult pe toţi scriitorii greci.

Această zeiţă există: ea are ochii mari şi lacomi,

gura cărnoasă şi roşie, faţa palidă şi părul negru. Mâinele sânt subţiri şi diafane, moi şi parfumate, bune pentru savante dezmierdări. Trupul se mişcă în euritmice mlădieri, încolociri asemenea şerpilor din pădurile Indiei. In zorii zilelor ea apare cu părul despletit, cu buzele supte, cu ochii cercuiţi de vânăt. Seara când figura îşi aprinde luminile misterioase pentru a călăuzi paşii amanţilor în grupele de trandafiri şi de liliac în floare, ea vine cu ochii lucind, aproape aspri de focul ce se revarsă din ei, cu sânul dur şi mişcat de pofta cărnei neînvinse, cu mersul pătimaş şi în veci neobosit.

Ca şi Diana cea castă, ea are trei nume căci lumei se prezintă sub trei feţe. E Voluptatea neîmpăcată şi care face să vibreze sărmanul trup omenesc, asemnea unei zeităţi olimpiane; e Fatalitatea neînduplecată, care sub puterea cărnei în revoltă, supune ori-ce gând, sfarmă ori-ce pudoare, dărâmă ori-ce legătură; e, în sfârşit, zeiţa Isteria, care a stăpânit şi stăpâneşte lumea cum niciodată Venera sau Ananghe nu au stăpânit-o. Această zeitate tripartită a aruncat furiile pe Clytemnestra; ea a aruncat pe Mesalina în braţele rătăcitorilor noctambuli ai Romei, a făcut-o să săvârşească crima, de care o acuză poetul.

Şi ea e mai puternică de cât Diana Selene, Diana a apus în negura vremilor, cum Selene apune în norii albi ai dimineţei, pe când Isteria domneşte încă — şi domneşte mai mult de cât ori când. Ea ne stăpâneşte viaţa modernă, ea, păgâna, se încolăceşte până subt coroana de lămâie, până subt ochii preotului ce ridică în mâinile-i tremurânde cartea sfântă a lui Hristos.

Ea stăpânea pe Lia. Dacă şoptirile nu se puteau preciza de sânt sau nu adevărate, se puteau spune cu siguranţă că se vor îndeplini.

Când Heruvim rămase singur în salonul, în care aştepta pe baronul de Vale, privi în juru-i.

Lux nebun. In colţare vase de Sèvre, cu anemone şi tuberoze. Pe păreţi covoare scumpe, reflectate în imense oglinzi veneţiane, în care tablouri de maestru îşi jucau culorile. Aurul şi catifeaua se împreunau pentru a face din acest salonaş un tabernacol, în care domnea portretul în picioare al Liei,—în deplinitudinea stăpânirei ei, dezbrăcată în haină de bal, frumoasă, ispititoare, — stăpână.

Mirosul pătrunzător al florilor producea durere de cap.

Pe când Heruvim îşi plimba privirea peste nămolul de lucruri de artă, o uşă se deschise— şi Dan apăru.

Aceeaşi eleganţă, aceeaşi ţinută mândră.

După formalităţile obicinuite, Heruvim se aşeză astfel încât baronul se afla în plină lumină.

Poate influenţa gândurilor lui, dar lui Heruvim i se păru că în trăsăturile frumoase ale baronului găseşte ceva, care-i amintea pe Canta.

Timpul îşi lăsase urme pe faţa baronului. Câte-va şuviţe albe de păr la tâmple,—cu oare-care cochetărie, fostul ministru părea că le pune în evidenţă, — o mică oboseală a colţurilor gurei, respicată în formă de arc sub mustaţa-i mătăsoasă trădau în destul oboseala.

Dar ochii, mai ales, erau o dovadă. Flacăra de care vorbeam, flacăra aprinsă de zeiţa tripartită, se potolise.

Dan tăcea, ci atitudinea lui întrebătoare era destul de elocventă, ca să forţeze pe Heruvim, ce-şi uitase o clipă rolul, să vorbească.

El spusese că vine din partea lui Sâruleanu. Săru-

leanu, compromis pe nedrept într-o afacere suspectă, fusese dat în judecată de triumfători. Dar el nu se cunoştea vinovat şi voia să aibă o întrevedere cu dânsul, în o căsuţă dosnică,-la avocatul Canta.

Pronunţând acest nume, Heruvim pironi ochii asupra lui Dan. Nici un muşchi de pe faţa lui nu tremură.

După o clipă de gândire, Dan răspunse că va veni la Canta.

Heruvim nu mai avea nimic de spus; eşi recondus de baron.

In coridor, se întâlni cu Lia. Foarte elegantă, de o frumuseţe ameţitoare, ea se reîntorce. Poliţistul urmări întâlnirea celor doi soţi. Era aproape aceea a doi străini. Nici o privire de ură şi de mânie, nici un gest de silă. Totuşi, în scânteerea bună a ochilor Liei se zări o nuanţă de iubire, pe când în privirea leneşă şi ştearsă a lui Dan, Heruvim nu putu găsi de cât indiferenţă şi oboseală.

Ajuns în stradă, omul se gândi. Ce putere trebue să aibă baronul, ca să se stăpânească ast-fel! Era într-a-devăr extraordinar.

Heruvim se îndreaptă spre Tribunal, unde ceru să vadă pe d. Vioreanu; după o convorbire lungă poliţistul luă drumul spre Galata.

Căsuţa, în care sta Canta, era izolată, în fundul unei curţi. De la poartă până la uşa ei, două şiruri de plopi păreau străjerii unui mormânt, în care se află închis un om viu.

Plopii se cutremurau şi şopteau dureros.

Pare că şi încăperile au suflet ca şi oamenii. Ferestrele închise şi uşa veşnic prinsă păreau că ascund un gând amar, asemenea unei guri închise, de pe care a dispărut zâmbetul şi vorba.

In faţa casei se afla o bătrână, Paraschiva. Pipernicită şi uscată ca şi când ar fi fost plăzmuită din iască, baba era modelul unei puteri rezistente. Trupul ei vlăguit conservase toată vioiciumea tinereţei şi se mişca „ca un titirez”, cum spunea însăşi.

Capul, prins într-un bariş negru, trăia numai prin ochii plini de viaţă, ei străluceau ca o flacără neagră, orbitoare. Faţa dispărea sub sbârcituri; creţurile se suiau, se coborau, se încrucişau în lung şi lat, asemenea unor arabescuri trase de o mână capricioasă. Buzele fine se subţiaseră în aşa fel în cât, de se deschideau, părea că se desface o rodie.

Gingiile absolut nedinţate lăsau să iasă vorba şuerător.

Dar fenomen curios, aceste gingii se întăriseră aşa de mult, încât îi serveau mai bine de căt dinţii cei mai ascuţiţi.

Bătrâna şedea pe lângă Canta şi-l îngrijea cu destulă solicitudine. Mulţi căutaseră în trecut o legătură, ca să explice devotamentul Paraschivei pentru sărmanul paralitic, care numai bogat nu părea. Ori-care era explicaţia, asupra unui punct toţi erau de acord: devota-

mentul dezinteresat şi de admirat al bătrânei, care nu spera, de sigur, nici să moştenească, nici nu era răsplătită de munca ei.

Heruvim era mai sceptic şi nu credea în devotament. El ştia că cu câţi-va ani înainte de paralizarea totală, Canta trecuse restul imensei averi părinteşti lui Meer Simon, cu îndatorire ca acesta să-i servească o pensie viageră. Ori-ce întârziere sau neplată a pensiei anula transacţia.

Proprietarul faimosului sicriu fusese păcălit întâia oară în viaţă. El încheiase transacţia în speranţă că vârsta înaintată a fostului revoluţionar nu-l va face să plătească mult timp. Constituţia robustă, însă, a omului înşelase vârsta, aşa că la fie-care început de lună, când achita pensia, evreul venea să se încredinţeze dacă pensionarul lui mai avea mult de trăit. Paraschiva, care nu putea suferi pe uzurar, era cu multă privighere în timpul acestor vizite şi nu-l lăsa să se apropie de scaunul, unde Canta îşi petrecea viaţa, în ruptul capului. Paza bună trece primejdia rea, spunea ea. Şi, primejdia pentru dânsa, era moartea lui Canta, ce ar fi făcut să înceteze pensia.

In scaunul lui cu speteză, Canta era un cadavru viu Viu, da, dacă îi priveai ochii Privirea aceasta, în care omul îşi concentrase toată energia unui impulsiv, toată inteligenţa unei minţi lucide. Graţie ei mai participa la mişcarea şi la traiul din jurul lui, căci în colo era nemişcat ca o statue. Hrana i-o dădea Paraschiva, care-l îmbrăca şi-l îngrijea ca pe un copil.

Numai bătrâna putea înţelege după mişcările ploapelor voinţa lui. Dar nu avea mult de făcut. Imbrăcat, îl instala în scaun şi-l aşeza aşa fel ca să vadă cine intră pe uşă şi să poată străbate cu privirea în jos, spre desfăşurarea Iaşului. Asupra unui punct ochii lui se pironeau în fie-care zi: asupra Frumoasei, asupra locului

unde altă-dată se executau condamnaţii la moarte.

La ce se gândea? Cu cuget veşnic se frământa în capul acesta fără cuvânt Ce remuşcare neîncetată, neogoiată de vorba cui-va, neîndulcită de lacrimă, sfârteca acest suflet chinuit? Ce păcat îi bătea cu aripa lui de plumb, de atâţia ani, cugetul?

Ori-care ar fi fost judecătorul neînduplecat, chinul acesta fără sfârşit, chin mut şi neîmpărtăşit, l-ar fi înduioşat. Pedeapsa pe care vinovatul şi-o da pentru că nu putea uita în singurătatea sa, era mai îngrozitoare de cât cea îngrozitoare pedeapsă.

XII
IN CARE OMUL ROŞ APARE PENTRU ULTIMA OARĂ

A doua zi, pe la patru, Heruvim sosi la Canta.

El era însoţit de domnul Vioreanu şi cei doi agenţi în civil.

Imediat, poliţistul chemă pe bătrâna de-oparte şi, după o convorbire ameninţătoare de câte-va minunte, Paraschiva ceru să-i se spue ce trebue să facă, căci ea nu caută de cât să se supue.

Un agent se dezbracă şi luă haina de servitor având la îndemână, pentru ajutor, pe bătrâna.

— Ori-ce vei vedea, ori-ce vei auzi, îi spuse poliţistul, să nu faci un gest, să nu scoţi un strigăt. Şi să cauţi a uita tot ce vei fi văzut sau auzit, căci va fi vai de tine.

Bătrâna tremurând se supuse. Avea ceva de împărţit cu poliţia? Nu. Efectul, pe care îl produsese Heruvim se datora fricei neraţionate, pe care sufletele simpliste o resimt la cuvântul îngrozitor şi evocator de chinuri inchizitoriale, la cuvântul de poliţie. Mai era încă şi frica pentru chipul nu tocmai cinstit, cu care bătrâna, la olaltă cu epitropul numit de tribunal, îşi împărţeau renta paraliticului, speculând asupra întreţinerei lui.

In odaia lui Canta era, în fund, o uşă cu geamuri, închisă de o perdea de cit. Uşa da într-o mică odae, în care judecătorul, Heruvim şi al doilea agent se stabiliră, spre a urma, prin ochiul de geam, scenele ce aveau să se desfăşoare în faţa paraliticului.

După câte-va clipe, sosi o birjă. In ea se afla maica Eupraxia şi un agent în civil.

Bătrâna se cobora încet.

— Unde mă duci? întrebă ea cu vocea înecată în lacrimi. N-am făcut nimic; vreau să merg la d. baron de Vale.

— D. baron va veni aici. Aşteaptă-l, îi răspunseră agenţii.

Eupraxia intră în odaia, în care se afla Canta, condusă de Paraschiva. Trăsura se reîntoarse în oraş, pe când agentul se posta în împrejurimi.

— Şezi, maică, îi spuse bătrâna, trăgând un scaun lângă Canta.

Eupraxia se lasă să cadă aproape. Când ridică ochii storşi de lacrimi, exprimară o surprindere, în care se ivea sentimentul unei confuze amintiri.

Heruvim, care-i urma toate mişcările, crezu că recunoaşte în ei munca ascunsă a creerului ce se strădănueşte să-şi fixeze o dată şi un cadru, în care o înfăţişare i-a mai apărut, ca să-şi poată reizvorî numele. Evident, se mai văzuseră odată dar de mult.

Poliţistul urma cu mai mare atenţie încă mişcările de pe faţa lui Canta, dar fu decepţionat. Ochii,— singuri în viaţă din toată figura paraliticului,—fixară pe Eupraxia fără a trăda vre-o emoţie. Dacă fusese întrecut vre-o legătură între aceşti doi oameni, ea fusese aşa de puţin temeinică, în cât uitarea putuse să cearnă între ei negura sa.

Eupraxia, surprinsă de atitudinea de statue şi de mutismul lui Canta, cerea să-i vorbească. Atunci bătrâna interveni şi-i spuse că e paralitic. In privirea clară a maicei luci o rază de milă.

— Sărmanul! zise ea. Cum se numeşte?

— Canta.

Numele acesta avu un efect zguduitor.

— Cum ai spus?

— Canta, răspunse bătrâna servitoare, mirată.

Maica se sculă şi îşi trecu mâna pe faţă.

Vrea să zică, omorâtorul Irinei trăia încă! Avea, deci, să revadă pe Dan în faţa tatălui lui!

Maica se întoarse către bătrâna şi-o rugă să îi spue ce ştia despre Canta. Ochii paralitecului exprimau o mirare fără seamăn. In cugetul sărmanului infirm se făcea o lucrare, pe care el nu şi-o putea tălmăci. Era vădit lucru că, din trecutul lor comun nu rămăsese nimic în memoria bolnavului. El se întreba: ce caută

femeea aceasta în viaţa lui? înfăţişarea ei nu trezea în mintea lui nici o amintire.

Când Paraschiva îi povesti viaţa lui şi-i spuse cum în fiecare dimineaţă îl aşează cu faţa spre fereastra, de unde privirea lui se pironea veşnic spre acelaş ţel, Eu-praxia se ridică şi, de la spatele paraliticului, îi urmă direcţia privirei. Apoi, — murmurând ca într-un vis, zise:

— Da, acolo s-a întâmplat.

Se întoarse spre paralitic, ai cărui ochi ardeau de o flacără îngrozitoare:

— Grozav ispăşeşte!... Ori-cât de mare îi va fi fost crima, ispăşirea e şi mai îngrozitoare. Sărmanul om!

Apoi tăcu. Cu ochii fixaţi pe infirm, ea rămase visătoare cât-va timp.

In Canta se petrecea un fenomen curios. Nu era liniştitul infirm, a căruia viaţă ardea în trupu-i de cadavru ca lumina în oborul nemişcat. Sufletul îi era trudit, muncit de un gând de-o amintire. Era lupta neauzită a voinţei neînfrânate, în contra lutului fixat ca pentru vecie în rânduioasa faţă lumească. Era lupta obscură, încare voinţa imaterială cercă să întindă toate fibrele fizice, să mişte învelişul care o acopere, greoae ca o tunică de plumb.

De-odată, un alt uruit de trăsură se auzi. Eupraxia se uită pe fereastră şi scoase un ţipăt:

— Dan!

Şi, nebuneşte, îi eşi înainte. Dan! Dan!

Baronul o privi cu oare-care uimire.

— Maică!

Eupraxia repeta, uimită:

— Dan! Dan al meu!

Fostul ministru se opri şi, luînd-o de oparte:

— De ce n-ai venit la mine? De ce m-ai aşteptat

aici?

— Nu am putut... O, dacă ai şti!...

— Ce să ştiu?

— Un pericol te ameninţă.

Baronul tresări.

— De unde ai aflat?

— Un prieten mi-a spus.

— Ce ţi-a spus?

— Un preot venit din ţările sfinte şi care cerşea pentru bisericele din acele părţi.. Cât te-ai schimbat, de când nu te-am văzut?

Baronul avu o mişcare de nerăbdare.

— Lasă, îmi vei spune aceasta mai târziu... ce ţi-a spus preotul?

Că un pericol mare îl ameninţă.

— Când?

— Nu mi-a spus.

Baronul se gândi.

In acest moment apăru servitorul, care zise:

— Intraţi. D. Săruleanu va veni îndată.

Şi deschise uşa în lături.

Dan se întoarse către Eupraxia:

— Vino.

Intrară. La zgomotul uşei, ochii paraliticului fixaţi asupra ei, luară o lucire stranie. Când Dan apăru în prag, bătrânul bolnav avu o contracţie înspăimântătoare a mâinilor. Minune! Degetele-i, prinse de nemişcarea boalei, avură un tremur şi o mişcare dezordonată, ca şi când un curent electric ar fi trecut prin ele.

Bătrânul privea pe Dan care înainta, cu o groază de nedescris. Inaintea ochilor lui înfriguraţi fostul ministru apărea ca un spectru, înconjurat de spectri.

In fundul Americei, în statul New-Mexico, se află orăşelul Santa-Fe, căruia altminteri îi mai zice Guajanato. Intr-un hypogeu al orăşelului se află mumii. De-a-lungul zidurilor, ce pornesc de la o movilă neisprăvită de oase, se află două şiruri paralele de schelete, invălite încă de hainele avute în viaţă. In craniile excavate pare că luceşte o lumină enigmatică, iar dinţii descărnaţi au aerul că surid cu un zimbet fără nume. Aceste mumii stau în poziţia unor oameni în viaţă; unele au gestul oamenilor întrerupţi pe când vorbesc; altele se aseamănă unor acuzatori ce au braţul înălţat ca pentru gestul hieratic al unui blestem.

Toţi par că trăesc o viaţă curioasă, trecută şi că stăpânesc flacăra păcătoasă a vieţei noastre din dăinuirea lor de sfinxi.

Canta vizitase sinistrul hypogeu şi fusese victima unei stranii halucinaţii acolo. Când paznicul, un bărbat, ce împrumutase el însuşi ceva din tăcerea şi molcoma majestate a locului,— se ridică de pe scaunul dintre mumii şi înaintă către dânsul, călătorului nostru i se păru că toate scheletele păşesc odată cu păzitorul.

Aceeaşi senzaţie avu creerul lui muncit, când Dan înaintă din lumina pragului spre dânsul. I se păru că tot trecutul lui învie, că stafiile tuturor celor adormiţi de dânsul sau lângă dânsul înaintează alături cu imagina amantei moarte, a Irinei trădătoare.

Pleoapele îi tremurară ca într-un spasm suprem; un horcăit sinistru îi eşi din gură. Subt o mişcare nebună membrele înţepenite se mişcară. Scaunul, izbit cu violenţă, se trase înapoi.

Paraschiva strigă:

— Doamne Dumnezeule! Boeru-n vie!

Toţi cei de faţă se apropiară de nenorocitul ce se zbuciuma.

Heruvim avu un moment de necaz, când privirea-i întâlni faţa baronului.

Stăpân pe dâsul şi liniştit, ca o statue de marmoră, Dan fixa în faţă pe nenorocitul paralitic.

— Omul acesta e prea tare, murmură poliţistul.

In învălmăşeala produsă de,,învierea ”lui Canta, nu se auzise zgomotul unei a treia trăsuri, oprite la uşă.

Ea se deschise şi in prag apăru o faţă neagră încinsă de un păr alb, aproape bestială, cu ochii stinşi, cari nu avură flacără de cât în clipa, când întâlniră chipul lui Dan. Spetele lui de taur erau încovoiate, iar mâinele lui puternice atârnau ca şi când greutatea costumului le-ar fi apăsat în jos. Era îmbrăcat tot în roş.

— Iată lovitura de teatru, şopti Heruvim d-lui Vioreanu. Călăul se află în faţa fiului Irinei Golia şi a amantului ei.

La spatele călăului se văzu silueta unui vânjos gardist.

Eupraxia căzuse în genunchi la mişcările lui Canta, ridică capul şi-şi îndreptă privirea spre noi sosiţi. Ea scoase un strigăt:

— Tata!

Dar mai repede ca fulgerul, călăul se prăbuşi în cameră şi se puse în faţa baronului.

— Tu mi-ai furat fata; tu mi-ai zdrobit fericirea, pui de năpârcă, pe care aşi fi trebuit să-l zdrobesc, odată cu năpârca. Tu ai omorât, mi-a spus-o poliţistul; pentru tine am suferit atâta în Iad şi pentru tine mă întorc iarăşi în Iad, căci tu vei scăpa, cum ai scăpatpână acum.

Dar nu-ai să mori, omorâtorule, de mâna călăului!

Şi înainte ca cine-va să poată interveni, Gavril zmulse stiletul atârnat sub portretul cuprins în zăbranic, î-l împlântă în pieptul lui Dan.

Baronul duse mâna la rană şi strigă:

— Maică!

Apoi se prăbuşi. Eupraxia înlemnise la apariţia tatălui ei; ea se ridică cu un ţipăt neomenesc, urlând ca o leoaică sângerată şi se azvârli asupra rănitului:

— Dan! Dan! Dan!

Pe când călăul se adresa baronului, faţa lui Canta exprima o teroare oribilă. Mâinele se agitau nebuneşte, trupul întreg era zguduit de înfiorări. Când Gavril lovi, paraliticul se ridică ca împins de o forţă necunoscută, făcu câţi-va paşi şovăelnici. Dar de abia se depărtă cât-va de jeţ, că se prăbuşi cu un ruget amorţit:

— Fiul meu!

Ochii i se mişcară spasmodic în orbite; o spumă i se puse pe buze şi înţepeni. Murise. Cuvântul acesta, pe care îl pronunţase pentru întăia oară, îl ucisese.

La strigătul Eupraxiei, d. Vioreaeu, Heruvim şi gardiştii năvăliră în cameră. Poliţistul se aplecă peste cadavrul lui Dan, îi puse mâna pe inimă şi întâlni stiletul lui Canta. Inima nu bătea: arma tatălui fixase, imobilă pentru vecie, inima nenorocitului fiu.

Heruvim se ridică pe genunchi:

— E mort!

Eupraxia nu spuse o vorbă. Ochii scânteetori nu lăsară să curgă o lacrimă. Luă cadavrul lui Dan în braţe, ca pe acel al unui copil şi-l legănă.

Pe când bătrâna ridica pe Canta, nemişcat acum pentru vecie, păzitorii se apropiară de Nichifor.

Ocnaşul nu se opuse; se lăsă să fie legat, iar d. Vioreanu şopti lui Heruvim:

— Dreptate s-a făcut.

Gavril făcu numai un pas către Eupraxia ce rămăsese în aceeaşi poziţie, legănând cadavrul lui Dan.

Dar ea strigă:

— Nu te apropia, iasmă venită din Iad. Să nu te apropii, căci eşti roşiu de sânge... de sângele lui Dan al meu...

I
IN CARE SE ARATĂ CĂ GENIILE SÂNT PERNICIOASE OMENIREI ŞI CĂ LUCIFER E STĂPÂNUL LUMEI

— Cunoaşteţi teoria fantomelor, spunea contele Foscaro în salonul vechiului palat Giustiniani din Veneţia. Tu, Vezza şi tu, Lauro, care sânteţi din Nord, v-aţi întrebat de ce stafiile apar mai mult în acele părţi?

— Nu.

— Totuşi, faptul e exact, replică Ronescu, care îşi aprinse o ţigară. Vedeţi de pildă pe Shakespeare, care în atâtea lucrări a fost un premergător. Macbeth e scoţian şi umbra faimoasă a lui Banco i se arată în părţile cele mai nordice ale Angliei.

Umbra tatălui lui Hamlet apare pe fortificaţiile de la Elseneur. Dar Elseneur e în Danemarca, unul din punctele cele mai nordice ale Europei.

— Până aici e exact. Dar de ce umbra lui Anchise apare lui Eneu?

— Penrru că Virgiliu e din Mantua. Tu ştii, Fossi, că Mantua e ţara palustră, plină de lacuri mici şi mari, de ape stătătoare. Vaporii şi ceaţa sânt stabile în acele locuri. Apariţiile sânt la largul lor. E falşă legenda că Spania şi Italia, cari sânt ţările superstiţiei, sânt şi cuiburile stafiilor. In locurile cu soare fantasmele nu au unde să se ascundă. De aceea şi produsele geniilor sânt aşa diferite. Ţările din Nord au o filozofie complexă, sumbră; felul lor de a simţi şi exprima viaţa e întunecat. Cu cât venim spre Sud, spre soare, spre lumină, cu cât simţul omului e mai vesel, filozofia se luminează, râsul e mai puternic, ‘„parce que le rire est le propre de l-homme”’, cum spunea maestrul Rabelais.

— Dar Leopardi?

— Leopardi e născut la Recanati. Şi apoi, e o excepţie. Sufletul omului se resimte de forma trupului, conţinutul ia forma vasului. Era imposibil ca Byron să fi fost altul de cât a fost fiind-că era şchiop; era imposibil ca Leopardi să fi fost vesel, fiind-că era dizgraţiatul prin excelenţă.

— Azi, însă, Rabelais e dezminţit, căci Nordul a invadat Sudul. Fără a mai pomeni de mersul triumfător a lui Shakespeare, Byron şi alte genii fantasmatice, cum le spui tu, întreaga literatură pesimistă din fiorduri se prăvăleşte să ne stingă râsul. E un pericol.

— Nu.

— Cum, nu? Dar ce ai spus până acum?

— Repet: nu. Dacă literatura aceasta, care te sperie, nu e produsul unui creer genial, adică al unui creer, în care dezechilibrul să fi dezvoltat aşa de mult o parte în cât viziunea parţială să fie de o acuitate, care să învingă ştiinţa şi inteligenţa contiporană şi să străbată veacurile...

— La atâta reduci tu geniul?

— Nu, şi la darul exteriorizărei, facultate mecanică, care constă în a găsi termenul şi figura potrivită pentru a înfăţişa lumei viziunea internă despre lumea din afără... Dacă dar lucrurile triste nu sânt produsele geniului, — ceea ce le face să străbată cu încetul şi pe nesimţite în massă şi să aibă o influenţă covârşitoare asupra mersului omenirei,— năvala razelor de umbră va fi împrăştiată la soarele nostru. Dacă, însă, lucrările acestea sânt produsul unui geniu, fie trist sau vesel, lase el să curgă zăbranicul negru sau auria lumină, rezultatul e acelaşi—dezastros.

Şi Ronescu şi Vezza şi Lauro Lauri, — tineri veneţiani împrieteniţi cu Roman şi adunaţi la dânsul, — avură o mişcare de mirare. Liniştit şi în afară de impresiile momentului, rămăsese numai Ulmu. Dar nu Ulmu cel cunoscut nouă. Petrecerea în ţâri străine, contactul cu alt-fel de oameni şi prietenia lui Roman, care făcuse să dispară ori-ce urmă de clasă, îl transformase intr-un tânăr modern, îmbrăcat şi crescut ca şi cei-l-alţi. Ceea ce-l deosebea era numai statura $i forţa lui herculiană, care contrasta cu boiul pipernicit şi cu puterile sleite ale orăşenilor.

Roman zise:

— Crezi că geniile sânt dăunătoare?

— Fără să ezit răspund că da, zise Foscaro.

Contele Vezza, care până atunci tăcuse, replică:

— Te poţi lăuda că eşti original.

Lauro Lauri era un publicist italian. Capul lui puternic trăda aspra şi vânjoasa-i personalitate. Un cap mare pătrat, cu o căpiţă de păr roşiu, în care vremeap resurase neaua anilor. Ochii mici şi strălucitori erau înconjuraţi de un cearcăn de creţuri, fine şi întreţesute.

Tossi se întoarse către el:

— Ce crede literatul nostru?

Lauri îşi cutremură capul de la dreapta spre stânga.

— E aşa.

Privirile se întoarseră către Foscaro.

El zise:

— Nimic extraordinar. Toate fenomenilor, care es din regula comună, sânt stricăcioase vieţei. Pentru perpetuarea existenţei noastre ne trebueşte anumită cantitate de materii grase si de materii azotoase, ca şi de materii fosforice. O hrană, în care ar fi mai mare cantitate una din aceste materii, nu ar fi bună pentru mersul organizmului. Viaţa societăţei e viaţa unui organizm. Ei îi trebuesc anumite inteligenţi, care să dea media necesară pentru ca societatea să meargă. Dacă voiţi să fiu mai plastic, daţi-mi voe să mă exprim figurat. Inchipuiţi-vă că un fronton — societatea, — e susţinută de o serie de coloane, — indivizi. Dacă una din aceste coloane ar fi mai lungă de cât cele-l-alte, e logic ca frontonul să fie ridicat în acea parte şi, cu vremea, această ridicătură anormală să pricinuiască o rupere. Care e datoria arhitectului? Să aducă toate coloanele, susţinătoare ale frontonului, la aceeaşi înălţime.

Foscaro se gândi o clipă.

— V-aţi întrebat de ce mai toate geniile au fost nenorocite, de ce au atras fulgerile adversităţei? Un poet a răspuns: fiind-că sânt mai înalte. Trăznetul nu cade de cât pe înălţimi. Ca răspuns poetic, el e foarte pitoresc şi frumos. Dar conţine şi un mare adevăr.

Lauro Lauri întrerupse.

— Da. Ori-ce spusă de poet sau de scriitor conţine un adevăr, cu atât mai sintetic şi mai puţin înţeles, cu cât creerul care l-a produs, e mai în afară de normă.

Foscaro reluă:

— De acord. Dar te-ai întrebat vre-o dată dacă adevărul acesta, nu al timpului, în care se produce, din moment ce nu e înţeles, poate fi de vre-un înţeles omenirei? O, da cunosc teoria. Revoluţia franceză nu ar fi existat, dacă Jean-Jacques şi d-Arouet nu ar fi fost. Dar credeţi serios acest lucru? Credeţi că toate teoriile egalitare şi cele-l-alte, — căci nu există utopii, utopiile de azi vor fi adevărurile de mâine, fie acel mâine peste zece mii de ani, - sânt produsele filozofului din Geneva sau ale patriarchului din Ferney? Nu. Rolul acestor genii strălucitoare a fost numai să vulgarizeze şi să pue în mişcare forţa reschirată de idei şide dorinţi umanitare. Aţi văzut o linte pusă în calea unui mănunchiu de raze solare? Razele există înaintede a trece prin linte,- ele ne luminează şi ne încălzesc. Dar, odată trecute prin linte, ele produc un focar.

O bucată de iască pusă în punctul, în care se întâlnesc razele, se aprind — Revoluţia. Razele sânt ideile disparate, care au trecut prin mintea atâtor oameni. Geniile filozofice, domnul Jean-Jacques Rouseau şi Marie-François Arouet de Voltaire, au servit ca linte, casă centralizeze razele şi să producă focarul, ce s-ar fi produs numai cu timpul,- când iasca ar fi fost destul de uscată şi razele destul de calde.

Ronescu zise:

— Fie şi aşa. Linte dacă vrei, mintea genialilor, însă mintea aceasta a produs Revoluţia, a cărei importanţă socială nu o negi.

Laura avu o mişcare din umere. Foscaro răspunse:

— Să mă ferească Dumnezeu să neg importanţa lui 1789! Ci nu am nici un motiv, ca să n-o discut. Revoluţia a fost produsă de ideile profesate de domnii de

Voltaire şi Rousseau? A, nu. Ideile enciclopedştilor au fost plămădite de această evoluţie. Crezi oare că regatul lui Ludovic al XVI era acelaş — socialiceşte vorbind — ca acel al lui Ludovic al XIII sau Ludovical XIV? Desigur că nu, - aceasta e aşa de evident,în cât nici nu mai aştept răspunsul dv.

In ideile şi credinţele Franţei şi ale lumei se făcuse o schimbare întreagă. Dacă Corneille sau Racine nu au protestat contra rugurilor, — La Voisin a fost arsă în plină splendoare a regelui Soare, — Voltaire se ridică în contra torturei lui Labarre. Oare d. Arouet era mai sentimental de cât autorul Fedrei? De sigur că nu.

Patriarchul din Ferney a avut sufletul cel mai oţelit în focul egoismului, din câte au fost pe pământ. Timpul evoluţionase. Auto-da-fe — ele cari mai erau încă tolerate de spiritul uman în timpul fiului Anei de Austria, nu puteau de cât să inspire oroare minţei mai luminate a contimporanilor filozofului.

Vezza îl întrerupse.

— Fie. Dar întru cât geniile lui Jean-Jacques şi Voltaire au fost pernicioase omenirei?

— Iasca s-ar fi aprins, continuă Foscaro, mult mai târziu, când i-ar fi sosit vremea, dacă lintea nu ar fi pripit acţiunea razelor solare. Opera, care a rămas de pe urma revoluţiei, s-ar fi îndeplinit prin fatala, înecata, dar sigura evoluţie,- mişcările acestea s-ar fi produs pe nesimţite, prerogativele ar fi căzut de la sine în desuetudine, libertatea — libertatea unei clase, a clasei burgheze,— şi-ar fi făcut drum. Dar filozofii au pripit mersul firesc al lucrurilor. Rezultatul? Cea mai oribilă tragedie, din câte au cutremurat suprafaţa pământească,-ideile cele mai azurate terfelite în sângele cel mai inocent; o dezlănţuire de patimi şi ură cum nu s-a maipomenit. Şi încă, nestabilitatea acestor idei, un secol —al nostru — sacrificat mişcărilor violente de reacţiune, produse natural de excesul impulsiunei; câţi-va paşi înapoi pe multe terenuri, o întunecare a cugetărei omeneşti faţă cu timpul marilor filozofii, în numele cărora vă închinaţi, — iată produsul operei geniului.

Vezza conchise:

— Aşa dar, tu eşti fatalist. Faptele au cursul lor normal. Dacă cercăm să bruscâm firea, firea se răzbună.

Ronescu întrerupse:

— Poate că ai dreptate. Poate că in cazul concret geniile să fi avut o acţiune rău făcătoare. Dar aceasta nu poate constitui o normă. Geniul nu e pernicios.

Lauro spuse:

— Ba da. Geniul e inutil, păgubitor pentru cei-l-alţi şi dăunător fiinţei, în care se află închis. Inşiră-ţi minte pe toţi fruntaşii cugetărei, acţiunei sau viziunei, care după dânsul nu a lăsat lacrimi şi pustiu? Unul ridică scepticismul şi desperarea la înălţimea dogmei; altul, sub pretext de a aduce un bine omenirei, deslănţue patimele. Iar cei mici, reproductivii, duc în lume asprimea şi disperarea cugetărilor. Eroii acţiunei fac să se sugrume popoare, să ardă într-un imens auto-da-fe oraşe şi persoane. Inventatorii—bine-făcătorii-omenirei —deslănţue pauperismul, lipsa de muncă prin înlocuirea individului de unelta-maşină; pentru câştigul unei clipe sau unor milioane lasă alte milioane de oameni pe drumuri. Reprezentativii ne spintecă sufletul prin înfăţişarea unor idealuri pe care nu le putem atinge şi pentru cari o lume întreagă s-a zbuciumat. Ei dezlănţue lupta cea mai înverşunată, în care vor fi zdrobiţi fără dor şi poate lupta între individ şi societate.

Vezza întrerupse din nou:

— Poete, până acum te-am lăsat să vorbeşti fără întrerupere. In teorie, poate să ai dreptate. Dar paradoxul e prea flagrant. Cum vei dovedi, că societatea, care consideră geniile ca pe nişte bine-făcători, e în luptă cu geniile?

Lauro râse:

— Când vei întâlni un anormal d-intre aceştia întreabă-l şi îţi va da răspunsul.

— Dar până atunci?

— Până atunci voi căuta să-ţi răspund eu. Oamenii au pus în comun respectarea drepturilor fie-căruia la viaţă şi la libertate, pentru ca să apere bine viaţa şi libertatea. Orice încălcare a unui individ asupra pactului e un pericol social. Disciplina societăţei merge mai departe încă. Individul nu trebue să se ridice de-asupra celor-l-alţi. De se ridică, însă, societatea, cu dreptate, caută să-l reducă la nivel. E legea semetriei. Ţi-aduci aminte fabula lui Tarquin,—de nu mă înşel,—era împresurată. Sextu Tarquin trimite la Rege să ceară sfat ce să facă cu locuitorii, ce trebuia să se predea? Regele eşi cu trimisul în grădină. Din toate părţile se ridicau caliciile roşii ale macului, care poartă purpură la o laltă cu domnii popoarelor. Regele era distrat. Dar toiagul lui reteză capetele bujorate ale florilor mai înalte de cât tufişul rozelor plante. Trimisul înţelese; salută şi plecă. Când cetatea se predă, Sexfu destrunchie pe toţi fruntaşii. Tarquinii au îndeplinit rolul Firei.

Lauro Lauri tăcu. Discuţia ostenise, evident, pe ascultători. Numai Ronescu mai urmărea săltăreţul gând al poetuiui.

— Dar dacă nici aceşti privilegiaţi nu pot război, atunci sântem nişte păpuşi în mâineie unei oarbe consecuţii?

— De sigur.

— Omul e iresponsabil?

— De sigur. Responsabilitatea, lupta omului cu Firea, — cu Firea întreagă, din care cea pământească nu e de cât o părticică infinitesimală, — e încă una din orgolioasele credinţi ale omului despre sine însuşi.

„Altă-dată el îşi închipuia că universul întreg se mişcă în spaţiu, în jurul scumpei sale persoane, care era ornamentul şi stăpânul pământului; el credea că destinul său îl va citi în stele, ca şi când Demiurg n-a avut altă ocupaţie de cât să înşire în eternele lampadare ale spaţiului soarta fie-cărui vermuşor antropomorf, din câţi s-a născut şi se vor naşte de alungul veacurilor pe sfene de humă. Azi, această extraordinară „ştiinţă” a înceta;t au rămăs însă resturile credinţei în pretinsa luptă dintre om şi fire, din care omul, pretinde el, ese învingător. Responsabilitatea.

Ca şi când omul, stăpân pe soarta lui şi pe împrejurările, în care trăeşte, s-ar putea decide pentru facerea cutărui fapt şi nu pentru cutare. Ca şi când „divinul” descendent din momiţă ar putea să reziste tuturor imboldurilor din afară, ca şi cum ar fi în puterea lui să schimbe pasta moştenită, ca, suprem şi olimpian cugetător, să pue în cumpăna cugetărei binele şi răul şi să vadă neschimbată limbă a imaginărei cumpene în cotro atârnă, spre a se decide, — ca şi când simiescul antropomorf ar avea noţiune exactă despre bine şi despre rău, ca şi când în natura pământească unde-va, în vreun colţ ascuns al verdului covor al glebei sau în azuriul cort al cerului ar exista binele sau răul!

Laura Lauri tăcu, urmând pe bolta sălei şiragul cugetărilor sale. Apoi reluă:

— A, ce naiv e omul! Singurul stăpân al lumei nu e Demiurg, Jupiter sau Adonai, — adevăratul stăpân al firei e craiul Lucifer.

El tăcu din nou. Atunci Foscaro spuse că pentru a-i complini cugetarea:

— Da, craiul Lucifer, pe care altă dată îl chema Ananghe, apoi Fatum. El e stăpânul lumei.

Se făcu iar tăcere. Un ceasornic sună. încet, încet toţi se depărtară. Când Roman rămase numai cu Ulmu, îi spuse:

~ Ia-ţi pălăria şi haide.

— Unde?

— Am primit o curioasă propunere. Un tip interlop, un fel de intermediar cum în orient am întâlnit atâţia, mi-a vorbit şi mi-a „propus” o princesă română.

— Şi?

— Iţi închipui că nu sânt dintre aceia, care aleargă după asemenea ocazii. Dar nu am putut rezista curiozităţii să ştiu dacă într-adevăr o femee din neamurile noastre domneşti s-a coborât la infamii. Haidem.

II
„ALBERGO DEI MIRACOLI”

Gondola pleca în strigătul strident al lopotarilor. Ronescu se gândea. Mâna lui stângă se scalda în spuma lăsată de despicarea prorei în valurile de un verde cenuşiu. Desmerdarea această îi era plăcută ca unei iubite. Din tinereţe, Roman visa molcoma şi calda sărutare a unei mari prietene.

Roman gândea. Teoria dezvoltată de Lauro Lauri era, mai complicată, acea a fatalizmului românesc şi oriental. Ceea ce el numea Calea Robilor, Lauri îi da un alt nume, dar în fond era acelaş lucru: inconştienţa omului care serveşte ca o jucărie unei ironii superioare.

Gondola luneca cu o velocitate particulară Veneţiei.

Galopul unui cal, care despică văzduhul cu coama în vânt, nu se poate asemăna acestui mers de repeziciune fantastică.

Cartierele bogate, unde terasele frumoase se aplecau amoros până la nivelul mărei, cum un uriaş se lasă până la buzele copilei iubite, dispăreau în urmă. Acum înaripata barcă se încrucişă în miile meandre ale micilor canale, cari şerpuse aşa de original în cartierul mizerabil San-Maria-Miracoli.

Apa canalurilor era vâscoasă, mai neagră şi mai greoae de cât până acum; din ea se exalau mirosuri fără număr, miazme, care se suiau de-a luugul zidurilor.

In faţă se zărea silueta mănăstirei Giovani, închisoare religioasă seculară, înegrite de timpul distrugător.

Gondola cârni repede şi se opri, de desuptul unui portal, de care atârna o lampă aprinsă într-un felinar. De bara de fer era legată o mare bucată de tinichea, ce scărţia în verigele ruginite. Pe dânsa era scris cu litere albii, mâncate de timp: „Albergo dei Miracoli”.

Iar dedesubtul acestor cuvinte, erau câte-va figuri şterse de timp.

Subiectul acelui tablou expus la bătaia vântului, operă necunoscută a unui pictor, care a murit purtând în creer coloritul lui Dan Vinci, reprezenta cunoscuta legendă veneţiană a salvărei oraşului dogilor de către San-Marco. In fund se vedea flota infernală, pe care figurile cele mai stranii se arătau într-o lumină oribilă.

Corăbii fantastice, înarmate fantastic, cu găuri ce varsau foc, înaintau în tăcere spre oraşul adormit. De la Lido, o barcă mizerabilă a unui pescar pornea; dar în acea barcă „Evanghelistul” protcetor sta în picioare ca un nimb strălucit în jurul frunţei inspirate.

Sfântul mergea înaintea Iadului, ca să-şi apere cetatea iubită. Deja la gestul lui vasele mai fantastice se prăbuşeau în valurile întârtate ale Oceanului.

Casa e, după cum sânt multe în oraşul cântat de Eminescu, un palat princiar, care a decăzut până să ajungă o tavernă. Sălile sale, în care altă dată se învărtia orgia divinelor veneţiene, astăzi sânt împărţite prin ziduri de scânduri, denumite aşa de pitoresc paianţe — cuvânt fericit, care cuprinde şi noţiunea de pae, ce intră în compoziţiunea materiei „zidului” şi pe aceade paiaţă, păpuşa nesfârşită. Acolo altă-dată se întindeau covoarele orientale, pe care tovarăşii lui Doria le aduseseră din orientul misterios, se resfaţă purpura smulsă, poate, de pe zidurile imperiatului Bizanţ.

Locuinţa de sus, sub piombi, era ocupată de o familie săracă,- ferestrele acestei locuînţi aveau una din cele mai triste privelişti; dădeau asupra zidului întunecat şi negricios al închisorei—mănăstirei San Giovani. In exalările pestilenţiale ale lagunei lor infectate, în plânsul copiilor şi urletul funebru al câinilor, care singure mai tulbură tăcerea mormântală a Veneţiei, ochiul întristat putea să se oprească pe zidul mănăstirei, ca pe al unui mormânt. Mizeria acestui otel oribil se mai mărea încă prin sfârtecătoarea tristeţă, ce se revarsă din toţi porii săi de piatră. Urmaşii dogilor în aceste locuinţe sufereau mai mult de cât nobilii veneţiani, a căror plângeri sburau prin puntea suspinilor.

In fie-care din oraşele moderne sânt cartiere de acestea, de-o mizerie insultătoare credinţilor şi renumelui civilizaţiei noastre.

Sânt case leproase, băltoage noroioase, în care se scurge o umiditate suspectă; în ele trăesc fiinţe ce departe de a fi istovite de mizeria, care le suge vitalitatea, le tulbură faţa şi le imprimă un stigmat, aceste făpturi se încrucişează, cresc şi se înmulţesc, în cât ameninţă să invadeze cât mai multe.

Locuitorii sălaşilor sânt adunături din toate părţile lumei, prigoniţi politici şi sociali ai universului întreg. Se găsesc polonezi şi ruşi, pe care vre-un ucaz al împăratului tuturor Rusiilor i-a împrăştiat la toate vânturile lumei,- evrei din Turcia, care au plâns, nemişcaţi ca şi fakirii la „zidurile plângerilor”; algerieni, semiţi cu forme sculpturale, goniţi de furiile populare, vagabonzi acuzaţi de crime-cei mai mulţi de crime rituale, şi pe cari baronii finanţei evreeşti nu au ştiut să-i apere; sânt excrocii mari, sânt toţi „decavaţii” unei vieţe de lux, care îşi stâng mizeria în aceste colţuri întunecoase ale oraşelor de risipă.

Dar casa, la care gondola lui Roman acostase, părea mai mizerabilă încă de cât tot ce ştia el despre mizeria mondială. Inainte de a se coborâ, avu un moment de ezitare. Apoi sări cu uşurinţă, urmat de masiva siluetă a brunului său tovarăş.

Un om îndoit in două, îl aştepta. Dar ce om!

Scurt şi uscat, ca o păpuşă de lemn, antropomorfa apariţie avea o pereche de picioare conexe, pe cari se clătina un bust minuscul, cu o mişcare ritmică, împrumutată cadenţei valurilor. Braţele sale nesfârşite, cu mâini ale căror degete păreau nişte ghiare, se învârteau într-o mişcare continuă, ca dislocate. Aceste membre îi dau un aer de extraordinară vedenie.

Capul lui, voluminos în proporţie cu bustul, era împodobit cu o pereche de mustăţi, care ar fi făcut gelos şi pe cel mai mustacofor dintre dragonii împărăteşti. Sprâncenele stufoase îi complectau o figură de bătrân militar în retragere, îndărătul lui cu mii şi mii de fapte eroice. Numai ochii lipseau. Veşnic în mişcare, în goană, nici o fiinţă omenească nu se putea lăuda că-i văzuse în plin. Din scăpărările lor piezişe se zărea un verde de smarald, aşa de puternic, în cât era anormal.

La prima vedere îţi părea că ai a face cu un bătrân veteran. Numele lui războinic contribuia încă mai mult la această iluzie. Straniul personaj se numea Giovanni Cesari. Dar imediat iluzia pierea: eroizmul dispărea,

ca să facă loc celui mai umil şi mai neruşinat servilizm.

Când Roman păşi din gondolă, mustăciosul Cesari se aplecă până la pământ, cum cel mai desăvârşit curtean nu s-ar fi aplecat înaintea Regelui-Soare. Apoi, se ridică şi, drapându-şi maceferlanul cu intuitiva ştiinţă a drapatului, pe care pare că o are fie-care italian, şopti câte-va vorbe ce se strecoară de-a lungul nesfârşitelor sale mustăţi, ca se cadă în urechea lui Roman. Acesta răspunse printr-o înclinare din cap.

Salutând ceremonios, Giovani Cesari, trecu înaintea românilor, — „ca să le arăte calea”, căci le făcea onorurile acestui han mizerabil, ce fusese altă dată una palazzo, ca şi când i-ar fi primit pe scările de marmoră ale ospelului său...

Roman intră într-o sală lungă şi întunecoasă. O lampă păcătoasă, ca aceea, care atârna afară, era prinsă într-un cui, răspândind un obscur — luminat, ce făcea să apară oamenii şi lucrurile ca fantasme. Se putea de abia distinge dalele de marmoră, pe care paşii alunecau cu un zgomot sec, asemenea acelui al unui ciocan pe o piatră de mormânt. Cârmiră. Dinaintea lor se vedea o largă scară cu rampa de fier.

Dar era aşa de întuneric, încât nu se mai putea distinge dacă treptele erau de marmoră albă sau vânătă. La capătul scărei se deschidea un coridor lung, în care dădeau o sumă de uşe de stejar masiv, numerotate ca la un hotel.

Cezar se opri înaintea uneia din ele.

— Aici zise el în şoptite.

Odaia, spaţioasă, frumoasă; tavanul susţinut de cornişe aurite, avea încă urme de pictură veche. De-a lungul zidului, alunecau uşoare vine de aur înegrit.

Un pat în dezordine, în care acelaş amestec de bogăţie se unea cu probele unei mizerii evidente; o plapomă de mătase albastră,- pe care o mare monogramă colorată făcea pată roşcată în umbră. Câte-va scaune desfundate, din care pe unul se afla o rochie superbă de bal şi o manta une sortie de bal,-—lângă pat se afla o elegantă pereche de scarpi albi.

In fund, luminând odaia, o minunată oglindă, în care razele lămpei se reflectau în mii de culori azurii,- lângă oglindă, într-un vas de porţelan, mureau florile pălite ale unui buchet superb.

Subt oglindă se află toaleta, unde strălucea un servici de aur, din care pietrele monogramelor aruncau note clare în penumbră.

In mijlocul odăei se afla masa,— o masă masivă, cu o lampă cu abat-jour ce răspândea lumina tamisată la două tacâmuri, într-un flacon de cristal mai strălucea încă rubinul lichid al vinului.

Sub lumina lămpei, dar cu faţa întoarsă în partea opusă intrărei se afla o femee.

Lumina arăta vârful părului încoronat ca de o abureală de raze, ce se furişau pe gâtul ei catifelat.

Umbra, care se lăsa mai deasă, fiind-că ochiul se obişnuise cu razele luminoase desemna sub o uşoară mantie, care împresura talia femeei formele cele mai desăvârşite.

Cesari mirosi cu putere; nările lui dilitate absorbeau emaţiunile parfumate. Mustăţile enorme tremurară, ca sub titulaţiunea unei plăceri intense. Mirosi încă odată, apoi, aplecându-se, şopti:

— E ea.

Roman făcu un pas. La zgomotul produs, ea se întoarse. Lumina lămpei căzu de-a curmezişul pe figura ei palidă.

Dacă ea era în umbră, Roman se afla în plină lumină. Capul lui cărunţit se desemna pe fundul întunecat, ca o camee pe un fond de lavă. Femeea făcu o mişcare înapoi, ca spre a se apara.

Roman scoase un ţipăt:

— Lia!

III
ISTRĂVIRE

Roman rămase nemişcat, ca şi când fulgerul l-ar fi prins de acel loc. In creerul lui gonit răsuna un singur gând: aşa dar era adevărat! Aşa dar, nu numai că era o femee, care să-şi precupeţească trupul, o femee din ţara lui şi din lumea lui,—dar acea femee era Lia!

Când îşi reveni în fire, un dezgust, un imens dezgust îl cuprinse, Ce ruşine!...

Dar Lia zicea:

— O, nu mă judeca încă! De sigur îţi par îngrozitoare, dar dacă ai şti!...

Şi plângea. Trupul ei se frângea sub tghiarele-durerei, sănu-i se zvârcolea cu atâta oribilă zbuciumare, o aşa de văzută sfâşiere o stăpânea, în cât Roman fu mişcat.

Lia! strigă el pentru a doua oară.

Tonul însă nu mai era acelaş. Asprimea de adineaurea se topise într-o îndulcire greu de spus; ertarea începea să covârşească urgia.

— Lia! spuse pentru a treia oară.

Femeia ridică ochii, din care se scurgeau lacrimi cât boabele. Era o aşa de desăvârşită căinţă, o părere de rău aşa de imensă, în cât Roman se simţi mişcat, până în adâncul sufletului. Lia, femeea pe care visurile lui o îndumnezeiseră aproape, să-i vie în cale în asemenea stare!

Se lăsă să cadă pe un scaun. Cu o mişcare de nespusă umilinţă, ea îşi îngropă fruntea la genunchii lui.

— Cât sufăr! murmură.

Cesari asistase, uimit, la această scenă neprevăzută. Toate micile şi infamele lui combinaţii căzuseră baltă. Cercă o mişcare:

— Mà, signor...

Roman nu-l auzi. Nici Lia. In schimb, Ulmu se întoarse, ca şi când arhanghelul, l-ar fi înţepat cu sabia de foc. Incet, cu mişcări feline, el înainta către mustăciosul nemernic, ce se tupilase şi se făcea cât mai mic:

— Să taci! Taci — şi eşi!

Italianul nu înţelese, de sigur, jargonul, in care Ulmu îşi manifestase indignarea, căci, în culmea nemulţămirei el aruncase în faţa italianului expresia dispreţului său în eleganta limbă a lui Alexandri. Gestul, însă, era de înţeles aşa că Giovani Cesari, mustăciosul erou, care făcea să tremure pe toate vânzătoarele de peşte şi flori numai zbârlindu-şi apendicele buzelor, se retrase liniştit, încetişor, salutând de-a îndărătele.

Lia vorbea. Şimţea par-că o nevoie să-şi deschidă sufletul, să spue cui-va istoria vieţei, care o apăsa atât de protivnic.

Nici nu se ştiuse că Dan fusese omorât. Parchetul, care era întru cât-va vinovat, fiind-că-l expusese prea uşor, răspândi zvonul că se omorâse într-un acces de spleen. Prietenii şi Lia, — altă familie nu i se cunoştea,— confirmară spusele parchetului, căci Heruvim le pusese în vedere ca altminteri va trebui să dezvăluiască tot adevărul care nu era favorabil mortului, de oare-ce se pare că fusese amestecat cu adevărat în banda Robilor nopţei.

Dan fu înmormântat cu mari onoruri la cimitirul Eternitatea, iar Lia îi ridică un monument. O femee în doliu venea în fie-care seară şi-i împrospăta florile, o femee îmbrăcată ca o maică.

Când se de deschise succesiunea, surprinderea fu mare.

Averea toată a baronului, sau, mai bine zis, a Liei, era sleită. In condicele, pe care ucisul le ţinea cu mare îngrijire, se găsi că de mult nu mai figurau veniturile ei. Erau însemnate sume de bani, a căror origină nu era indicată şi altele, care se aflau ca debitate la diferiţi bancheri.

Când se însumară cheltuelile şi veniturile, se găsi că moştenirea datorea mai mult de cât una sută mii lei şi că venituri mai nu erau.

Lia cercă să reziste. Din averea rămasă de pe urma lui „Tanty” ea căută să stingă datoriile. In zadar. Făcusă se cerceteze despre familia lui Dan în Bucovina.

Toate în zadar. Familia de Vale nu era cunoscută.

Işi încurcă şi puţina avere de la,,Tanty” şi nu fu in stare să plătească toate datoriile rămase de pe urmalui Dan.

Aci era o parte vagă în povestirea Liei. Printre vorbele ei se strecurau vre o două figuri de barbaţi, al căror rol nu era tocmai bine hotărât, Mihai Sorescu şi Alexandru Sevreanu. Ce căutau oamenii aceştia în viaţa ei? Ce legături să făceau să intervie? Nu era clar. Lia îi prezenta ca pe doi prieteni buni ai lui Dan, dar unele ezitări, unele reluări de fraze arătau că explicaţia era prea simplistă.

Din toată averea îi mai rămăsese câte-va zeci de mii de franci. Femeea aceasta numai nervi, obişnuită să privească viaţa prin prizma plăcerilor, adoratoare a frumuseţei ei, doritoare de un cadru demn pentru strălucirea acestei frumuseţi, se hotărâ să-şi mute locuinţa la Bucureşti. Vându tot ce-i mai rămăse şi se strămută în Capitală.

Numele bărbatului ei, care înodase legături cu tot ce partidul florianist, — bătrânul fost prim-ministru murise, dar partidul îi purta numele,—avea mai de seamă, îi deschisese porţile saloanelor liberale. Cât-va timp fu regina acestei lumi, în care falşa eleganţă căuta să eclipseze pe cea adevărată prin puterea averei.

Farmecul luxului şi al petrecerilor zgomotoase era aşa de puternic, în cât făcu pe Lia să uite şi unde se afla şi împrejurările dureroase, care o aduseseră aici. Ochii ei mari păreau magnetizaţi de strălucirea mătăsurilor a balurilor îndepărtate,- lung şi amănunţit îi povesti toate „triumfurile” ei.

Iarăşi câte-va părţi mari obscure. Din această penumbră reeşi de odată capul de aventurier, frumos, energic ca al unui pirat din alte timpuri, al „prinţului'' Albert Graţiani, fiul fostului preşedinte al Camerei.

Fără să se explice cum „prinţul” începu să apară în povestirea Liei, jucând un rol de căpetănie. Numai, din cele povestite de Lia reeşea că Albert Graţiani îşi cheltuise averea de timpuriu şi acum trăia din resturi, cu o lipsă de scrupul remarcabilă, unită cu o ingeniozitate de a găsi noi izvoare de bani.

Averea Liei era pe sfârşite. Ne mai putând continua cu luxul de până acum şi nevoind să se „umilească” în faţa rivalelor, ea vându tot ce mai avea, desfăcu toate „bijuteriilor” — „Roman ştia ce frumoase bijuterii avea” — şi plecară în străinătate. Unde? Amândoi, cu o uşurinţă caracteristică, hotărâră să-şi „facă un cuib” în Veneţia, despre care Lia citise atâta şi pe care nu o văzuse încă.

Veniră dară în oraşul dogilor.

Aci petrecură un timp în linişte.

„Albert” cunoştea Veneţia,- o iniţie în toate frumuseţele ei. Vizitară palatele,- în basilica lui San-Marco au rămas ceasuri întregi, în extaz înaintea mozaicurilor.

Lia primise o educaţie, care-i permitea să guste pe marii maeştri ai picturei. Ba încă vederea acestor capo-d-opere avea un curios efect asupra ei. Era enervată ca şi când asupra nervilor ei delicaţi lucra sunetul unei muzici făcute într-adins, un fel de enervare plăcută, unfel de surexcitare.

Roman stătea ca nimicit. Şi unul şi altul uitaseră unde se aflau,- Roman asculta ca într-un fel de prostaţie vocea ei, care-i trezea amintiri duioase din tinereţea lor îmbălsămată.

Veneţia, Cesari şi Albergo dei Miracoli erau departe; chiar povestirea ei nu o auzia. Numai sunetul vocei îi răsuna în minte, redeşteptând o serie de tablouri amintiri din anii tineri. Lia pe care o auzea, era Lia veselă şi zglobie; era fetiţa, cu care hoinărise pe câmpuri şi holde în amurgul tomnatecilor seri, când din spre împurpuratul apus vin cuvintele molcome ale doinei întovărăşind scârţâitul carelor încărcate de znopi; era fetiţa, careul strângea cu atâta patimă la piept sau fata, pe care o urma din ochi, în sprintena haină de uniformă.

Şi, pe când Roman trecea în vis vremea trecută, Lia continuă să-i povestească viaţa ei, în Veneţia, cu acea nevoie a naturilor expansive, ce au fost cât-va timp silite să-şi închidă impresiile.

După câtâ-va vreme, de la sosirea lor în Veneţia,,,Albert” începuse să hoinărească tot mai mult. Nopţile lipsea şi venea în zori de zi cu buzunarele pline de bani, cu ochii aprinşi de flacăra punch-urilor. Juca de când soarele apunea până când zorile veneau să facă a păli luminele. După joc, urma masa, care degenera în orgie.

Nu rare ori „Albert” se întoarcea acasă, însoţit de câte-va tipuri şi cerea să-i se aducă de mâncare. Atunci nu locuiau în acest otel perdut, ci într-o casă de pe Canal Grande. Cerea numai de cât să li se dea demâncare şi Lia era nevoită să asiste la orgii, pentru cari, de altminteri, nu avea cuvinte ca să le înfiereze în destul.

Dar începură să sosească zile de neşansă. Albert venea într-o stare de nervozitate imposibilă,- tot ce le mai rămăsese din averea Liei se strecură ast-fel în câteva săptămâni. Părăsiră locuinţa lor de pe Canal Grande şi se înfundară la „Albergo dei Miracoli”.

„Neşansa”, însă, urmărea pe Prinţ. Pierdea într-una; ultimele bijuterii se duseră.

Nu mai avea nimic de vândut sau de amanetat, fără de serviciul de toaletă pe care „Albert” îl păstra pentru reîntoarcere. De când nu mai putea juca, Albert devenise o fiinţă de o bestialitate respingătoare.

Acum se ivise şi Giovanni Cesari, interlopa apariţie, care mijlocise vânzările ultimelor ei obiecte. Toaleta aceasta de bal, — ultima ei haină de preţ, —trebuia să vie azi italianul să o ia.

Ea observase nişte convorbiri misterioase, mişcări din gene. care îi dăduseră felurite presupusuri.

Cesari şoptea diferite lucruri lui Albert, uitându-se la dânsa cu ochii pofticioşi ai unui Faun. De mai multe ori chiar Albert îi spusese că e păcat să fi în aşa mizerie, când ea avea mijlocul să facă viaţa uşoară; frumuseţea, în ţările, acestea obişnuite cu admiraţia estatica, a produs tot-d-a-una echivalentul ei în bani şi nici odată nu s-a considerat aceasta ca o ruşine,- iubirea lui va creşte cu atât mai mult când ea îi va da cea mai desăvârşită probă de iubire, sacrificându-i ceea ce o lume ipocrită socotea ca cinste...

Roman se sculă în picioare,- realitatea îi venise în minte.

— Infamie! murmură.

Omul acesta avusese gândul să speculeze trupul ei, ultimul obiect pe care vroia să-l vândă! O, mizerabilul.

Se preumblă, dus de mânie. Tâmplele-i zvâcneau cu furie, tot sângele îi năvălise în obrazi.

Lia rămase în picioare, uimită. Izbucnirea lui Roman îi părea naturală, dar exagerată. Ea urmărea din ochimişcările lui, care parcurse odaia în câţi-va paşi şi apoise opri brusc în faţa ei.

— Ii mai iubeşti? o întrebă.

— Pe cine? Zise Lia fără prefăcătorie.

— Pe dânsul, pe „Prinţul Graţiani”, rosti Roman sforţându-se.

Lia se gândi, apoi răspunse neted:

— Nu.

Roman respiră.

— E mai bine. Te-aş fi luat şi fără voe de aci.

Haide.

Ea ridică ochii:

— Mă iei cu tine?

— Da.

Lia rămase o clipă nehotărâtă. Roman îi urmărea pe faţă urma gândurilor.

De-odată, hotărându-se, zise:

— Haidem! Viu cu tine.

Roman tresări. Cuvântul acesta îl făcu să-i ţâşnească lacrimi din ochii. Cât de mult sperase el să-l audă depe aceste buze! Când îl auzea — şi unde!

El zise Liei, ce deschidea nişte pachete:

— Nu lua nimic, de cât ceea ce ţi-e necesar. Să plecăm cât mai repede.

— Dar eu? zise o voce.

Roman se întoarse.

In prevazul uşei se afla un obraz nou...

— Albert! strigă Lia

Prinţul Graţiani se oprii în prag. Pe faţa lui smeadă se vedea o luptă între ruşinea acţiunei pe care o făcea şi imposibilitatea altei eşiri din această situaţie.

La spatele lui se zărea silueta mustăcioasă a lui Giovanini.

~ Plecaţi. E simplu. Dar fără mine?

Intră în odaie, închise uşa. Cesari rămase lângă ea pentru ori-ce întâmplare.

Prinţul înaintă:

— Domnule, sânt la mine acasă. Ce cauţi aici?

Roman se uită în ochii lui:

— Domnule Graţiani, m-aşi putea dispensa să-ţi răspund.

— De ce? zise cu îndrăzneală „Prinţul”.

— Intreabă pe acest mijlocitor, răspunse brusc Ronescu.

Şi făcu un pas către Cesari. Acesta văzând că furtuna se va abate asupra sa, deschise uşa cu precauţiune şi se strecură afară.

Graţiani continuă:

— Ori-ce vei fi venit să cauţi, te rog să-mi părăseşti locuinţa.

Roman surâse.

— O, fi sigur că nu voi sta mult aici. Dar nu voi pleca singur, ci întovărăşit de doamna.

Prinţul zise:

— Zău? Văd că eşti mai expeditiv de cât răposatul Paris şi mai îndrăzneţ. Vrei să continui chiar când Melau

e acasă. Vei fi bun să laşi pe doamna unde se află.

— Nu.

— Te admir. Cine-ţi dă dreptul să spui ceea ce spui?

— Lia.

Graţiani se duse până la dânsa şi-i luă mâinele.

— Vrei să mă laşi?

Ea plecă capul pe piept.

— Vezi, nu răspunde, zise Prinţul.

Dar glasul ei murmură încet:

— Vreau să scap de ruşine.

Roman interveni.

— Domnule Graţiani, lasă pe Lia în pace. Cu voe sau fără voia ei, voi zmulge-o din mocirla în care se află.

Graţiani făcu câţi-va paşi către Roman.

— Ia sama, domnule, strigă el ameninţător.

Roman, însă, pierduse ori-ce răbdare. Izbucni, la rândul lui, în fraze pe care le găsi gata în memorie, ca citite când-va.

— A negustor de infamii, îndrăzneşti să vorbeşti; nu eşti mulţumit că am vrut să te iau cu binele şi să îndrept răul, pe care-l faci, fără să te sfarm, fiară fără suflet; ai venit în viaţă acestei femei, ca s-o necinsteşti, să-i precupeţeşti carnea. Ei bine, în lături! In lături!

Şi Roman înaintă, ameninţător.

Prinţul, fără să se turbure, scoase din buzunar un revolver şi, îndreptându-l către rivalul său, spuse:

— Domnule Ronescu, sângele ţi s-a suit la cap, fiind-că inima bate prea repede; de faci un pas încă, îţi voi ţintui-o pentru vecie.

Lia scoase un ţipăt, dar înainte ca Graţiani să-şi fi putut pune vorba în execuţie, arma îi zbură din mână. El scoase un ruget şi se întoarse. Liniştit, Ulmu îl aştepta.

Subt formele-i delicate, Prinţul ascundea puterea unui atlet. Braţele-i nervoase se încolociră în jurul taliei adversarului său, pe care loviturile combinate ale boxului şi savatei nu-l putuseră doborâ. Ulmu, asemenea unei statui de piatră, ce ar fi primit viaţă, cu faţa sângerată şi palidă ca şi când sufletul ar fi părăsit trupul lui robust, rezistă cu putere mişcărilor atletice ale Prinţului.

Lupta celor două trupuri dură abia câte-va clipe; Roman putu să observe faţa senină a lui Ulmu, care contrasta cu înfăţişarea de damnat a lui Graţiani.

După câte-va sforţări, se auzi un zgomot, ca năruirea unei imense greutăţi. Amândouă trupurile se rostogoliră, încolăcindu-se ca şarpele pe trunchiul unui arbore.

Ci Ulmu se desfăcu cu uşurinţă de braţele lui Graţiani, care respiră cu putere şi, punând genunchiul pe pieptul învinsului,—întoarse capul către Roman.

— Lasă-l în pace, răspunse acesta la întrebarea-mută.

Apoi, luând braţul Liei părăsi casa.

Când se găsiră iarăşi în hotelul de pe Canal Grande, Lia avu o criză de nervi intensă. Plânse cu atâta amar, în cât Roman nu avu cuvinte s-o liniştească.

O, trecutul! Omul acesta curat îi făcuse cinstea să o iubească. Sufletul lui puternic îi se închinase şi ea nemernica, trecuse pe lângă fericire fără să o vadă. Tatăl lui o crescuse, el o făcuse ceea ce era, el o înzestrase - şi ea făcuse nenorocirea lui Roman, ea aduse nefericirea în casa bine-făcătorului ei!

Şi acum, o regăsea iar! Dar în ce stare! El era tot acelaş, de nu iubitor, cel puţin îndurător şi bun, pe când ea atinse cea din urmă treaptă a umilirei.

Roman o linişti cu vorbe molcome. Ce se petrecea într-ânsul? Iubea oare tot cu aceeaşi ardoare pe Lia, ca înainte? Nu putea spune acest lucru.

Şi, totuşi o iubea, mai mult încă, poate, dar alt fel. Nu mai era patima de altă-dată. Nu o mai visa, nu o idealiza. Dar în mila, care se amesteca la iubirea lui, se afla sentimentul protector al unui frate mai mare pentru copilul căzut în păcat, al unui tată, care-şi pune toată dragostaa pe fruntea copilului scăpat din ameninţătoarele talazuri ale vieţei, a unei mame, care iubeşte cu mai multă putere pe fiul nătâng care a fost de atâtea ori între viaţă şi moarte.

Dar, cu cât trecea timpul, cu atât sentimentul acesta se schimba. In a doua seară ei părăsiră Veneţia.

Pe bordul vasului, care-i ducea la Triest, se lasase albastra mantie a nopţei. Roman se uita la reflexul curios al lunei în apele liniştite ale Adriaticei, când glasul Liei răsună lângă dânsul.

O comoţiune puternică îl zgudui. Visarea aceasta în farmecul nehotărât al Selenei îi reaminti de odată tot trecutul. Vocea „iubitei” de altă dată răsună ca o muzică îndepărtată. Roman de azi se perdea cu încetul în negura trecutului,- Lia care se afla lângă dânsul dispărea de asemeni ca să facă loc curatei fecioare de altădată.

Lia se lipi de dânsul, prinsă şi ea de farmecul fără pereche al scânteerei seleniane. Uitase, de asemeni, prezentul. Visa.

Amintirea trecutului, zvâcnirea puternică a pieptului ei bogat lângă pieptul lui, îl ameţiră.

Incet, buzele lui Roman se lăsară pe fruntea ei.

Când, însă, o atinseră, se desmetici. Era oare ertarea? Nu, căci nu putuse uita, —încă Cesari era prea aproape, figura de pirat a lui Graţiani era incă în orizontul ochilor lui, pentru ca sărutarea aceasta să fie fost de iubire.

Era, însă, sărutul liniştirei. Intre dezgustul care-l inspirase Lia de astăzi şi iubirea Liei de altă dată se ivise complexul sentiment condus din milă şi dragoste fiiască. Nu mai era zbuciumat, cum fusese când venire pentru întâia oară pe pământul Veneţiei; nu era uşor şi fericit ca în tinereţea lor de poveste. Era liniştit.

Roman se lăsă să fie legănat de molcoma cadenţare a valurilor. Gândea? Nu. Simţea o stranie fericire în liniştea de istrăvire, în care, pentru prima oară de atâtea ani, nu mai auzea tainica voce, ce-i rodea sufletul. Luna se lăsa pe orizont feerica-i splendoare aurea murea de-a curmezişul, făcând ca prora vasului să lase o urmă de spume ce se răsfrângeau albii pe fondul mărei aurit, ca o dantelă azvârlită pe o pânză de aur.

Câte o pasăre, albie în noaptea străvezie, venea cu aripele deschise către vapor, părea că vrea să-l ciocnească de cală, apoi se ridica în curbă şi dispărea în partea opusă a vasului, despicând cu aripele ei liliane întunericul, precum un înotător puternic despica cu braţele valurile întunecate de amurg.

Roman simţi că trupul Liei freamătă lângă dânsul feeria acestei nopţi de poveste o mişca, cu toată conştiinţa degradărei sale.

IV
SPRE O NOUĂ VIAŢĂ.

Pe maluri copacii alergau a lene, ca nişte sumbri curieri, ce s-ar strecura în goana negurilor de noapte. Vântul marin aducea un şopot legănător, care era asemenea unei doine şuerate din frunză de un voinic.

O năvală de dorinţi nostalgice îi năpădi pe amândoi. Trecutul reânviase cu toată splendoarea amintirilor lui, înfrumuseţate de craiul fără seamăn, tinereţea triumfătoare. In ochii lor se iviră diafane perle, care se rostogoliră în taină, precum calicele florilor varsă picăturile de rană întru slăvirea neţărmuritului frumos, ascuns în tăcerea nopţei.

Un suflu de vânt luă o şuviţă din bălaiul păr al Liei şi o aduse aproape de buzele lui Roman. El se cutremură, ca şi atunci când, pentru întâia oară, buzele lui întâlniseră cărnoasele buze ale „iubitei”.

Sărutarea aceasta părea o întâmplare, pe care fatalitatea o pusese la cale, ca să aducă ertare între ei, răniţi de moarte şi despărţiţi pe vecie.

Roman tresări. Sărutul pătimaş al Liei se lăsase pe mâna lui înfrigurată în şoptitul îndurerat:

— Iartă-mă!

Şi uşoară, ea se lăsă la genunchii lui. Era atâta rugăciune, atâta nesfârşită pocăire, în voce, atât de neţărmurită durere în ochii ei, în cât el fu mişcat până în adâncul sufletului.

O ridică şi iarăşi îi şopti vorbe alinătoare de molcomă alinare. Nu putea fi cuvânt de ertare între ei; suferise, dar astăzi totul era trecut.

— Atunci? Şopti ea, ridicând spre dânsul ochii ei, frumoşii ochii tulburi şi schimbăcioşi, în cari gema verzie se afla împresurată de lacrimi, ca un smarald între diamante.

Să aştepte. De ertare nu poate fi vorba şi nu e nevoe. Trebue, însă, ca uitarea să aştearnă între ei îndepărtarea morală.

Tăcură. De pe cerul înstelat se desprinse o stea, care se legănă puţin în albastrul spaţiului, apoi, urmând o scânteetoare diagonală, se stinse în mare. Şi amândorura le veni acelaş gând. Steaua care se stingea astfel, era viaţa ei trecută, — „steaua lor cea rea”, gândi Lia, — care se nimicea pentru vecie.

Dar suflarea vântului devenea din ce în ce mai rece. Pe bordul vasului se observă oare care mişcare. Inălţimele ţărmului istrian se înroşeau de facla dimineţei.

Roman se ridică,- Lia, cu o privire îndurerată, cerşea cu atâta resemnare o vorbă bună, în cât el îşi lipi buzele de stufoasele ei gene şi buzele lui simţiră umeda răcoreală a lacrimilor.

Drumnl pentru întoarcere în ţără fu o lungă hoinărie.

Ulmu se despărţea într-adins de ei ca să le facă intimitatea mai plăcută şi mai desăvârşită, ocupându-se de părţile prozaice ale călătoriei. Oraşele Tirolului, în care pe fondul albăstriu al munţilor se lasă cupa albăstrie a cerului, pe unde râurile prăpăstioase ale înălţimilor se rostogolesc cu zgomot, îi văzură trecând alături, absorbiţi în curioasa lor fericire.

Intimitatea le era brăzdată de frigurile trecutului lor comun. Roman era stăpânit de dorul de a i-l cunoaşte.

Lia începu să povestească iubirile ei apuse. Figurile estompate odinioară începuseră a se preciza din ce înce mai mult,- unele luminoase, altele întunecate.

Cu cât Lia vorbea, cu atât dorul lui Roman de a pătrunde în tainele ei creştea. Această patimă îl făcea să sufere,- şi totuşi, suferinţa îi plăcea. Fie-care vorbă fie-care descoperire nouă îl muncea; simţea cum tâmplele îi zvâcneau şi fruntea îi era cuprinsă de jăratec. In răcoroasele peisage ale Tirolului el preumbla bolnăvicioasa dorinţă, care-l făcea să caute a pătrunde maiadânc, încă în umbrita viaţă a „iubitei”.

Intreba, temându-se de răspunsul, pe care-l prevedea şi totuşi, o putere nestăpânită îl împingea să întrebe mereu.

Curioasa siluetă a lui Sevreanu, cel mai iubit dintre toate aceste păpuşi de iubire, i se opri cât-va timp în minte. Ce calităţi impusese curioasa-i personalitate? Era cel mai puţin cunoscut, cel mai puţin demn să fanatizeze o femee. Şi, totuşi, în ochii, ochii ei schimbăcioşi, pierduţi intr-o visare, treceau licăriri, de câte ori numele lui îi revenea pe buze.

Un cuvânt îi lumină acest mister. Intr-o zi, rătăcind printre stâncile Carpaţilor, peştera în care se adăpostiseră era ameninţată să le nărue. Furtuna dezlănţuită făcea să oscileze un enorm pietroi, care, de s-ar fi prăbuşit peste dânşii, i-ar fi omorât. Sevreanu, cu o sforţare uriaşă, rostogoli stânca. Iubirea Liei se explica prin satisfacţia trupească, pe care puterea extraordinară a lui vSevreanu trebuia să i-o procure.

Şi acum, Roman plecă pe o altă urmă, care-l făcu să sufere ca un afurisit. Povestirile despre plăcerile, pe care le împărtăşea, amănunţimile în care voia să intre Lia, îl făceau să fie chinuit.

Fie-care sărut al ei din trecut răsuna în conştiinţa lui, ca o arsură a ferului roş. Şi, totuşi, o nevoia să vorbească, să vorbească încă.

Şi în cadenţa acestor destăinuiri sfârtecătoare se desfăşură panorama celor mai frumoase privelişti ale firei.

Cu încetul intimitarea copilăriei se refăcea. Lia, zburdalnica păsărică, care nu-şi putea aţinti mult timp atenţia asupra unui fapt, părea că uită deja trecutul. Zâmbetele reapărură pe faţa ei, ca un rubin pe hainele de doliu.

Mai grea era cu Roman. In goana vertiginoasă a călătoriei, între priveliştele felurite ale paridiziacei naturi, gândul îi fugea cu uşurinţa râsului. Dar, precum în nopţile dc vară, când ridici ochii spre bolta cerească,

vezi în tot-d-a-una în acelaşi loc aceleaşi stele, Roman, în orele de singurătate regăsea, pe cerul gândului, fixa şi chinuitoare obsesie a trecutului.

In nopţile, în care lumea cerului italian strălucea cu splendoarea unui astru incomparabil, Roman visa în auria tăcere şi puterea magică a iubirei învinse tot. Oribila obsesie începu să dispară sub farmecul tot mai pătrunzător al intimităţei crescânde.

Lia era de o veselie exuberantă. Toate doliurile ei trecute, toate chinurile dispăruseră ca prin farmec. La largul ei, acum ea părea reînviată.

— Să vezi, îi spuse într-o seară purtând mâna peste răcorită lui frunte, trecutul a dispărut pentru vecie. Lia de altă dată nu mai există; de acum înainte voi fi o fiinţă nouă, iubitoare, supusă şi ascultătoare, cum nici tu n-ai visat.

Şi farmecul ei a-tot-puternic stăpânea pe toţi din jur, Ulmu purta o ură ascunsă femeei aceştia, care nenorocise într-atât pe Roman. Iubirea nemărginită pentru unul se transformase cu încetul în depărtare pentru cel-l-alt. Lia simţi ascunsa neprietenie a tovarăşului lor şi zimbindu-i luminos se puse în faţa întunecatei priviri a lui Ulmu.

Şi atâta veselie se desfăcea din viaţa ei, din surâsul ei, din mişcările ei atrăgătoare, în cât Ulmu se simţi învins fără voe. De unde înainte căuta să se izoleze şi să fugă de tovărăşia lor, acum ei nu făceau o excursie sau o petrecere fără ca puternica lui siluetă să nu se ivească între ei. Roman se arăta prietenos cu Ulmu. Lia schimbă protectoarea prietenie într-o dulce camaraderie.

Totuşi, deşi liniştea se făcuse în sufletul Liei, o enervare vădită şi puternică o stăpânea.

Roman se întrebă: de ce natură era această boală, care îi zguduia nervii?

Lia căută să-şi obosească carnea prin osteneli excesive. Carintia şi Tirol le ofereau aşa de minunate privelişti, în cât era naturală hoinăria lor printre înaltele dome ale munţilor albaştri, pe luciul albastru al lacurilor muntoase.

In împrejurimile Innsbruckului şi ale Zillerthalului ei rămăseseră mult. Roman visase altă-dată să facă această călătorie cu Lia, după ce preotul va fi bine cuvântat însoţirea lor. Acum o făcea în alte condiţii şi găsea o intimă şi amară plăcere să plimbe pe,,iubita” pe înălţimele, pe care visase să intoneze un imn de fericire, pe lacurile pe cari să reciteze faimosul Le lac al lui Lamartine. Dar cu încetul amărăciunea dispăru şi poetul care dormita în fundul sufletului acestui contemplativ, se deşteptă.

Ei plecau în revărsatul zorilor. Roman, care cunoştea locurile ca un conducător, făcea itinerarul zilei. Lia, Ulmu şi el treceau podul peste prăpăstiosul Inn pe când vântul rece al munţilor sufla — şi începeau escursia.

Satele, prin cari treceau, le atrăgeau atenţia prin curăţenia minunată. Dar ceea ce izbea, când mai ales făceau comparaţia cu ai noştri, pe care mizeria îi frângea atâta, era starea ţăranilor.

Splendoarea munţilor părea că are reflex în sufletele locuitorilor. Costumul pitoresc al tirolienilor, pana de vultur care se legăna la pălăria lor ascuţită, mersul lor semeţ, cântecele şi tradiţiile de vitejie, care îi înconjoară, totul le dă o aureolă poetică.

Dar ca şi când în fire nu poate fi nimic desăvârşit, între făptuirile acestea renumite în lume prin frumuseţea lor, se află în destul număr sărmanele produse ale degenerescenţei.

Nenorociţii lipsiţi de judecată — fex cum fi numesc ţaranii în vorbirea lor guturală — sânt mai la fie-ce cămin. Ei stau lângă vatră, într-o nesfârşită contemplare, cu ochii stinşi fixând ultimele licăriri ale focului. Ce gând deapănă leneşa lor minte? Cine ştie! Vre-o copilărie măreaţă, albastră ca cerul, limpede ca lacurile lor.

Ei sânt huliţi. Ţăranii au pentru aceşti nenorociţi un fel de veneraţie, în care mila se amestecă mult.

De câte ori găseau în cale câte unul, acelaş gând istrăvitor strângea sufletul Liei şi al lui Roman. Şi pe când tristeţa se reflecta vremelnic pe faţa ei, tristeţi fugară precum nouraşii albi pe limpedele apelor de munte, pe dânsul comparaţia aceasta chinuitoare îl obseda.

Şi Roman era un fel de fex moral. După cum nenorociţi lipsiţi de cumpăna gândirei erau consideraţi în legenda populară ca aceia, pe cari providenţa i-a ales pentru a ispăşi păcatele părinţilor şi fraţilor lor, după cum ei sufereau nevinovaţi, tot ast-fel şi Roman par-că ducea ispăşirea unor păcate necunoscute.

De ce oarba întâmplare îl făcuse nenorocit? Ce-i lipsea din armonia mediei omeneşti ca să nu merite fericirea?

Cu cât timpul se scurgea, cu atât Lia se arăta mai supusă şi mai iubitoare. Căuta ori şi ce ocazie ca să se apropie de dânsul. Atingerea trupului lui îi dădea zguduiri puternice. Era stăpânită, par-că, de o putere superioară, care-i cutremura carnea.

El, de asemenea, era sub stăpânirea acestor înfiorări. Atingerea îi dădea dorinţi, cari îi turburau fiinţa.

Intr-o z cu soare de primăvară, Roman şi Lia plecară de la Klagenfurt spre nord, către Zollfeld. Erau numai ei doi. Ulmu rămăsese la hotel, spre a pregăti călătoria de reîntoarcere în ţară.

Priveliştea era admirabilă, o spărtură între nouri şi munţi. Legenda şi mai frumoasă. Aici se învesteau ducii Carintici. Când noul stăpân venea să fie pomăzuit, —dacă expresia aceasta a vechilor cronicari moldoveni poate fi întrebuinţată la ceremonia, ce se petrecea în creerul Alpilor—el se arăta poporului îmbrăcat în elegantul costum al ţăranilor, sprijinit pe cârja păstorului carintian şi ducând la gât traista ce conţinea pâine, brânză şi unelte de plugărie; lângă dânsul, în locul şoimului şi calului împodobit pentru lupte, mergeau agale un taur negru şi un cal de plug.

Pe scaunul ducal se afla un ţaran. Noul duce se apropia de rusticul locuitor şi primea învestitura prin o palmă, pe care ţăranul o dădea.

Această palmă simboliza puterea lui virtuală şi dreptul lui la revoltă. După ce noul Domn jură că liberă va fi casa şi persoana ţăranului, el scotea sabia ducală din teacă şi o învârtea în vânt, apoi bea apa adusă din torente în pălăria sa ţuguiată. Atunci rusticul investitor se cobora de pe scaun şi noul duce se suia la rândul său. In timpul ceremoniei proprietatea numai exista; fie-care lua fân de unde voia şi tâlharii chiar aveau dreptul să prade în libertate, dacă nu se împăcau mai din vreme.

Lia contemplă lung piatra „sacrului”, pe care se aşeza scaunul ducal: era aceea a unui vechi mormânt roman.

Ea se sui pe piatră. Priveliştea merita, într-adevăr, sa fie văzută.

De jur împrejur un circ de munţi se înălţau asemenea zidurilor de apărare a unei cetăţi, peste care imensa cupolă albastră a cerului se lăsa. Piatra, sub care dormea pătrata frunte romană, ocupa mijlocul unei cămpii nesfârşite, bizare şi sublime, scăldată de soare în raze de aur.

Mai departe, se zăreau urmele unei mlaştine sau a unui lac. Soarele punea reflexe aurii pe apa ce strălucea. Natura aceasta chinuită, pare că bucata de pământ ce apăru, când apele caracterelor cerului se retrăsăseră.

Această lăture se prelungeşte până la munţi, unde pătrunde prin o spărtură uriaşă. Pământurile dintre părţile mlăştinoase, sânt acoperite de vegetaţie lacustră, acoperită de mii de culori felurite, toate întunecoase şi totuşi deosebite şi cari se lămureau perfect pe fondul apelor.

Cu cât soarele se ridica pe orizont, cu atât la fiecare pas punea în lumină o nouă mlaştină sau un nou lăcuşor, unde razele lui străluceau fantastic. Era par-că o scenă din poveştile noastre, când soarele în fugă veşnic după sora şi iubita sa Lună, lasă să-i cadă pe pământ salba de aur, de argint, de rubine şi de diamante spre a îndulci zeităţile pământului.

Un inel de brumă se mişcă alene şi apoi se formă pe cercuitul extrem al mlaştinilor. De odată, subt magica atingere a soarelui, el se împurpură de incendiu şi deveni străveziu ca un nour zig-zagat de fulger.

Roman privi figura Liei, scăldată de raze. Expresia ei, obişnuit aşa de placidă şi de copilărească, se schimbase. Lia părea transfigurată. Un aer grav, o solemnitate măreaţă îi înconjura fruntea ca o aureolă. Părea acum vre-o Velleda din legendele galice, care salută soarele stăpânul codrilor seculari.

De odată lacrimi mari începură să curgă de pe faţa ei. Ori-ce impresie mai puternică la firea aceasta numai nervi se traducea printr-o abundentă vărsare de lacrimi.

Roman se apropie de dânsa.

- Ce ai? îi şopti el, încet, căci spectacolul era aşa de măreţ, în cât impunea ca majestatea unei basilici.

— E aşa de frumos, răspunse Lia, în cât mă doare par-că.

Apoi sprijini mâna pe umărul lui. Soarele se ridicase. Tonul purpuriu al inelului vaporos se accentua din ce în ce mai puternic, ca şi cum orizontul se îmbrăca în hlamyda vechilor regi, spre a-i primi.

Şi, dusă de o inspiraţie supranaturală, Lia vorbi. In faţa naturei aşa de frumoase, jură că îşi va schimba viaţa şi că, din acea zi, va fi o femeie nouă.

Cu ochii plini de lacrimi, mişcată ca şi când s-ar fi aflat in faţa dumnezeirei, ea se uită rugător către Roman.

El rămase mut. Explozia aceasta neaşteptată îl tulburase până în adânc, răscolind în suflet şi părţile măreţe şi părţile îndurerate din trecutul lor comun.

Dar privirea care se aţintea asupra lui era aşa de rugătoare, aşa de plină de curăţenie şi de întristare, încât se simţi, la rându-i, mişcat până în adâncul sufletului.

Trecând mâna pe după talia fuxibilă a Velledei improvizate, o atrase cu încetul de pe piedestalul ei de marmoră. Ba se lăsă să cadă pe pieptul lui şi-i împresură gâtul cu braţele.

Când buzele lui Roman îi atinseră buzele se înfioră toată: era prima lui sărutare de amant, — de soţ.

V
CUM UN CUIB DE VULTUR SE POATE PREFACE INTR-UN CULCUŞ DE PORUMBEI.

Adâncata era una din moşiile lui Roman; ei se duseră acolo.

Publicaţiile de căsătorie se făcuseră în lipsă lor. Cum ajunseră la „moşie” primarul şi preotul bine-cuvântară căsătoria lor.

Roman se simţea fericit, cu un nour mic ce se ridica, din când în când, în mintea lui. Dar amintirea trecutului se făcea tot mai diafană, mai leneşă, mai îndepărtată. Roman trăia o viaţă nouă.

Adâncata era o moşie întinsă, aşezată la limita judeţelor Covurlui şi Tutova. Casa boerească se afla aşezată pe marginea unei văi aşa de abrupte, în cât locuitorii au creat numele propriu Adâncata din calicativul adânc.

„Curtea” fusese restaurată de către Roman. Dar nu era o casă, ci aproape un castel.

De jur-împrejurul parcului, foarte mare se încingea colanul unui zid de piatră, prin care se vedeau luminile, altă dată astupate de trombloanele mercenarilor sărbi şi greci şi, mai ales, albanezi, prin cari treceau şuşiniţele apărătorilor.

Casa era mare, comodă, zidită atât de masiv, încât tunul nu i-ar fi putut-o răsturna. Din vestibulul de jos se ridica până sus o largă scară, care îşi avea legenda ei.

Bunica lui Roman fusese o frumuseţe renumită în vremea ei. De ochii săi se înamorase un vecin puternic, un boer dintre aceia, care puteau să dispută faimoasei case franceze deviza: Roy ne puis, paince ne daigne Rohan suis. Bătrânul Ronescu era mare demnitar al ţărei şi mai tot timpul şi-l petrecea la Curtea din Iaşi.

Intr-o seară primi o ştire îngrozitoare. Vecinul îi răpise soţia.

El înarmase pe toţi slujitorii şi arnăuţii săi, adunase ţăranii, pe care îi şi pornise spre Adâncata. Fiul mai mare al bătrânului Ronescu, —din o căsătorie anterioară,— prinzând de veste că vine asupra casei lor, pusese să tragă clopotele, înarm[ pe servitorii lor şi postă la meterezuri pe ţărani din sat, înarmaţi în grabă. Dar trădarea îşi juca rolul. Şeful arnăuţilor duşmani se înţelesese cu şeful lefegiilor lui Ronescu. Când trupa duşmană se apropie de zidurile Adâncatei, ţăranii părăsiră posturile, iar uşile curţei fură deschise în lături.

Năvălitorii intrară cu urgie şi pătrunseră în casă. In capul scărilor, însă, înconjurat de ultimii servitori credincioşi păzea tânărul fecior cinstea casei tatălui său.

Când năvălitorul pătrunse, el slobozi pistolui său ghintuit.

Lovitura ucise un albanez, dar vrăjmaşul boer răspunse la rândul lui şi fiul căzu de-a curmezişul pragului, acoperind cu trupul intrarea în casa părintească. Năvălitorii pătrunseră înainte, răpiră pe înfricoşata cucoană şi o aduseră în triumf la casa stăpânului lor.

Bătrânul Ronescu nu spuse un cuvânt, ci făcuse o lungă cruce şi se duse la Domn.

Mihai Vodă Sturdza putea să aibă multe păcate, dar din acest punct de vedere era neînduplecat. Nu admitea sub nici un motiv anarchia. Forţele armate înconjurară pe răpitor în „castelul'' său.

După un asediu în regulă, de-o săptămână, boerul predete pe frumoasa străbună, care se reîntoarse, ertată-şi spăşită, la Adâncata. Când sui scara, pe care fusese omorât fiul ei vitreg, plânsul o năpădi cu atâta furie, în cât nu se mai putu stăpâni. Adâncată\a fu părăsită tot timpul cât ea trăi.

Lia puse să i se povestească cu de-amănuntul legenda, care o impresionă foarte mult. Odaia frumoasei răpite era încă în starea, în care o lăsase. Ea vru să o restabilească în toată splendoarea şi să locuiască într-ânsa.

— Ca şi dânsi, spuse ea lui Roman, aplecându-i-se drăgostos pe umăr, am păcătuit. Dar ca şi dânsa mă întorc pocăită. Ţi-aduci aminte de versurile, pe care le-am citit într-o zi eram în clasa a şeasa?

Le bonheur était là, sur ce même rocher

D-où nous sommes tours deux partis, — pour le

chercher.

Dar, mai norocoasă de cât eroina poetului, m-am întors pe stânca Adâncatei. Şi fericirea a fost drăguţă; mă aştepta.

Erau, într-adevăr, fericiţi. Trecutul fusese uitat. Când revenea în minte, apărea ca un lucru vag şi îndepărtat, ale cărui contururi nu se puteau deosebi lămurit.

Lia se puse să înfrumuseţeze rustica şi războinica locuinţă a Roneştilor. Casa bătrânească, cam aspră, luă un aspect mai femeesc; cuibul de vultur, cum spuse într-o zi un vecin, devenea un culcuş de porumbei.

Roman crezu că e mai bine să nu apară în laşi cât-va timp, până ce se vor fi stins toate şoaptele cu privire la Lia.

Se stabiliră deci, pentru vre-o doi ani, iarnă şi vară, la Adâncata. Lia puse să i se aducă mobilele din vechea locuinţă a copilăriei lor.

Ea refăcu din odăiţa frumoasei străbune odăiţa ei de fată, în care petrecuse atât cu Roman, în lungi, nesfârşit de lungi, şi alinătoare convorbiri.

Puse, de asemenea, să-i aducă pianul. Dintre toate artele aceea, care e făcută mai mult pentru naturile, ce vibrează prea mult la strigătul patimei, muzica ecea mai răscolitoare de emoţii. Când se lăsa amurgul leneş peste vârfurile copacilor goi încă,—primăvara începea să nuanţeze tufele de flori, — Lia se aşeza la pian. Nu se putea spune că era artistă; dar cântecele cu lungi acorduri, care zguduiau nervii cu putere, o ispiteau.

Cânta ceasuri întregi; când servitoarea aducea lampa nu rar se vedeau pe marginele pleoapelor ei tremurând lacrimi.

Apoi îi plăceau nesfârşitele preumblări în parc, sprijinită de braţul lui Roman. Liliacul era floarea ei favorită şi curioasă coincidenţă făcuse ca ea să fie şi a „frumoasei străbune”, poreclă, cu care răpită era numită în convorbirile lor. Roman îi astupa tot-d-auna gura cu un sărut spunându-i:

— Dacă străbuna a fost frumoasă, nepoata e ameţitoare.

Patima florilor de liliac făcuse ca boschetele să fie pline de ele. Lângă odăile, în care se culcau, erau tufe mari. Când se deschideau ferestrele, pentru ca vântul cald al serei să le aducă mirezmele sale, un miros puternic năvălea şi făcea o atmosferă aromitoare pentru toată noaptea.

După lunga preumblare prin parc, amorezaţii se întorceau în culcuşul lor. Lia începea să se dezbrace, făcând să apară înaintea ochilor înfriguraţi ai lui Roman câte un colţişor de carne, pe care lacomele lui buze se lăsau cu repeziciune.

Aceasta fu la început. Dar mai târziu, cu cât ardoarea trupească creştea la dânsa, ea părea că scade la Roman. Izolată şi neiubitoare de citiri sau alte distracţii, în singurătatea castelului tot visul şi tot cugetul ei se mărginea la aşteptarea nopţei; fiori o scuturau cu putere, când vre-un gest, vre-o amintire făcea să-i apară înaintea ochilor triumfătoarea evocare a actului lui Eros.

Primăvara în floare creştea furia acestui rut. Mirosul liliacului dădea un fel de ameţire necumpătată, o excitare, un zbucium, care se sfârşea prin spazmul renoit, până la istovire, a cărnei.

Lia, în frumuseţea păgână a trupului marmorean, era însăşi o ispită vie. Imbrăţişarea ei puternică era asemenea unei îmbrăţişări de luptă, în care rivalii se strâng piept la piept cu gând de moarte. Straniu! Gestul vieţei şi acel al morţei seamănă ca doi fraţi gemeni.

Câte-odată, Roman se trezea şi vedea pe Lia cu ochii deschişi şi strălucitori, uitându-se în spaţiu cu o fixitate îngrozitoare.

In timpul zilei Lia nu se gândea de cât să se „facă frumoasă”. Toată grija ei era de a împodobi odăile cu mari buchete, în care liliacul se răsfăţa în gloria corolilor sale cruciate. Zilele treceau, iar singurătatea începea să apese din greu asupra Liei. Priveliştea era totuşi, frumoasă, de nu ademenitoare.

Casa boerească era situată pe crestea dealului, care -dăduse numele său satului. De alungul acestei creste sinuoase trecea drumul mare, la dreapta căruia şerpuiau nesfârşitele podgorii ale boerului şi ale sătenilor. Spre răsare — soare, în vale, se afla satul, compus din căsuţe albe şi distanţate între ele prin livezi. In mijlocul satului se ridica şindrilita clădire a primăriei, un pătrat în preajma căruia era Scrânciobul. Când se lăsa noaptea ori-care din căsuţe aprindea câte o lumină, ceea-ce făcea ca fie-care geam să strălucească asemenea unui luceafăr mai mare şi mai roşcat. In fund, alt deal păduros.

Intre sat şi casă, pe coasta dealului, se înălţa biserica satului, a cărei clopotniţă semăna cu braţul unui istrăvit, cerşând îndurare de la zeii ertărei. Cruci nesfârşite, jumătate încovoiate, al căror lemn era ros de carii şi de umezeala timpului, împrejmuiau locaşul sfânt. Peste morminte, natura rodnică puse un covor de iarbă şi de flori, ca spre a adăposti cât mai sărbătoreşte trupurile celor, care au fost.

Câţi-va copaci se scuturau trist în vântul serei. In ei se adunau toate păsările împrejurimilor. Seara era un concert aşa de dumnezeesc, în cât chiar ţăranii, care se întorceau de la muncă, zdrobiţi de oboseală, se opreau o clipă în drum.

Ce duioasă era armonia aceasta a înaripaţilor trubaduri. Părea un cântec de leagăn revărsat de locuitorii văzduhului, în taina auriei înserări, asupra celor ce dormeau somnul veşnic în încăperea mormintelor. Părea că firea, munca supremă, îşi legăna copiii în ultimul lor somn.

Cu înserarea mai profundă, păsărelele se împrăştiau şi liniştea de istrăvire se lăsa pe locaşul păcei.

Primăvara îşi desfăşura tot farmecul ei. Din spre Adâncata unde fetele şi flăcăii culegeau la o laltă brânduşe, în glume şi sălţate jocuri, venea un miros intens de îmbălsămată suflare, mirezme de flori şi de frunze noi iar exalările pământului se amestecau într-un farmec nedesluşit, dar puternic.

La stânga casei boereşti se tupilau, pe un deluşor, un şirag de colibe ţigăneşti, — adăpost primitiv scobit în pământ şi în care enigmatica ginte îşi oploşea nostalgia căldurei. Era o viaţă patriarchală şi bizară. Cum se făcea soarele primăverei mai cald, toţi dancii, — cu diferite zorzoane în păr sau la chimir, dar goi aproape, se înşirau la soare pe pământul umed şi cald. Câinii lor numeroşi se aşezau lângă stăpâni, cari în beatitudinea, ce soarele, învingătorul soare, le-o trimetea, se întindeau superbi de nuditate şi plini de înţelesul firei, cu pleoapele pe jumătate închise, ca spre a urma în lumea dinăuntru visul lor vag şi secular.

Lia iubea parcul. Viaţa naturei părea că o înviorează şi pe dânsa. Seva, care se scurgea de-a lungul firelor de iarbă, ca şi prin scoarţa copacului, părea că pătrunde în vinele ei şi-i dă senzaţie nouă. Cu privirea tulbură a marilor săi ochi verzi,—asemenea, câte odată, frunzişului îndepărtat al codrilor,—urma mişcarea naturei reînviate sub calda sărutare a zeului Helios. Micile gângănii, microscopicile vietăţi, care se munceau din greu să sue povârnişul unui fir, în goană unele după altele, alungarea fluturilor, care se războiau în văzduh pânăsă se împreune, o preocupau cu desăvârşire. Era în fine un rut imens, un miros de sărut sălbatec, — şi în el ea se scălda cu deliciu.

Intre cărţile vechi găsise nişte note manuscrise. Ce compozitor uitat sau ce amator aruncase, pe hârtie acele zbuciume sufleteşti, acele note de patimă? Cine ştie? Lia le descifrase. La început din distracţie, apoi prinsese dragoste de ele.

Era un marş nupţial. O vagă melodie, ca ţesută din raze de lună şi de mirezme, făcea un preludiu armonios,

un tablou fermecător ce părea că aşteaptă pe un zeu înamorat. Melodia se nuanţa din ce în ce mai mult. Un fior trecea prin note. E că ea, Psyche sau cum voiţi să o numiţi, apărea în cadrul magicei firi.

Fraza muzicală se desfăşura largă. Intre fire şi femee se făcea o aşa comunitate de simţiri, un aşa schimb de senzaţii încât ai fi zis că pământul e amantul aşteptat.

Incet, însă, tonurile muzicale deveneau mai molcome mai triste. Era o durere vagă, dorinţi nostalgice, pofte şi aşteptări nu tocmai precise, care se deşteptau sub degetele pianistei.

Psyche se plictisea în paradisul acesta, — singură.

Din linişte acordurile izbucneau plină de viaţă, războinice, cuceritoare. El, Eros, apăruse. Firea, odinioară palidă, suptă, lipsită de viaţă, saluta cu bucurie pe voinicul ei stăpân, pe frumosul ei Domn. Apoi, muzica se îndulcea, într-o vagă mirare, într-o admiraţie, ce devenea din ce în ce mai pasionată, mai puternică. Psyche zărise pe Eros.

Frazele se îmbulzeau, sonore, învingătoare, proclamând suprema învingere, unde arma stăpânitoare e sărutul ameţitor.

Se desfăcea o atrăgătoare beţie, în care Eros, fermecat, uitând soarta ce i-o făcuse destinul, se apropia ca într-un vis, de Psyche.

Acum muzica izbucnea într-o armonie zguduitoare, puternică, ameţitoare. Era o deslănţuire de sonorităţi triumfătoare, ce salutau împreunarea Zeului cu Femeea. Frazele se desfăşurau armonios, într-un final încet de o supremă majestate.

In fie-care seară, când apusul se înroşea puternic şi lăsa să cadă raze pe ramurile arborilor, — ca un Prometeu uriaş, ce ar stropi cu sângele rănilor sale pământul, pe care l-a rodit, — Lia se aşeza la piano.

Capul acesta de păpuşă începea să priceapă firea şi arta, căci singurătatea o făcuse să le simtă, zguduindu-i cu putere carea şi nervii. Senzuala devenea inconştient artistă, căci arta îi da senzaţia puternică, înfiorătoare, după care alerga.

Lunile treceau. Septembrie sosi. Copacii începură a pierde întunecatul lor verde şi a lua culoarea sângerată a aurului şi a ruginei. Ramurile triste lăsau să cadă frunzele, cum molcom şi încet cad efemerele în unda ce le-a născut, după ce şi-au îndeplinit menirea şi au luat vieţei tot ce puteau lua, - sărutul triumfător.

Când soarele apunea, roşcatele sale raze îmbrăcau în purpură trunchiurile acum goale. Numai plopii, cei veşnic în freamăt, cei veşnic trişti, îşi păstrau haina verzuie.

Dar Lia îi ura de când Roman îi spusese că vechii romani îi numeau copacii nenorociţi, fiind-că sclavii fugari erau spânzuraţi de ramurile lor.

In murmurul lor încontinuu, jalnic ca un bocet de mormânt, ea părea că aude plânsetul atâtor guri, pe care ştreangul atârnat de ramurile lor îl înăbuşise.

Roman fu nevoit să plece, chemat la Galaţi. Acum singurătatea i se păru Liei covârşitoare. Toamna era pe sfârşite. Ploaia cădea în ropote; vântul urla fioros. Casa aşezată pe vârful Adâncatei, era ca un obstacul, de care furia lui năprasnică să spărgea. Venea vâjiind ş iurlând, ameninţător, din fundul văei îngrite şi se izbea cu larmă de castel, spărgându-se cu tropot. Uşile şi ferestrele tremurau din ţâţâni şi podul văjia puternic. Lia se refugia atunci în sala din mijloc unde, de-asupra unui scrin bătrân, se aflau aşezate icoanele lăsate de faimoasa bunică. Inaintea aceastui iconostas trebuia să ardă veşnic o candelă.

Intr-o seară, Lia, zgribulită lângă sobă, vorbea cu o fată din sat. De odată, în larmă, pe care o făceau vântoasele, se auzi, ca un zgomot nehotărât, încet, dar pătrunzător, o hâşitură asemenea aceleia a lemnului, ce se despică.

— Cuconiţă, a troznit icoana, zise fata speriată.

Lia era superstiţioasă. „Tanty” crescută în idei religioase, era de un bigotism ascetic, cu tot liberalismul său de femee mult trăită. Ea făcuse din Lia o credincioasă. De alt-minteri, credinţa religioasă se armoniza perfect cu felul Liei de a concepe viaţa. Iubirea trupească se transformase într-un misticism nu tocmai acut, dar destul ca să găsească o voluptate sufletească în rugăciunea şoptită din clar-obscurul bisericilor, din fumul aromitor al tămâiei.

Nu numai credinţa o stăpânea, însă, ci superstiţia chiar. Se sculă repede, luă icoana Maicei-Domnului şi o întoarse în toate felurile. Nu se zărea nici o crăpătură.

— N-a troznit icoana, zise fetei.

Fata clătină din cap:

— Cuconiţă am auzit.

Lia puse icoana la loc.

— Când îţi spui că nu-i nici o urmă!

Dar, nălucire sau realitate, acest incident îi lăsă o adâncă întipărire de tristeţă.

VI
VIFOR.

Toamna se sfârşea. Omătul începu să cadă de timpuriu, în aşa mare cantitate, încât astupă toate drumurile. Erau păreţi înalţi cât o statură de om, şi care străluceau la ivirea soarelui printre nouri.

Viile erau acoperite. Nu se mai zăreau nici gardul nici crama. Când se lăsa întunericul, lupii flămânzi se strângeau în deal.

Urlatul lor răguşit si funebru suna toată noaptea. In jurul curţei flămânziii dădeau târcoale. Servitorii povesteau că de multe ori, deschizând uşa, zăreau în întunecime ochii lor fosforescenţi şi pândaci.

Când luna răsărea în toată splendoarea ei şi poleia zăpada, biserica apărea ca o viziune fantastică. Părea vre-o veche bazilică, de prin poveşti în care avea să se petreacă o scenă mistică.

Vecinii din împrejurimi erau câţi-va moşieri bătrâni. Din vremea bătrânului Ronescu, ei erau obişnuiţi să se adune la „Curte”, unde să petreacă seara bând filozoficeşte ceaiuri şi cafele şi umplând odaia de rotocoalele fumului de tutun.

Intr-o sanie cam primitivă, înecaţi în cergi roşcate şi flocoase, cu picioarele prinse în şoşoni de pâslă, vârâţi, la rândul lor, într-un aşternut de pae, „boerii” se aşezau apoi cu cucoanele lor pe pernele cam uzate, după ce se îmbrăcau în şube călduroase de piei de urs, împodobite cu gulere mari de piele de vulpe. Căciuli mari ţurcăneşti, trase cam peste urechi, veneau să se împreune cu gulere, lăsând să se vadă numai ochii, ale căror gene se lipeau deseori de ger, mustăţile şi barba, de care atârnau ţurţuri de gheaţă.

Cucoanele îmbrăcate şi înfăşurate în blăni la fel, îşi îmbodoleau capul cu başlâcuri şi baydere de toată culoarea şi de toate dimensiunele.

Odată părechea aşezată în sanie, începea o adevărată călătorie. Sania, solid construită, era trasă de doi cai mânaţi de un vizitiu voinic. Robustele patrupede se aşterneau pe drum, trăgând din greu după dânsele sania împovorată şi legănată pe toate ridicăturile nămeţilor. Drumul lua toate fazele unei călătorii pe mare. Sania se ridica, se cobora din greul prăpăstios, după cum corabia se ridică şi se apleacă pe creştet de talazuri.

Viforul sufla cu furie şi făcea să zboare omătul asemenea nisipului, pe care nisipul îl ridică în pustiile Saharei.

Pe unde fusese vale se aşternea câmp neted; vârfurile movilelor dispăreau şi egala întindere albă, ce lucea scânteetor, de câte ori soarele îşi arăta faţa printre nouri.

Munţii de omăt se strămutau. Viforul îi resfira cu de-amănuntul, ridicând nouri întregi de o fină şi albă pulbere, ce se aşternea aiurea, înjghebând un alt noian. O sanie rătăcită într-asemenea zbucium părea o corabie perdută în lupta talazurilor şi acoperită de stropii de spumă.

In vale viforul vuia, asemenea unei orge imense, care ar cânta un final majestos. Adâncata, sub stăpânirea lui devenea o câmpie, în care vârtejele albe se ridicau ca nişte spectri, ce se caută, se apropie, se luptă, se împreună, pentru un dans infernal. De se rătăcea vre-un animal în această stăpânire uriaşă a ernei şi a troianurilor, era pe jumătate îngheţat, rostogolit de alungul verticalelor nămeţi, luat în braţele vre-unui vărtej, în goana vântoaselor şi dispărea, acoperit de vre-o nouă movilă albă, asemenea unui mormânt.

Afară de vârtejul a-tot-puternic al viforului nu se auzea alt semn de viaţă, de cât rar, un croncănit desperat de corb. Zmuls din cuibul lui adăpostit şî asvârlit în lupta vântoaselor, întunecata pasere scotea strigăte guturale, încerca să stăpânească cu aripele sale înoptite furia dezlănţuitelor talazuri de vânt, se simţea învins, bătea din aripi asemenea unui înotător, ce se înecă şi cădea grămadă ca un plumb în omătul răscolit.

Când se făcea, foarte rar, linişte pe întinsul acestei ape de noian sclipitor, atunci, de după creasta dealului apărea globul enorm al lunei, roş ca de sânge, fioros şi răspândind o lumină purpurată. Liniştea, ce se făcea pe Adâncata, era asemenea curioasei tăceri, ce sa lăsa într-o odae, în care se afla un mort.

Şi săniile coteau drumul de-alungul prăpăstiei, pe vremea liniştită sau în viforul puternic. Iarna acelui an fu grea. Omătul mare şi viforul sufla într-una.

,,Boerii”, cu puşca la îndemână, zoreau pe vizitiu, care se opintea grozav în hăţuri, ca sania să meargă mai repede. Puşca avea două meniri: să-i apere contra lupilor, ce, câte-odată, se repezeau la om, dar, mai ales, contra lui Dănilă.

Dănilă era un hoţ, un hoţ cu ceva fantastic.

Ascuns în codri, el trăia în scorburi, asemenea bestiilor şi jefuia şi omora la drumul mare, cu plăcerea nedesluşită a unui primitiv, pe care sângele îi desfata ca şi pe unele animale. El calca casele moşiilor, fura, prăda, viola şi tortura, apoi se făcea nevăzut. Apăruse în toamnă. Poterele umblaseră cât-va timp să-l prindă, apoi iarna venise aşa de grozavă, încăt oamenii nu mai voiau să bată lanurile şi pădurile, în urmărirea acestui primitiv.

Era aşa de îngrozitor, încât ţăranii îl credeau strigoiul unui om rău, numit Dănilă, — numele adevărat al tâlharului nu se cunoştea. Fapt e că hoţul nu se arătase nici odată ziua.

Popa se hotărâse să curme legenda şi ziua superstiţioasă care stăpânea Adâncata şi împrejurimile. Intr-o zi se duse cu vre-o câţi-va voinici la mormântul lui Dănilă. Săpară. Sapele, însă, se sfărâmau, căci pământul era îngheţat bocnă. După mult chin, sicriul lui Dănilă fu deschis şi, într-adevăr, el fu găsit intact. Pentru ca preotul să facă slujba bisericească cuvenită, cadavrul fu sprijinit de zidul bisericei. Lia vedea toate acestea de la fereastra iatacului ei.

Pe fondul alb al bisericei sicriul cu chipul mortului se deosebea puternic. Preotul, sguduit de fiorii frigului, citea agale, pe când ţăranii erau îngenunchiaţi pe covorul alb al omătului.

După îndeplinirea ceremoniei, mormântul fu din nou închis Dănilă, însă, nu încetă să prade şi să despoae.

Când „moşierii” se adunau în jurul urei mese, pe care se servea ceaiul sau cafeaua, conversaţia urma, de o aşa banalitate, încât exaspera până la durere. Şi, totuşi, nu se puteau împiedeca să-i primească,- era tradiţia. Bărbaţii vorbeau despre semănături,- repetau ştirile învechite pe care un număr învechit de ziar le aducea, le comentau în chipul cum putea să le comenteze o minte ca a lor, — fumau, beau şi plecau la miezul nopţei.

Lia, la început, petrecea în societatea aceasta. Pretenţiile frumoaselor doamne, cari se credeau citite, fiind-că pomeneau de unele romane publicate în fascicole,- cari se arătau sentimentale, fiind-că ştiau să repete cu mici inflexiuni de voce alinătoare, ridicule şi mişcări melancolice ale ochilor, versuri de un sentimentalism cam banal la cari se ziceau artiste fiindcă unele cântau cu patos şi cu zmuncituri de pumn, La Prière d-une vierge la piano, sau aria ţiganilor din Trovatore,—o desfătău. Nici ea nu era artistă, dar, cap luminat, îşi dădea perfect seama de ridicolul acesta.

La dânşii veneau trei părechi cu o cohortă de copii, care de care mai sluţi, mai rău învăţaţi şi mai pretenţioşi. Intăiu, era doamna şi domnul Vasilică Larov. El părea de origină rus,- tatăl lui din vechilie agonisise câte-va mii de galbeni, cu care îşi cumpărase moşia. Fiul o mai mărise, de oare-ce luase în căsătorie pe fica unei vecine, pe cucoana Mariţa.

El era un om lung, înalt, uscăţiv. Barba pătrată îi ocupa jumătate din faţă, în care străluceau, ca doi cărbuni, doi ochi mici şi şireţi. Veşnic călare, picioarele îi se strâmbaseră după modul caracteristic al bătrânilor ofiţeri de cavalerie. Pufâia dintr-o ţigaretă de chilimbar, vorbea rar cu „muierile”. In colţuri, însă, când prindea vre-un „bărbat” îi povestea istorii de o desfrânare dezgustătoare.

Cucoana Mariţa era o femee de vre-o 35 — 40 de ani, îmbrăcată încă cu mii de volane,- era mult pizmuită de cele-l-alte. Se peptăna în vârful capului, punând şirag peste şirag de mici cozi de păr. In vârful acestui stog blond era aşezat câte un peptene de os cu încrustări de oţel.

Ea era artista grupului. Vorbea cu ochi duioşi de „opera”, ce pentru dânsa se rezuma la Trovatore şi Traviata, auzite când era fată mare la Galaţi. De era rugată de asistenţă şi începea să cânte faimosul Addio, din care nu ştia decât fraza întâia, lacrimile o podideau.

— Iată ce vrea să zică să simţi, spunea mişcând cu graţie o mână grăsuţă şi cam înegrită de lipsa mănuşilor. Am să mor într-o zi de inimă.

Aci îşi ducea mâna la piept, cum văzuse că făcea artista, ce reprezenta pe Violetta.

Deşi Lia îi deschisese casa şi-i arăta oare-care deferenţă, Cucoana Mariţă o ura într-ascuns. Până acum ea fusese regină, cam burlească, a acestei lumi; Lia, fărăvoia ei, o pusese pe al doilea plan. Cele-lalte cucoane croiau rochiile după ale lui „Madame Ronescu”,- chipulei de a vorbi şi a se prezenta era comentat şi imitat, —privilegii, pe cari, până acum, le avusese numai cucoana Mariţa Larov.

Nu trecu însă mult şi ea începu să recâştige terenul perdut. După ce cânta cum ştia numai Cucoana Mariţa ariile ei din Traviata şi Trovatore, rugă şi pe Lia „să le spue ceva din pian”.

Lia, ostenită de vorbele lor banale, începea bucata ei favorită. Cucoana Mariţa asculta cât-va timp cu atenţie, mişcând capul în cadenţă şi imitând pe masă mişcările degetelor Liei. De la o vreme, însă, capul rămase imobil, iar degetele ţeapâne. Nu mai înţelegea. Se uitala cele-'lalte. Aceeaşi nedumerire se citea în ochii lor. Atunci se aplecă către vecina ei, doamna Chiriachiţa Urban. Muzică-i asta? Asta-i alandala.

Cucoanele aprobară din cap. Cucoana Mariţa îşi recâştiga imperiul.

Doamna Chiriachiţa Urban era o femee groasă, cu doua rânduri de guşă, care se răsfăţau pe „jaboul” ei de „point d-Angleterre”. Obrajii umflaţi erau sfredeliţi de nişte ochi rotunzi şi spălăciţi, peste cari clipeau pleoapele ei groase. Pe vârfui nasului, cam turtit, strălucea proeminenţa unui neg enorm, ce o făcea să se uite câteodată cruciş.

Domnul Niculiţă Urban era tot atât de voluminos ca şi consoarta dumnealui. Gâtul său de taur era mâncat de un păr creţ şi abundent. Când vorbea, vocea îi răsuna ca uruitul trăznetului; el amintea tot-d-auna de participarea lui la „războiul Independenţei”. In realitate, colaborarea lui se mărginise la un trafic destul de urmat cu rechiziţiile şi cu transportul hranei peste Dunăre.

Dar, pe cât era de fioros la vedere, pe atât era de blajin în realitate. Când cucoana Chiriachiţa spunea, aşa, cam apăsat:

— Niculiţă dragă, eu socot că trebue să facem cutare lucru, să fi venit Papa să spue contrarul, că era zadarnic.

Al treilea musafir erau un bătrân, pentru care Roman arăta o predilecţie făţişă, Gheorghe Negru.

Cu un barbişon ca acele, ce se purtau în vremea Magentei, el se înfăşură cu o hupelandă enormă, în care se ascundea trupul cam sfrijit. Pe cap purta o mică pălăriuţă rotundă, cu borduri mici, de păslă cenuşie. El o aşeza ştrengăreşte pe o ureche, pe când „trăgea cu voluptate” din ciubucul său.

Echipajul nu era mai puţin original ca omul, o trăsură din secolul trecut, pe arcuri înalte, cu loc pentru ca lacheii să se sue la spate şi cu o capră, pe care vizitiul se cocoţa cu greu. Caii, ca şi servitorii, s-ar fi zis că erau contimporanii stăpânului; de aceea pe vremica aceea, cari bântuia, el nu apărea.

Roman vorbea mult cu dânsul. Era ultimul reprezentant al unor timpuri dispărute pentru vecie. Apoi, el cunoscuse, fusese chiar prieten cu bătrânul Ronescu, aşa că găsea tot-d-auna de povestit ceva. De altminteri foarte bun causeur, cu o vervă cam meridională, avea veşnic anecdote, în care jucase un rol principal. După spusa lui, el cunoscuse pe toţi oamenii însemnaţi ai Moldovei şi le făcuse tuturor îndatoriri.

Norocul său pe lângă femei, după dânsul, de asemenea putea să fie proverbial, dar asupra acestui punct era foarte discret, tăcea cu nişte clipiri de gene semnificative.

Cucoana Mariţa se arăta foarte îndatoritoare pentru Ulmu. Făptura uriaşului o impresiona şi ea se apleca cu deosebite graţii către dânsul.

Dar el se ferea, ca şi când ar fi fost ciumată. Aceasta o făcea să-i muşte buzele subţiri şi să tacă înciudată, câteva minute.

De alt-fel, Ulmu apărea rar între oaspeţii Liei. Cu puşca la umăr, imbracat într-o şubă uriaşă şi încălţat cu botfori ce-i veneau până la şold, el ţinea calea codrilor albi. Mai tot-d-a-una era dus la o vânătoare mare.

De se întorcea în vreme ce musafirii erau încă în salon el se scutura de omăt, îşi atârna puşca în cui şi se ducea în sala de mâncare, unde îi se aduceau bucatele, din care se îndestula cu prisosinţă. Işi întindea picioarele la foc şi, pe când largile sale încălţăminte fumegau la căldura sobei, el se odihnea, istovit de goana prin vifor.

Incepea un vis nehotărât. Codrii erau aşa de splendizi sub omătul, ce-i acoperea.

De-alungul aleei care străbătea pădurea lui Ronescu, aproape în linie dreaptă, se întineeau copacii mari, groşică nu-i putea cuprinde unui voinic în braţe, înalţi, căpăreau a atinge bolţile cereşti. Pe braţele lor de lemn,întinse şi cruţiş aşezaie în văzduh, altă dată era o comoară de frunze, un freamăt de viaţă. Acum, trişti, întunecaţi, păreau că şi-au desbrăcat fala, asemenea regilor, care îşi asvârl purpura şi coroana, de rămân uimiţi oamenii văzând micimea fiinţei necuprinsă în hlamidă.

Ulmu îşi amintea poveştile şoptite. Ştia că în copacii pădurilor se ascund cosinzene, cari stau în amorţire până când un Făt-Frumos vine să deştepte codru şi să zâmbească firei. Pentru spiritul lui, curios amalgam de credinţi atavistice, de legende misterioase şi de ştiinţi pozitive, pădurea în timpul ernei avea o înfăţişare fantastică.

Mai ales dacă luna poleia omătul căzut proaspăt, atunci visul lui nehotărât lua proporţii. Vântul care vuia de-alungul codrilor, făcea să se frământe crengile rebegite ale copacilor cu jalnice mişcări neregulate. Era un vaer enorm, ca şi când miile de Cosinzene ar fi gemut din miile de scorburi ale copacilor centenari.

Subt cerul ca o peruzea, în care stelele străluceau ca lampele aprinse ale dorului, pe cerul mai luciu încă în aerul curăţit de orice vapori, luna arunca fâşii de văpae asemenea unei betelii enorme a unei mirese moarte, beteală ce-ar atârna în afară de raclă.

Subt lumina ei omătul lucea puternic, ca şi când o zână din poveste ar fi presărat pământul cu pulbere de diamante, ar fi lăsat să cadă din înălţimi fărâmi de mărgăritare fără număr, să facă unui mire aşteptat covor demn de paşii săi. Freamătul codrilor era plângerea firei, străbătută, rar, de câte o voce mai domolă, mai dulce. Pe fie-care copac, pe fie-care crestătură a scoarţei apăreau mari picături de apă îngheţată, ca şi cum zâna ascunsă în trunchiu ar fi lăsat să cadă lacrimi din ochii ei luminoşi, lacrimi îngheţate de aspra suflare a duşmanului Vifor.

Când Ulmu pătrundea în codru, tăcerea nesfârşită îl copleşea. Era imagina cea mai desăvârşită a morţei. Cine cunoaşte pădurile în lumina soarelui de primăvară şi în luciul albiu al lunei lui Ianuarie va putea numai pricepe simţimântul, care-l coprindea. De unde altă dată codrul mişuna de viaţă şi de mişcare, acum de abia, foarte rar câte un corb trecea croncănind.

Mai rar încă îi venea în cale vre-un cârd de căprioare. Elegantele patrupede, cu ochii lor deştepţi şi limpezi, cu mersul uşor, asemenea pasului de fantomă, nu făceau de cât să mărească feeria acestor locaşuri. Păreau zâne fermecate să petreacă, spre ispăşirea unui misterios păcat, ani şi iar ani în sălbatica lor schimbare. Când se oprea cârdul întreg, cu capul în sus, în lumina argintie, păreau că ascultă dacă din depărtare nu se aud paşii aşteptatului domn al codrilor.

Dacă Ulmu nu era aşa de poet ca să resimtă toată poezia fermecaţilor codri, majestatea fără de seamăn a priveliştei îl stăpânea. Era subt puterea ei ca sub o magică mină ascunsă, care se lăsa pe sufletul lui şi-i punea raze strălucite în minte, ce-i arătau feerica natură într-o lumină fără seamăn.

Când pătrundea în codri şi zăpada scârţia sub paşi lui greoi, îi veneau în minte atavisticele minuni, poveştile despre o lume de vis; părea că intră în coprinsu domniei lui Alb împărat, când zărea întreagă se făcea liliană subt privirea lui.

In mijlocul codrilor se ridica un deal, despoiat de copaci până la poale. Părea fruntea chelă a unui uriaş. In mijlocul acelui gheb pământesc se înălţa până spre nouri mândra siluetă a unui plop. Pe albul pământurilor cari se întrezăreau printre ramuri, ca o pânză scoasă din războiu şi acoperită de o neagră reţea, silueta copacului încă verde era o minune. Copacul nenorocit atingea cu adevăr nourii plumburii. Era par-că o trăsătură de unire între cer şi pământ, între nourii, codrii văzduhului şi copăcişul pădurilor, nourii pământului. Murmurul lui veşnic aducea şoapte din alte lumi, din alte sfere, din înălţimi. Cele întâiu lumine se lăsau pe vârful lui; fulgerul îi înegrise creştetul. Era simbolul revoltei pământeşti în contra puterei nevăzute, ce în credinţele popoarelor stă în mândrul albăstriu ca în singurul castel, în care poate locui o dumnezeire.

Roman venea dese-ori vara şi se lăsa la rădăcina lui Ulmu se adăpostea şi iarna, la pândă. Aci era locul lui de predilecţie, pentru că aci venea vânatul cu prisosinţă. Când începea să omoare, un fel de ameţeală îl stăpânea. Era un dor de a ucide, o nebunie. Omora cu voluptate.

Aci şi fu să moară. Pe când aştepta, liniştit, să iasă vânatul, într-o noapte, auzi un grohăit oribil. In dreptul lunei apăru, uriaş, un urs care se îndreptă spre dâusul.

Mai repede ca dorinţa, Ulmu luă puşca la ochi, — trase. Un zgomot sec. Puşca nu luă foc.

Ulmu simţi că labele enormului patruped se încolăcesc pe bustul său, îl prindea un cleşte puternic. Simţea cum sângele îl fuge spre faţă, cum inima îi batea mai neregulat, cum tâmplele îi zâcneau nebuneşte. Un moment încă şi respiraţia i se tăia cu desăvârşire. Nimic. Nici o armă.

De-odată, cu o furie, pe care suflarea morţei o poate da, cu o supremă opintire spre viaţă, Ulmu îşi încordă braţele vânjoase şi izbi enormul patruped cu şira spinărei şi capul de trunchiul secularului plop.

Cleştele de desprinse. La rândul lui, Ulmu se plecă spre urs, căzut grămadă şi luându-l, ca pe-o praştieu riaşă, îi zdobi craniul de trunchiu.

Un zgomot sec, o ţâşnitură de sânge, care înroşi zăpada, un grohăit mai puternic de cât cele-l-alte. Ursul murise.

De atunci, în scorbura copacului rămăsese o pată mare, de-asupra căreia Ulmu săpase cu vârful cuţitului o cruce şi alăturea un semn curios.

Dar tot de atunci nu mai venise să stea noaptea la rădăcina plopului. I se părea că aude un grohăit în tremurul capacului şi că în umbră vede forma unui urs uriaş.

CARO INFIRMA
Matei, XXVI, 41

Totuşi, Ulmu nu încetase traiul lui de vânător pătimaş. Mai mult de cât ori când era stăpânit de dorul de a ucide. Numai, nici odată nu se însoţea cu moşierii din împrejurimi, ci colinda singur codrii, sau în tovărăşia vre-unui pădurar.

Prin vifor el mergea cu plăcere, chiar dacă gerul făcea să grape ouăle de corb şi să troznească stejarii. Mersul prin nămolul de zăpadă îi dădea o viaţă intensă, ispita de a merge încă. Când, însă, venea acasă şi se odihnea lângă sobă, în care pâlpâia palalaia focului, el suferea de frigul, care-i zguduia tot trupul. Spaţiul parcurs îl făcea să nu mai simtă rigorile ernei; când se întindea lângă aromeala sobei, atunci tot sângele oriental se răscolea în el. Toate razele, care îi pătrunsese în vine şi cari circulau la olaltă cu moleculele sângelui se înfiorau la atingerea de adineauri a frigului.

Ulmu mai era un fenomen pentru locuitorii Adâncatei, ca şi pentru oaspeţii ei vremelnici. Satele noastre nu sunt subt rigorile unei morale de-o rigiditate prea mare.

In deobşte se ştiu imediat legăturile, pe cari le are cine-va de la „curte” cu vre-o nevastă sau fată, — legături, cari se produc fatal din cauza izolărei neînsuraţilor, ce de multe ori regretă, din acest punct de vedere, desfătările oraşelor.

Roman pretindea că, de când îl cunoştea, el nu-şi aducea aminte să fi auzit că prietenul copilăriei lui să fi avut vre-o legătură femeească. Tot d-a-una se arătase de nu duşmănos, cel puţin îndepărtat de ori-ce fustă. Numai pentru Lia făcuse excepţie. Dar Lia nu era o femee, era un al doilea Roman, cu care crescuse şi se jucase altă-dată. Când, însă, Lia fugi cu baronul de Vale, Ulmu avu un moment de posomorâre. Misogynismul lui părea şi mai accentuat, ceea ce făcu pe Roman să găsească încă un prilej de dragoste, văzându-l cât de mult resimţea durerea lui.

De la întoarcerea din Veneţia, misogynia i se mai tămăduise. De unde rar vorbea cu o femee, era acum ceasuri la taifas cu Roman şi Lia. Nu rare ori sta subt faimosul boschet de liliac, pe când piano cânta anonima bucată de muzică şi asculta cu nesaţiu. Toată îndepărtata lui moştenire muzicală părea că reînvie şi vibrează la acordurile sonore. După cântec, Ulmu rămânea tăcut. Ochii lui, pierduţi în zare, păreau că urmăresc vre-o viziune, iar că spiritul caută să prindă sunetele unei muzici nevăzute.

Cucoana Mariţa Larov, pe care „o curtaseră cei mai de seamă cavaleri din vremea ei”, încercase în zadar să-i atragă atenţia. „Oacheşa fată mare”, cum Roman zicea în glumă lui Ulmu, o intrigă Ronescu îl prezentase la toată lumea ca pe o rudă îndepărtată şi săracă. Atitudinea enigmatică a lui, reputaţia misogynismului şi, mai ales, făptura lui uriaşă, stârniseră curiozitatea cucoanei Mariţa. De câte-ori se întâmplase ca el să fie în „salon” sau să-l întâlnească pe lanuri, ea căuta să lege vorbă cu el,- îl poftise în mai multe rânduri la dânsa, dar Ulmu nu se dusese nici odată. Cucoana Mariţa, care se vedea, ca femee, ca muzicantă şi ca diplomată, umilită, fu revoltată până în adâncul sufletului şi decretă că „Ulmu e un sălbatic, care nu se potriveşte decât cu pădurarii şi nu e bun decât să împuşte epuri şi mistreţi”.

Cu cât trecea timpul, cu atât se mai răreau vizitele la Adâncata. Reîncepea viaţa de ţară, socotelele, tocmelile, planurile pentru „campania” de vară, cum spunea Larov, care „făcuse războiul Endependenţei” şi, ca atare, avea obiceiul termenilor războinici.

Vântul şuera ca şi 'n trecut, dar nu mai era vântul de iarnă, viforul îngrozitor, ci o suflare mai caldă, mai dulce, care topea zăpada. Numai în fundul Adâncatei mormanele de omăt rămăseseră intacte.

Cu cât revenea, însă, primăvara, cu cât viaţa relua stăpânirea, cu atât cea de la Adâncata devenea mai tristă. Roman prinse să se plângă de durere de cap. Nu rare-ori el se închidea în odaia lui de lucru. Lianu mai pătrundea acolo; ea căuta să-l îngrijească cât putea mai bine, să-i uşureze boala. Roman citea mult,-Lia atribui durerile de cap perzistentei citiri.

De acum, cărţile fură luate de la îndemâna lui şi aşezate toate în marea sală de bibliotecă, a cărei uşăf u închisă. Vechea lui boală de inimă, ereditară, se agravă.

Durerile de cap perzistau. Ochii îi erau roşii. Se simţea slab, foarte slab. La inceput Roman căută să glumească, nu luă singur în serios boala. Dar fu apucat de friguri, cari îl scuturau cu putere,- cearcăne mari îi înconjurau ochii, iar faţa se trăsese ca la un ascet.

Forţele-i slăbeau din ce în ce. Cu toate leacurile, pe cari le luase, frigurile nu-l lăsau. Din această cauză puterile i se scurgeau cu desăvârşire.

Ulmu pomeni să fie transportat la Iaşi, — zic transportat, căci Roman nu mai putea părăsi patul.

Când trăsura fu la scară, cu patru cai înaintaşi, Ulmu luă în braţe pe Roman, ca pe un copil şi-l aşeză pe pernele de dinapoi, înfăşurându-l ca o blană mare. Lia se aşeză lângă dânsul, iar Ulmu se puse în faţa lor.

Caii porniră în trap. Din spre holdele pline de apa noianurilor se ridica un fum uşor ca o răsuflare de bolnav, ce se întremează. Pe marginea Adâncatei se afla un copac noduros; aci se adunaseră pasările şi un ciripit voios, un salut către soarele, ce se ridica victorios, răsună printre crengile goale încă.

Câţi-va ţărani le eşiră în drum cu sumanul azvârlit pe umere şi cu băţul alb în mână, ei se opriră la marginea lui. Braţul drept, în jurul căruia flutura mâneca largă a cămăşei, se ridica automatic şi se duse până la frunte. Din vechi-străvechi „boerul” pentru dânşii eraun fel de Domn şi înaintea lui stăteau cum se sta în faţa Domnitorului la Curţile din Iaşi şi Bucureşti.

Pe largul din faţa viilor se întindea un lan. Boii se opinteau din greu în jug, pământul era umed, humos, copita se înfunda ca într-o pastă; ferul plugului pătrundea adânc şi rostogolea felii mari.

Când trăsura apăru pe marginea drumului ce ocoleşte lanul, toate plugurile se opriră brazda despicată tremură în echilibrul ei nehotărât, iar boii icniră. Toate capetele se descoperiră.

Roman simţi că un sentiment nedesluşit îl coprinde. Iubirea şi respectul, pe cari îi le arătau aceşti oameni simpli, îl mişcară. Şi, deodată, el care era aşa de viteaz în suflet, dar care se simţea aşa de istovit, fu cuprins de un gând sinisiru.

Ţăranii aceştia se descopereau ca şi când ar fi azistat la trecerea unui mort. Oare salutul nu însemna salutul pentru ultimul din stăpânii lor, zărit pentru ultima oară?

Lia văzu diamantele umede pe marginea pleoapei.

— Ţi-e mai rău?

Roman răspunse încet:

— Nu.

— Te doare capul?

— Nu, din contra.

— Poate, că ţi-e frig, interveni Ulmu, înfăşurându-i picioarele cu îngrijire.

Roman, după un moment de ezitare, le spuse gândul sinistru, care-l stăpânea.

Lia râse, pe când ochiul lui Ulmu deveni mai aspru ca ori-când.

— Ce copilărie! zise fermecătoarea aplecându-se spre Roman.

Şi îl dojeni.

Drumul se făcea mai bun. Vizitiul chiui şi caii luară un mers mai iute. Trăsura alerga acum cu o repeziciune nespusă, îmbujorându-le feţele şi dându-le o senzaţie de plăcere nehotărâtă. Ce emoţie putea să nască goana nebună a cailor? Totuşi, un curios simţimânt îi stăpânea. Era, probabil, ceea ce simţeau pasările spintecând văzduhul în goană.

Ajuns în vârful, care mărginea în partea apusană Adâncata, trăsura se opri: popasul, unde caii răsuflau.

Roman se întoarse. Adâncată se întindea, păstrând câte-va grămezi înegrite de omăt. Pe vârful dealului opus, mai jos de viile, cari se deosebeau, roş-aurii se înălţa casa lor. De unde erau, se vedea coperişul de tinichea roşie. In curte trecea un dulău, — bătrânul lor Osman. Ceva mai încolo, se ridica clopotniţa singuratecă a bisericei şi, la câţi-va paşi, biserica însăşi.

La poalele dealului se răzleţea satul la unele case geamurile străluceau, atinse curmeziş de razele soarelui.

Roman coprinse întreg tabloul cu o privire. Dar trăsura plecă şi, încet, totul dispăru după dealul, ce-l coborau.

Când ajnnseră în Iaşi, Roman se închise singur. Dar peste câte-va clipe, Ulmu şi Lia intrau speriaţi în odaia lui. Auziseră zgomotul căderei unui trup. Roman zăcea întins pe covor.

Ulmu îl luă în braţe şi-l puse în pat. Lia, cu o prezenţă de spirit uimitoară, îl desfăcu la gât. Se trimise după doctor, care sosi imediat.

Roman fu nevoit să stea în pat. Foarte nervos, aceasta nu făcu de cât să-l enerveze mai mult. Deveni brusc. Vorba-i sacadată de multe ori deveni aspră când vorbea cu Ulmu şi chiar cu Lia.

Totuşi, amândoi îi arătau o prietenie deosebită, o dragoste în toată puterea cuvântului. Roman suferea de insomnii, stătea ceasuri, cu ochii deschişi şi se uita ţintă. Cum nu putea îndura un zgomot cât de mic, ei trebuiau să păstreze nemişcarea cea mai absolută. Dar nici nu vrea să fie lăsat singur. Indată ce Lia părăsea odaia, faţa îi lua o expresie de aşa mare nemulţumire, în cât ei nu îndrăzneau să iasă de lângă bolnav.

Lia părea încântată de acest rol de paznică. Odaia o împodobise cu tot felul de flori, în cât răspândea acelaş miros ameţitor ca la Adâncata. Roman era mulţumit. Respira cu deliciu aerul încărcat de mirezme, dar doctorul opri să se pue flori în odaia lui.

Câte odată starea lui Roman se înbunătăţea. Atunci Lia deschidea o carte. De obiceiu era un poet. Roman avea o pasiune pentru Musset,- mai de mult petrecea ceasuri întregi citind şi recitind faimoasa Nuit d-Octobre. Acum nu îndrăznea să roage pe Lia să i-o recitească. Dar cum ea luă într-o zi volumul, — el se deschise aproape maşinal la pagina atât de mult meditată.

Ea nu cunoştea bucata. Vocea ei muzicală făcea să vibreze cuvintele, cum răsună armonios notele. Roman o ascultă surprins. Ochii iui se fixară pe ochii ei, apoi îi plecă şi tăcu. Dar fu nevoit să-i ridice imediat. Glasul cititoarei se îneca în lacrimi. Mustrările, pe cari poetul le adresează amantei lui, o dureau ca şi când ele îi erau adresate. Se revedea pe dânsa părăsind pe iubitul copilăriei, ca să alerge după un necunoscut.

Şi ce necunoscut! Omul acela care o fermecase, — par-că ar fi fost povestea vre-unui Făt-frumos, — era un spirit al răului.

Dar nu apucă să sfârşească gândul că o mustrare îi veni în cuget: cum putea să gândească asemenea lucruri despre cel, pe care-l iubise cu atâta patimă?

— Lia, şopti o voce înceată.

Lia tresări. Era aşa de departe!

— Lia, continuă Roman. Plângi?

— Nu. Nu plâng.

— Ba plângi. Ţi-am văzut ochii în lacrimi.

Ea tăcu.

— Tot n-ai uitat?

Pentru întâia oară de la scena din Carintia, Roman îi vorbea de trecut.

Roman spuse încă:

— Suferi?

— Nu.

— Nu e nevoe să te ascunzi de mine. Cine ştie!... Poate e ultima oară, când pot să-ţi fac un bine.

Lia se ridică mişcată şi-i împresură gâtul cu braţele.

— Ce vorbe urâte!

— Nu, cuminţi.

Ţi-e mai rău?

— Nu.

— Atunci, de ce vorbeşti ast-fel?

Roman se sculă într-un cot.

— Vezi, nu pot să-ţi spun de ce,- dar am impresia că moartea e în jurul meu.

— Goneşte ideia asta, zise Lia cu vioiciune.

— Nu e o ideie. E o presimţire.

— Mincinoasă. Dar spune-mi suferi?

— Nu. Era o răscolire a trecutului de mâna aspră a poetului.

In acest moment Ulmu intră şi-şi ocupă locul încetişor. Roman tăcu.

Ce curioasă coincidenţă! Călătoria lui Musset cu Georges Sand avusese loc în Veneţia. La Veneţia se întâlnise şi el cu Lia după îndepărtarea lor. Acum după atâţea ani, acelaşi poet venea în viaţa lor şi-i despărţea.

Ulmu se apropia încet de pat. Roman închise ochii ca pentru a-şi urma iarăşi visul, ca şi când s-ar fi temut să nu fie tulburat.

Ulmu, crezând că doarme, se apropie spre Lia şi aplecându-se spre dânsa întrebă:

— Doarme?

Ea îşi retrase cu repeziciune mâna de la pieptul lui Roman, ca şi când alăturea i-ar fi fost de foc. Un fior o coprinse.

In neputinţă de a răspunde, ea clătină capul.

Ulmu se duse încet şi se aşeză la locul său, la picioarele patului.

Din nou tăcere. Lumânarea, care ardea lângă volumul deschis, sfărâi şi se stinse.

VIII
NOPŢI DE ISPITĂ

Odaia, în care Roman zăcea, era situată între alte două. La stânga era un salonaş verde, în care susura o mică fântână, printre erburi marine, puse într-o jardinieră. Zgomotul cristalin al apei făcea o muzică duioasă, de care, însă, bolnavul nu se plângea. Părea ca nedesluşita visare, ce-i ţinea ochii mai mult închişi, se potrivea de minune cu zgomotul picăturilor.

La dreapta era biroul lui Roman, — o odăiţă mică, în care ardea veşnic o lampă. De-asupra biroului lui o piesă largă, pe care erau totd-a-una azvârlite în dezordine câte-va volume de romancieri şi poeţi sentimentali, se afla portretul Liei — copilă.

In Iaşi se rătăcise un pictor francez cu destul talent şi destulă experienţă. Ronescu-tatăl, la care francezul apelase, căci se afla în cea mai crudă mizerie, îl primi în casa lui şi-l ospăta.

Dar bătrânul era delicat ca un adevărat om de inima,-nu vroi să umilească pe francez — Roman îi şi uitase numele — printr-o pomană evidentă; de aceea îi oferi să facă portretul lui, al femeei lui moarte, al lui Roman şi al Liei. Francezul se execută. Dintre toţi, figura gracilă a copilei îl atrase; începu portretul ei, la care lucră cu furie. Intr-adevăr, făcuse din chipul de fetiţă un mic cap de operă.

— Ah, ces yeux! spunea sau, mai bine, mormăia francezul cu vocea lui guturală, mişcând furios mustăţile albe. Ochii fetei îl necăjiră grozav. Trupul, mâinile— frumoasele şi subţirile ei mâini d-archiduchesse — le schiţase de la prima şedinţă, dar la ochi se oprise mai mult, cât fu vorba de schiţare, lucrul merse uşor; câte-ve trăsături de creion- şi gata. Dar când fu rândul panelului,-fini de rire. Bătrânul zugrăvi ochii, le puse luminile,- dar nu apucă să-i sfârşească, căci îi şi şterse. Cu faţa injectată, el reîncepu — şi iarăşi şterte. Două zile un mai vru să pue mâna pe pensule.

A treia zi se puse să lucreze cu furie. In câte-va trăsături de penel, trupul apăru delicat şi fin.

Tabloul era desăvârşit, — dar fără ochi. In sfârşit, pictorul se puse să lucreze şi ochii, — Ah, ces satanés yeux! Tot nemulţumit, ii lăsă cum îi putuse înjgheba. Tabloul fu pus în salonul din casa Ronescu, de unde Roman, când Lia deveni doamna de Vale, îl aşeză deasupra biroului său.

Aci Roman îşi petrecea serile, privind din când în când tabloul şi citind cărţile lui favorite.

Din odaia aceasta, se trecea în un mic salonaş oriental, cu divan jos. Roman inundase acest salon cu flori variate, cari aveau un parfum puternic. Ambele încăperi erau despărţite printr-o portieră de mătase.

Lia, când prima criză se mai potoli şi Roman îi lăsă să se mai odihnească, trecea de multe ori în acest salonaş, unde se întindea pe divanurile molatice. Nu rareori ea adormea îmbrăcată. Alte ori deschidea fereastra ce da în grădină şi sta ceasuri. Nopţile de Mai eraus trălucite. Chiar sub fereastră se afla un copac, ale cărui ramuri băteau în geam, când vântul le scutura.

Păsărelele,— micile înaripate, cari nu au glasul armonioaselor cântăreţe, — veneau grămadă şi era o asurzitoare, dar euritmică sfadă.

Lia sta privind înainte cu fixitatea ei bizară.

Se petrecuse un proces întreg în căpul acesta de păpuşe. Izolarea forţată, neîndestularea trebuinţelor trupului său dornic, atmosfera aromitoare şi gândurile, cari o asaltau, îi dau un fel de nelinişte, un fel de neastâmpăr. Nopţile siguratice, petrecute sau lângă Roman în veghe, sau la fereastra odaei pline de mirezme, o făceau să se frământe într-una.

Roman era mai bine, dar mai taciturn, mai posomorât decât ori-când. Lia la o laltă cu Ulmu îl vegheau acum mai cu uşurinţă, pentru că el dormea, sau se prefăcea că doarme mai mult decât altă dată.

Când bolnavul închidea ochii, ei treceau în odaia „turcească” căci din birou li se auzea glasul — şi stăteau de vorbă. Lia cea d-intâia chemare sau mişcare mai bruscă a bolnavului, aveau putinţa să se întoarcă imediat la „postul” lor.

Aici, Lia se aşeza la fereastră. Ulmu pe un scaun în cea-l-altă parte a odăiţei — şi vorbeau. El îi povestea, în felul lui simplist, dar plin de metafore, vânătorile lui, ştiri de prin oraş. Ea îi spunea câte-va din cele ce mai citise.

Ceasurile treceau repede. Ulmu, care totuşi se grăbea tot-d-a-una să se izoleze, cu greu se ducea —putea să aibă nevoe de dânsul, şi ar fi mai bine dacă ar veghea, ca să-i vie într-ajutor.

Nu de puţine ori zorile îi găseau în odaia „turcească” stând la vorbă. Din când în când Lia se ridica şi în vârful picioarelor, se ducea să vadă dacă Roman doarme. Dormea sau nu, bolnavul era tot-d-auna cu ochii închişi. Doctorul venea de două ori pe zi. La cea din urmă vizită, prescrise un nou medicament, un compus arsenical, din care recomanda să se dea numai câte-va picături, la anumite intervale.

Roman începuse să mai câştige forţe. Hrana lui devenise acum mai substanţială. Sprijinit de braţul fui Ulmu, putuse să se scoale şi să meargă până la fereastră.

Aerul călduţ de primăvară, încărcat de mirezme, îl izbi, când pumnul solid al „oacheşei fete mari” deschise în lături fereastra. Roman respiră cu voluptate umplându-şi plămânii, ca şi cum s-ar fi reînoit fiinţa lui. Peste câte-va zile nu va mai fi nevoe să fie vegheat. Erau ultimele nopţi în care odaia „turcească” mai găzduia pe Ulmu şi pe Lia.

Roman, — după vizita doctorului, - adormi liniştit.

Amândoi se retraseră în salonaş. Fereastra era deschisă şi razele seleniane puseră o dungă aurie pe covorul turcesc. Florile îmbălsămau mai puternic de cât oricând, ameţitoare ca nici odată.

Lia era nervoasă, mult mai nervoasă de cât fusese până acum. Ochii îi aveau luciri ciudate, obrajii îi erau roşii, vocea-i răsuna scurtă şi sacadată.

Cum intră, se puse lângă fereastră.

Gălăgia păsărilor era mai puternică de cât ori când. Crengile se clătinau a lene, făcând să tremure curioase arabescuri pe lumina aurie a odăei.

— Uite, ce frumos e, spuse Lia.

Ulmu se apropie. Ea stătea ast-fel, în cât fu nevoit să se aplece peste umărul ei, ca să poată privi afară. De odată închise ochii. Din toată făptura ei se exală un parfum aşa de intens; el avu senzaţia unei emoţii aşa de covârşitoare că precipitarea bătăilor inimei îi tăia respiraţia. El se sprijini cu mâna de perete, urechile îi vâjâiau. Pe când sta ast-fel, simţi că un braţ molatec se apropie de braţele lui.

Dar vocea înceată a lui Roman se auzi chemându-l ea fu ca vorba ce se desface puterea vrăjei. Ulmu păşi repede către bolnav, Lia îl urmă.

Era ceasul când Roman lua doctoria. Ulmu se apropie de masă şi turnă câte-va picături într-un păhăruţ. Dar gândul îi era aiurea.

Nu se va mai întoarce în salonaşul turcesc. Nu. Dar de abia îşi sfârşi gândul şi un altul îl năpădi. De ce? Nu e întâia oară că Lia i se părea frumoasă. Fusese tulburat nu atât de trupul ei, cât de florile acelea.

Glasul lui Roman îi întrerupse gândirea.

— Drăguţă, îi spunea, mă simt mai bine.

— Bravo, zicea Lia cu vocea sacadată.

Ulmu se întoarse spre dânsa. Obrajii îi erau unul roşiu şi altul palid, iar ochii îi străluceau grozav. Roman continuă:

— Peste vre-o două săptămâni mă voiu putea scula, nu-i aşa?

— Da, răspunseră ei în cor.

— Şi apoi, vom pleca.

— Bine, zise Ulmu.

— Ba nu, zâmbi uşor Roman. Pe tine te las acasă să păzeşti casa.

O tăcere. Vorbitorul se odihni.

— Armeanul vrea să scadă posesia. Tu vei ramânea şi, de nu înţelege, denunţă contractul. Vreau să tai pădurea. Vei supraveghea tăerea.

— Bine, zise Ulmu.

Mai bine aşa. Nu va mai avea prilej ca să mai fie tulburat ca odinioară.

Roman continuă:

— Ş-apoi, nici nu am nevoe de tine. Acum Lia e lângă mine, zise el, întorcându-se către dânsa.

— Da, răspunse Lia cu acelaş sunet de voce.

— Ne vom face călătoria de nuntă. Ţi-aduci amintece plănuiam altă-dată?

— De sigur. O cale lungă.

— Doctorul va fi mulţumit. El pretinde că şi tu ai nevoe de mers, de schimbat aerul.

Amândoi obrajii Liei deveniseră purpurii.

— Apoi, când voiu fi întremat, ne vom întoarce. Atunci, să vezi ce frumoase serbări vom da, Lia mea.

Şi surâzând, Roman tăcu. Ostenise. Peste câteva clipe închise ochii. Dormea.

La căpătâiul bolnavului, Ulmu visa cu ochii în tavan. La picioarele lui Lia urmărea tremuratul flacărei.

A doua seară, Ulmu se afla în salonuşul turcesc. Pe fereastra larg deschisă raza luceafărului venea tremurătoare. Lia şedea tot lângă prichici, aurită de aceste raze. Faţa îi era luminată pe jumătate; din penumbră ochii străluceau scânteietor.

— Ai venit? zise Lia cu vocea ei bizară.

— De ce să nu viu?

— Atunci, şezi aici, continuă ea, arătându-i un scăunaş, jos, lângă dânsa.

Ulmu avu un moment de îndoială. Apoi, de odată, se lăsă să cadă. Scaunul trozni.

Trupul parfumat şi cald al Liei se frământa lângă dânsul. El simţea un neastâmpăr puternic, care-l făceasă se mişte după un dor necunoscut. Ochii îi ardeau. I se părea că tâmplele i se desfac, subt bătaia precipitată a vinelor.

De-odată, mâna Liei i se puse pe obraz. Mâna era rece.

— Ce cald trebue să-ţi fie! spuse ea cu glas întrerupt.

Incet, mana se lăsa spre gură. Buzele ii ardeau ca şi când un fer aprins i le-ar fi atins.

Senzaţia de răcoare, pe care i-a aducea, îi făcea o plăcere neînchipuită. Apăsă cu putere gura pe această mână moale ca un vis.

De odată, i se păru că aude un zgomot în birou,dezmeticit, eşi din odae.

A doua zi, Ulmu evită să privească în faţă pe Lia. De alt-minteri,- Roman nu le îngădui să stea mult în nehotărâre. Gândul de ducă îl muncea.

— Plecăm?

Lia răspunse.

— Da.

— O, am gânduri mari!

Amândoi tăcură.

— După ce mă voiu întrema pe deplin, vom merge amândoi spre părţile nordice! Vrei?

— Vom merge, răspunse ea.

— E un vis de demult să văd coastele mult cântatei Norvegie.

Tăcu. Doctorul, care intră, îl găsi cu mult mai bine. Medicamentul arsenical să-l continue. Atrase încă odată atenţia asupra pericolului de nu se va observa cu stricteţă doza şi eşi.

Seara, salonul era luminat slab. Un miros mai îmbătător se revărsa din florile deschise.

Când Ulmu se aşeză lângă Lia, i se păru că parfumul lor îl îneacă.

De-abia şezu, şi se auzi de jos un cântec, — vre-o fată dornică de sărutare, care-şi spunea aleanul stelelor sclipitoare. Era un glas comun, care cânta o arie cunoscută. Dar în aceste clipe cântecul îl tulbură adânc.

Fără veste, Lia se întoarse, aşa de brusc, încât trupul ei se alătura de uriaşa făptură a lui Ulmu.

El simţi căldura ei, zvâcnirile inimei; parfumul, ameţitorul parfum ce se exala din părul ei, îl ameţi. Cu furia unei bestii o luă în braţe, aşa de puternic, în cât Lia îşi opri cu greu un strigăt de durere. Buzele lui arse se puseră pe buzele ei, pe faţă, pe păr, pe gât...

Lia tremura; dar înainte ca ea să fi făcut o mişcare el o lipi de sânul lui, murmurând:

— A mea, numai a mea!

Apoi, cu dânsa în braţe, el se înfundă în umbra salonaşului, în foşnetul plantelor mişcate de la locul lor. O rază îi descoperi în mersul acesta; cine l-ar fi zărit ducând ast-fel pe Lia, ar fi crezut că vede vre-un primitiv, jumătate bestie, care, în vremea rutului sălbatic, se înfundă în peşteră cu femeia răpită.

IX
CARO FIRMA

Iubirea lor fu o patimă îngrozitoare, cum spunea Lia. Era o împreunare sexuală nesfârşită, în toate colţurile, când ochii lumei le-o îngăduia.

Puterea trupească a uriaşului era într-o luptă fără sfârşit, din care Lia eşea zdrobită, dar nu învinsă. Ulmu trăia într-o enervare continuă; virilitatea lui în revoltă nu visa şi nu dorea de cât pe Lia. Ori-ce reprezentaţiune a lumei înconjurătoare începea să se şteargă sau să devie supărăcioasă, din moment ce nu se lega de dânsa.

Câte-odată, Lia îi spunea în şagă:

~ Iţi sânt dragă?

Uimu, fără să răspundă, o privea cu ochii plini de atâta înţeles, în cât ea simţea obrajii purpurându-se.

— Ai face o jertfă pentru mine?

— Spune.

— Ce copil! zicea ea râzând. Nu-ţi voiu cere nimic dar vreau să ştiu cât preţuesc pentru tine.

Ulmu o privi din nou.

— De ţi-aş cere, ţi-ai tăia o mână?

— De sigur, căci una mi-ar fi îndestul ca să te pot coprinde.

— Şi dacă ţi-aş cere viaţa?

— Ţi-aş da viaţa.

Şi vorbele, ce se ciocneau ca două tăişuri de sabie, aveau temei adânc, — Lia o înţelegea.

Roman era tot mai bine. Dormea veghiat de o păzitoare pe când Lia şi Ulmu se odihneau fie-care în odaia lui.

Dar păreau numai că se despart. Imediat, ce lumea se liniştea, Ulmu eşea din odaia lui şi, păşind în vârful degetelor, se îndrepta spre etacul ei. Numai când zorile începeau să deschidă orientul cu o dungă roşie, el se ducea, încet şi cu mii de precauţiuni.

Ziua vegheau la o laltă pe Roman.

Roman se scula, făcea câţi-va paşi, sprijinit de Ulmu, prin grădină. Un trandafir era în floare. Corolele deschise păreau asemenea unor fluturi nemişcaţi, pe când fluturii ce roiau în juru-i închipuiau flori înaripate. Subt tufişul acesta se afla banca favorită a lui Roman.

El se aşeză într-o zi soarele era cald deja şi-l învăluia într-o văpae primăvăratecă.

Roman vorbi iarăşi de plecare. Omul acesta atât de robust ca spirit, devenise de-o superstiţie neasemănată. I se părea că încăperile în cari i se născuse altă-dată nenorocirea, îl cobesc, îi distramă fericirea, fir cu fir. Vroia să plece cât mai repede. Acum, că se întrema, nu avea de cât un gând: călătoria.

Dar afacerile erau încurcate. Ulmu primea scrisori şi răspundea, era trimis de Roman la fiecare moment, să vorbească cu vre-un telal, să zorească în tot felul adunarea banilor trebuincioşi. Uriaşul, însă, se spăimânta la gândul că vor pleca şi că Lia îl va părăsi.

Intr-o zi, pe când Roman şedea pe banca de subt trandafiri, i se anunţă o vizită neaşteptată: Petre Heruvim.

Cel care apăru, nu mai era poliţistul de altădată, întunecatul dar semeţul cercetător. Era un bătrân cam gârbovit, dar senin.

Puţin după căderea guvernului Florianu, el îşi regulase drepturile la pensie. Acum trăia în căsuţa lui aplecat asupra straturiior de flori, pe cari le iubea cu patimă.

Roman nu-şi amintea unde îl văzuse, Heruvim i-o spuse.

— A, da, e vreme multă, zise el. Şi de acum, ce te faci?

— Voiu trăi liniştit.

— Te laşi hotărător de viaţa de până acum?

— M-am şi lăsat.

— Fără părere de rău?

— Fără. In căsuţa mea sunt aşa de mulţumit să pot citi o carte, iar în grădiniţă să-mi pot plivi straturile de flori!

Apoi fostul poliţist îi spuse ce-l aducea.

Cât crezuse că hârtiile luate din Camera depuţaţilor îi puteau servi la ceva, le păstrase. Azi venea să leaducă înapoi lui Roman, arătând împrejurarea, în care i le luase.

Venirea lui Heruvim deşteptă amintirile trecutului, cu o putere de nedescris. Roman retrăi clipele apuse, în cari suferise ca nimeni.

Dar ziua plecărei se apropia. Ulmu care simţea că firea întreagă i se revoltă la gândul că va rămânea fără Lia, avea senzaţii de furie nebună. Pleca dimineaţa prin oraş şi rătăcea până seara, fără rost, fără noimă. Părea zăpăcit.

Intr-o zi, Roman se simţi mai bine de cum era de obiceiu. Pe fereastra deschisă, venea o boare atât de caldă şi de parfumată, în cât peptul i se ridica de mulţumire.

Lia se afla în dreptul ferestrei, aşa că razele soarelui o îmbrăcau într-o haină de o minunăţie feerică.

Pe fruntea ei liliană, aurul razelor juca, punând par-că o stemă, în stemă, în care sclipirile arătau locul unde ar fi diamante. In ochi se aprinsese raze aşa de orbitoare, încât el o privi cu extaz.

— Lia, zise încet.

Lia întoarse capul.

— Ce e:

— Vino lângă mine.

Lia se supuse; trase un scăunel şi se aşeză la piciorele lui Roman. Părul ei mătăsos se răspândi pe genunchii lui. Roman îşi preumblă mâna prin el, netezindu-l cu dezmierdări de copil.

— Ce frumoasă eşti! şopti bolnavul.

— Ţi se pare.

— Na mi se pare, răutăcioaso. Uite, vezi raza aceasta? A plecat din văzduh să caute un trandafir. l-au găsit, căci s-a lăsat pe buza ta. Şi ei i se pare?

— Aceasta e poezie.

— Şi crezi tu că poezia nu conţine adevăr? Poezia e numai haina de sărbătoare, în care ne îmbrăcăm gândirea. Fondul, cugetul ascuns, e adevărul. Nici o dată nu mi-ai părut mai frumoasă, nici odată faţa ta, limpede ca unui copil, nu mi-a părut mai ispititoare de sărut. Nici odată ochii tăi nu mi s-au arătat aşa de puţin tulburi, asemenea lacurilor albastre, în cari te poţi uita până în fund. Sunt buze, sau ispită vie, ispita pentru care şi-ar da odihna de pe cea lume pustnicei mai credincios?

Lia se lăsă dezmierdată.

— Lacomule, zise ea, şezi binişor.

Dar Roman îi cuprinse capul între mâini şi sărutând-o:

— Nu.

— Ba da, zâmbi ştergându-şi gingaş gura.

— Ba nu.

Şi o prinse din nou, ducând capul parfumat spre buze.

In această clipă, uşa se deschise, Ulmu apăru în prevaz.

Când zări pe Roman aplecat asupra Liei îngălbeni aşa de puternic, că părea că tot sângele i se scursese din vine şi rămăsese asemenea unui cadavru.

El se sprijini de uşă, să nu cadă.

Roman îl zări:

— Intră. Ne-ai prins giugiulindu-se ca doi turturei. Uite, ai speriat pe Lia.

Ulmu eşi din casă cu repeziciune, ca şi când ar fi păşit peste o viperă.

Ei rătăci prin oraş. Fără voe paşii îl duseră spre Copou, freamătul copacilor seculari, cari îi aminteau pădurile, pe unde vânătoarea îl dusese, acest freamăt în care el auzea tot-dea-una un fel de muzică nedesluşită, ce-l încânta, acum nu-l mai auzi.

Nu gândea. Capul îl simţea ca o greutate, care-l apăsa. Dar fără să gândească, nehotărât, fără să poată preciza, o durere puternică îl frământa. Simţea nevoie să fugă din când în când, era ispitit să muşte, să sfarme, să zdrobească.

Merse fără să vadă cine trecea pe lângă dânsul, unde călca, instinctiv, ferea din calea oamenilor şi ocolea obstacolele.

Eşi pe câmp. Merse când pe iarbă, când prin pulberea drumului, fără să-şi dea seamă, fără să se ostenească. Trecu de Pester-şi tot mai merse.

Când se dezmetici, începuse să însereze. Stelele apăreau într-o licărie luminoasă, din lupta umbrei cu albastrul zilei. Sufla un vânticel destul de rece. Ulmu, totuşi, îşi scoase pălăria. Simţea că fruntea îi este cuprinsă de broboane mari de sudoare.

El se aşeză pe marginea drumului. Picioarele îi spânzurau de-alungul păretelui de la şanţ, iar din pădurice se auzea un cântec de pasăre. Îşi şterse fruntea şi răsuflă adânc. Capul îi clocotea, era un vuet în urechi, ca şi când un tren ar fi trecut pe lângă dânsul.

Cât stete acolo, nu-şi dădu seama. A doua zi, în zori, cărăuşii cari vin de prin casele izolate sau satele învecinate, spre târg, îl întâlniră, scoborându-se. Numai era neliniştit. Păşea hotărât, drept, salutând pe cunoscuţi.

O copilă-unul din acei nenorociţi lăsaţi pe drumuri cari s-au născut în vre-un tufiş, trăesc nu se ştie cum, şi dorm nu se ştie unde, — îi întinse mâna, cerând pomană.

Ulmu scoase un gologan şi-i dete. Insă întovărăşi această eleimosină, cu o privire aşa de curioasă, încât nenorocita azvârli banul şi fugi uitându-se in urmă.

Când se întoarse acasă, o ştire tristă îl întâmpină. Roman căzuse din nou la pat. Frigurile deveniseră mai puternice ca ori când.

El delira.

Lia se instalase în odaia lui Roman. Când intră Ulmu bolnavul era în patul său, se liniştise. Faţa lui părea palidă şi emaciată, pe albul pernelor şi roşul mătăsos al plapomei.

Dar el nu văzu de cât vag, ca printr-un văl, toate acestea. Un singur lucru îi pironi atenţia, îi cuprinse ochii şi sufletul: privirea verzie a Liei îi se pusese în lumini.

Veghiarea lui Roman reîncepu, cu aceleaşi alternative ca mai înainte. Odaia „turcească” revâzu iarăşi imbrăţişătile lor puternice şi nesăţioase. Dar Ulmu numai era acelaşi. După sărut se întuneca de-odată şi rămânea aşa.

Ce ai? îl întreba Lia.

— Nimic, răspundea el invariabil.

Dar fixitatea cruntă a privirei îi dezminţea vorba. Imediat, fără nici o tranziţie, el o lua în braţe, şi o strângea la piept cu atâta putere, în cât nu rare ori ea scotea un strigăt de durere.

Intr-o zi la întrebarea Liei răspunse:

~ Roman e mai bine.

- Ei şi?

— Veţi pleca?

— De sigur.

— Te voiu pierde iarăşi.

— Dar voiu reveni.

— Ce fac, cât vei fi departe?

— Te vei gândi la mine, zise ea râzând.

— Dar tu?

— Eu voiu călători.

— Cu dânsul?

— Cu Roman.

— Da, cu Roman. Şi vei fi a lui?

— Dacă îi sunt nevastă!

— Nu vreau să fii a lui! sfârşi Ulmu cu o încruntare de sprâncene.

El pronunţă aceste vorbe aşa de întunecat, aşa de apăsat, încât Lia tresări:

— Ia seama!

— La ce?

— La gândul tău.

— O, gândul meu, râse Ulmu în umbră. Desfid şipe Satan să-l ştie.

De odată veni la dânsa.

— Uite, am un alt chip.

— Pentru ce?

— Ca să nu mai fii a lui.

— Anume?

— Să fugim.

Lia râse.

— Copile!

Dar Ulmu rămase mirat, ca şi când acest hohot încet i-ar fi tulburat minţile.

— De ce râzi?

— De propunerea ta. Să fug eu, ai? Să fugim, e uşor de zis. Dar te-ai gândit la ce-ai spus? Să mergem, unde? Să facem, ce? — Să lăsăm pe Roman bolnav? Şi, apoi, eu sunt săracă, tu de asemenea. Sătrăim cu ce?

Ulmu răspunse:

— Din munca mea.

— Răspunsul e frumos. Dar îţi închipui tu pe doamna Ronescu, împletind ciorapi sau frigând, pe doi cărbuni ce fumegă, o bucată de carne, masa şi dejunul amantului şi al ei? Sunt femeea făcută pentru o altă soartă. Mulţumeşte-te cu ceea, pe care ţi-am făcut-o şi nu te chinui să chinueşti alta.

Şi ispititoarea trecu braţul ei, jumătate gol, pe după gâtul lui. Când îşi descleştă buzele, el murmura cu o voce cu neputinţă de arătat:

— Şi ai să fii iarăşi a lui!

X
CRAIUL LUCIFER.

In zilele, cari urmară, fu o exasperare a cărnei în revoltă.

Lia era ca o copilă. Din când în când aluneca pe podele, ca şi când ar fi ritmat un dans necunoscut, iar razele primăverei o invăluiau în mreajă scânteetoare, într-un nimb de focuri asemenea celor ale petrelor scumpe.

Rare-ori ea umbla încet, ca doborâtă de greutatea unui gând, ca stăpânită de puterea unei ispite.

Vocea ei era acoperită de asprimea fericirei, ca şi când incendiul dorinţilor îi uscau gâtlejul şi-i făceau glasul înăbuşit. In ochii ei treceau lucirile unui vârtej nebun, ale unor poftiri fără seămăn.

Foarte des se asvârlea asupra lui, îl muşca cu o furie nebună, într-un avânt asemenea acelui al animalelor în timpul fornicaţiei. Ea părea că e sub farmecul unei vechi străbune, care s-a redeşteptat în ea cu tot neînvinsul imperiu al stuprului antic, al puterei trupeşti ce zguduia pe primitivi când primăvara aprindea incendii ascunse în vine şi vertebre.

In aceste momente, Ulmu avea mici gemete, ca şi când pofta prea intensă i-ar fi produs o senzaţie de durere. In ochii lui tulburi părea că trece ceva din animalitatea grosolană, care se frământa în fecundarea neînchipuitului haos. Ochii lui erau injectaţi în sânge şi ca întunecaţi de o suflare de nebunie. Lia îşi aducea aminte că asemenea ochi văzuse numai în agonia bătrânului Ronescu.

Paliditatea lui era înspăimântătoare, ca şi când ar fi resimţit senzaţia necunoscută, pe care ar face-o o monstruozitate compusă din toate monstruozităţile, toate beţiile, toate nebuniile amestecate printr-un suflu puternic de luxură.

Câte-odată, avea un râs voios, asemenea unui satir beat. Când se apropia de dânsa spunea fraze fără şir, interjecţii sălbatice, stretăiate, ca un muget prelung. Când o privea în aceste clipe, lacrimi, mari cât o boabă de mărgărit lichid, îi apăreau între genele stufoase, şi prin bruma aceasta ea lua proporţiile unei fiinţe mitice, cum erau în oraşele frigiane şi tiriane bozurile zeilor de frumuseţe şi plăcere, cărora se aduceau sacrificii omeneşti.

— Lia!.. Lia... şoptea între spasmurile cărnei exaltate. Lia... te vreau... te vreau...

Ş-apoi rare-ori, când aveau un moment de odihnă, se apropiau înlănţuiţi de fereastră. Strălucirea siderală a firmamentului era puternică.

Atunci el luă cuvântul:

— Lia, vezi steaua depărtată?

— Care?

— Acea de colo, ce străluceşte aşa de sclipitor?

— Da. E luceafărul.

— Se poate. Pentru mine, însă, e altă ceva. E sufletul unui demon, care a fost odată fecioară pe lume. Cum n-a vrut să se lase sărutată, cum mii şi mii de oameni au murit de dorul ei, Dumnezeu a pedepsit-o, zic legendele noastre. A transformat pe mândra, ce nu găsea pe nimeni vrednic să—i atingă buzele, în steaua-veghe ca să privească de acolo sus toate săruturile şi toate spasmurile nopţilor amoroase, în veşnicie.

Când sfârşi de povestit legenda, rămase cu ochii fixi spre stea. Lia zise:

— Ce te mai uiţi aşa?

Mă uit la dânsa, pedepsita.

— De ce?

— Mă gândesc cât trebue să sufere.

Ea tresări. De mult observase că devenise un copil la care găseau, aproape, crezare toate basmele de altădată şi care nu avea de cât o ţintă: să n-o piardă.

El reluă:

— Vezi dunga acea albicioasă, de-alungul cerului?

— Unde?

— Uite colo, zise el, îndreptându-i capul în acea direcţie.

Ea se supuse; văzută aşa în lumina tremurătoare a nopţei, părea atât de frumoasă, în cât el nu se putu opri să o sărute pe umărul golit:

— Flămându-le! zise ea, apărându-se cu glas vesel şi grav.

— Veşnic flămând.

— Dar dacă voiu pleca?

Faţa lui se încruntă:

— Nu vei pleca.

— De ce?

— Aşa. Fiind-că nu vreau eu.

— Dar dacă vrea Roman?

— Roman!... Roman!...

— Ei da. Peste puţine zile va trebui să te părăsim. Doctorul spune că nu-i prieşte de fel şi că dacă vrem să se îndrepte va trebui să-l ducem de aici.

Ulmu deveni şi mai întunecat.

— Totuşi, nu veţi pleca.

— Cum?

El tăcu o clipă, apoi reluă:

— Roman nu va mai vroi.

O tăcere. Se auzi freamătul copacilor. Crengile lor se mişcară în faţa-le ca nişte largi apărători.

El spuse, cu ochii spre cer:

— Vezi dunga albie?

— Da. E calea lactee.

— E calea robilor. Şti tu ce înseamnă? Când unii din ai noştrii erau prea zbuciumaţi, prea zdrobiţi, se răzbunau şi apoi luau calea pribegiei, conduşi de lumina albicioasă. Şti tu ce sunt acele puncte mici şi scânteetoare, ce se străvăd în albul desfăşurat de alungul cerului.

— Steluţe.

— Sunt sufletele micilor chinuiţi, cari ne luminează calea. Ştii tu ce făceau ai mei când găseau în drum atâtea greutăţi pentru viaţa lor?

— Nu, zise Lia, a cărei voce tremura.

- Iţi voiu spune eu, răspunse el.

Faţa lui avea o tensiune tragică extra-ordinară.

— Iată ce făceau: zdrobeau tot ce li se punea în faţă, ori-ce împiedica sufletul lor îndurerat să resimtă freamătul plăcerei. Şi apoi plecau pe calea robilor, —unde sufletele strălucesc ca nişte diamante în pulberea drumului,—să găsească aiurea fericirea.

O tăcere greoaie, se lăsă pe dânşii.

Mii de gânduri le frământa mintea.

De odată, fără nici un cuvânt, el o cuprinse în braţe asemenea unei fiinţe de prin caverne şi năvăli cu dânsa în umbra odăiei.

Vocea tremurătoarea a lui Roman se auzi.

— Lia!

Ei se dezmeticiră ca dintr-un vis. Lia, în picioare îndată, răspunse:

— Vin, iată.

El:

— Nu te duce.

Mă cheamă. Trebue.

— Trebue, râjni el, fără să-şi stăpânească zbuciuma-rea vocei. Atunci, haidem.

Intrară. Subt lumina albăstrie, Roman stătea rezemat într-un cot.

— Unde aţi fost?

— Dincolo...

— Să te lăsăm să dormi în linişte, sfârşi ea fraza.

El surâse.

— Veţi scăpa şi voi mai de grabă de cât socotiţi. Mă simt mai bine. Poimâne plecăm. Dar ce e?

Ulmu zdrobise cu pumnul un vas de cristal şi - şi sângerase mâna.

Nimic. A atins un vas şi l-a spart. Nu-i şti stângăcia? zise Lia.

— Să nu-l ţinem de rău azi, când va trebui să-l mângâem că-l lăsăm singur, zise Roman atrăgând-o la dânsul.

— De sigur, răspunse ea, ceva mai mâhnită.

— E frumos afară?

— Admirabil. Luna e mai curată şi mai strălucitoarede cât ori-când.

— Luna, prietenă Selena. Ştii tu că dacă nu era raza ei dulce, azi nu aşi fi putut să te strâng în braţe! sfârşi el culcând-o lângă obrazul lui ars de friguri.

Ulmu făcu câţi-va paşi. Roman îl zări.

— O, nu ne stinghereşti de loc. De vrei, deschide fereastra să-mi văd prietena cuminte-şi dă-mi doctoria zise el zâmbind. E ceasul.

Ulmu, cu ochii injectaţi, automatic, ca şi când nu şi-ar da seama de ceea ce făcea, trase storul şi deschise geamul.

O caldă suflare de primăvară, cu mii de mirosuri de flori de erburi, năvăli odată cu argintatele raze, cari se puseră pe patul lui Roman şi-i mângăiară faţa, ca sărutările unei amante.

— Vezi, zise Roman Liei. Iată o iubită, care m-a mângâiat când m-am simţit părăsit. Dar ori cât de dragă mi-ar fi, tot mai dragă îmi eşti tu; unde se găsesc buze ca ale tale, calde, moi şi parfumate, pe care sărutul e un farmec, ce pătrunde prin vine până la creer, de răscoleşte lumini orbitoare, plăceri fără perechi?

Şi lung, apăsat, Roman îşi puse buzele pe buzele Liei.

Ulmu urmărise de departe scena. Ochii îi erau fioroşi,

asemenea bestiilor întrerupte în mijlocul rutului. Luciri stranii treceau în bolmojita lor lumină, care apărea rar, când genele clipinde o lasau să se întrevadă. Faţa, înfiorată de-o navală de sânge, era oribilă, ca unui decapitat, la care viaţa şi-ar fi concentrat toată văpaia în ultimă scânteie.

In mintea lui buimăcită cuvintele sunau deşteptând idei şi imagini, de cari asculta inconştient, ca şi când creerul lui întunecat nu şi-ar fi putut da seamă de rostul lor. Unele, însă, le înţelegea şi îl ardeau ca şi când ar fi fost de fer înroşit; ele pătrundeau în creerul îndurerat, făceau să zvâcnească tâmplele înfierbântate, să bată arterele până la rupere, să-l sfârtice în piept cu o durere vagă, dar înfiorătoare.

După ce deschise fereastra, el păşi către măsuţa din fund, unde se aflau doctoriile; mâinile îi tremurau aşa de tare în cât paharele, pe cari le atinsese, se ciocniră, iar degetele îi rătăciră pe diferite flacoane, până găsi ceea ce căuta—căci şi ochii îi erau întunecaţi ca de o perdea de flăcări.

Luă flaconul cu doctoria otrăvitoare, turnă apă într-un pahar şi începu să numere picăturile, ce se prelingeau de-alungul vârfului de sticlă.

Vocea lui Roman se auzi.

— Frumoasa mea Lia, frumoaso! Vezi, poate nu e potrivit să-ţi vorbesc ast-fel, chiar faţă de dânsul, zise el arătând către Ulmu. Ai dreptate să fii necăjită, dar ce să fac? Nu mă mai pot stăpâni.

— Mincinosule!

— Frumoasa! Uite, ce vorbe urâte spune. Nu mint. Era aproape să mor. Nici acum nu mi-e bine. Şi în faţa morţei, în clipa în care am vâzut că te voiu perde pe vecinicie, mi-am dat numai seamă ce înseamnă această despărţire.

— Nu vorbi aşa.

— Ba da. Atunci am înţeles câî de mult, cât de nesfârşit te-am iubit şi te iubesc.

O tuse seacă îl întrerupse. Tăcere. Se auzeau numai picăturile cari cliachau în paharul plin de apă.

Apoi, Roman reîncepu.

— Nu-ţi poţi închipui cât m-a durut starea mea singur la Veneţia. Era o sfâşiere fără seamăn, o durere de neînchipuit.

— Roman!

Şi Lia — Lia! — se aplecă spre dânsul, punându-i buzele pe buzele aspre de friguri.

Ulmu avu un moment de cumpănă. Din otrăvitorul medicament picuraseră destui stropi,încă vre-o câte-va picături şi băutura salvatoare devenea o otravă violentă.

Nu se mai auzi o minută clopotul picăturilor în apa din pahar.

— O, ce frumos sân ai! se desluşi în susurul unor sărutări aprinse. Mai aproape, mai aproape.

Tăcere. Din nou se auzi, grăbită, umeda prelingere a otrăveî în paharul cu apă.

Ulmu privea cu ochi nebuni cum picătura albicioasă aluneca de-alungul vârfului de cristal şi cădea. Cu o furie nebună dorea să grăbească căderea ritmată, ar fi vrut ca paharul să se umple imediat sau ca fulgerul să-i ardă pe toţi. In tăcere, vocea înceată a lui Roman murmură:

— Să fi încă odată a mea!...

Ulmu păşi. Când ajunse în bătaia lunei faţa-i se arătă aşa de spectrală, aşa de demonic zbuciumată, în cât Roman spuse:

— Dar ce ai?

El tăcu, apoi:

— Nimic. M-a durut, dar îmi va trece. Bea.

Şi întinse paharul. Mâna-i tremura aşa de puternic, în cât Lia se sculă şi-l luă:

— Sărmanul băiat! murmură ea, nopţile nedormite l-au zdrobit, par-că n-ar fi un uriaş.

Roman luă paharul şi bău.

— Nu ştiu, dar mi se pare, zise el, că are alt gustde cât cel obişnuit.

Mai privi odată pe fereastră:

— O Selene, Selene, prietenă dulce a copilăriei alinătoare a visurilor, alinătoare a durerilor, cât mi-ai fost de dragă! Când voi muri, — m-auzi, păgâno? să-mi mângâi somnul de veci cu de veci frumoasa ta rază, căci tu eşti iubirea mea curată.

Lia îl privi. Părea că aiurează. Roman lăsă să-i cadă fruntea pe mătăsoasele perne,-razele îi puseră o lumină albă pe obrazul emaciat ca al unui sfânt. In lumina argintie, surâsul lui flutura asemenea unui bujor minuscul.

Din umbra, în care se afla Ulmu, se auzi ca un suspin înăduşit. Lia se uită la Ulmu: faţa lui contractată părea de stană.

Un moment de tăcere. Prin fereastra deschisă susurul întunecut al frunzelor, cari se mişcau în umbră subt suflarea vântului de primăvară, năvăli în odae. Din depărtare se auzi un ceasornic, sunând cu glas dogit de aramă.

Ulmu făcu un pas.

— Lia, murmură el, Lia, mă auzi? De ce nu-mirăspunzi?

Dar ea era perdută în vis. Razele lunei se lăsaseră pe faţa palidă a lui Roman. El părea o statue de ceară care răsufla încet, încet.

De odată, Roman zise:

— Lia, unde eşti?

— Aci, murmură ea.

Roman vorbea prin vis:

— Uite, frumoasa cum vine palidă şi senină. Tata îi zâmbeşte, copilă fermecătoare, care va face fericirea lui Roman. Ea se opreşte...

De odată, faţa lui luă înfăţişarea unui chip de afurisit, pe care durerea îl munceşte din putere:

— O, mă doare, mă doare, - mă doare!

Se ridică. Deschise ochii mari şi strălucitori:

— Ce mi-ai dat să beau? strigă el către Ulmu. Mă arde, mă arde ca şi când focul iadului m-ar rupe înăuntru. Lia, nu mă lăsa!

Azvârli plapoma şi sări în odaie, cu părul vâlvoiu, cu ochii tulburi deja de bruma morţei. Ea era înebunită:

— Ulmu, aleargă. Chiamă în ajutor. Nu-l vezi?

Ulmu cu ochii fixaţi nebuni asupra lui Roman, nu

făcu un pas. Roman răcni de odată, ca şi când o lumină nouă îi fulgerase mintea:

— Tu, tu m-ai omorât. M-ai otrăvit... De ce?.. Ce ţi-am făcut?... Mişelule, ce vreai de la mine?

Ulmu era de piatră. Lia striga nebunită:

— Ajutor!

Clopotul răsună în tăcerea nopţei. Dar nu se auzi o mişcare. Părea că un farmec stăpâneşte firea.

Roman căzu pe pat, zbuciumându-se:

— Nu... Nu vreau să mor... Nu mă lăsaţi!. Ce ţi-am făcut?... Ce vrei?... Mă doare..

Lin suspin puternic, o ultimă sforţare de viaţă.

Lia eşi din odae strigând ca o nebună:

Roman moare! Ajutor! Ajutor!

Un om apăru în prag. Era Aralym, care găsise toate uşile deschise; el auzise chemarea din stradă, pe unde trecea.

Ulmu făcu un pas către Roman. Ochii lui sticloşi avea o fixitate nebună. Se aplecă să-i sărute mâinile:

— Roman!... Stăpâne!... Roman!...

Aralym se apropie de pat şi-i puse mâna în dreptul inimei lui Ronescu.

— E mort, zise el.

Ulmu se înfioră din tălpi, apoi, izbindu-se cu pumnul în piept aşa de tare, încât sângele îi năpădi pe gură, strigă:

Eu l-am omorât, eu, pe care m-a hrănit şi m-a scăpat de moarte, fiind-că între noi s-a ivit un demon... Acum, mă cheamă tata...

Vocea îi se stinse şi rămase nemişcat. Apoi, deodată căzu în genunchi,- se târâ până la mort, îl sărută pe mână şi pe obraz şi eşi ca o furtună. Aralym auzi cât-va timp paşii, apoi, ei se perdură în stradă.

Acum era singur cu trupul neînsufleţit. Lumânarea pâlpâia. Trecură clipe de tăcere greoae, până ce un doctor intră cu Lia şi urmat de servitori. Doctorul, obişnuit cu asemenea îndeletniciri funebre, constată moartea, pe care o atribui boalei de inimă a lui Roman, pe când Lia plângea zdrobitor. In urmă eşiră cu toţii, iar Aralym rămase iarăşi singur cu mortul, la capul căruia ardea lumânarea.

Linişte desăvârşită. Dar vizionarul văzu ce avea să fie.

Lia plângea şi jelea puternic. Lângă trupul, expus în salon şi înconjurat de lumânări aprinse şi plante exotice,

ea se aşeză cu o aşa de puternică prostraţie, încât străinii se temeau să nu nebunească.

Ulmu dispăruse. Se zicea că durerea perderei lui Roman îl zdrobise atâta, încât îşi pusese capăt vieţei.

Zilele trecură, apoi lunile şi anii. Lia, moştenitoare universală a averei Ronescu, începu să fie curtată. In primul rând al curtezanilor ei se afla Prinţul Albert Graţiani, pocăit şi cuminţit. La sfârşitul anului al doilea Lia se căsători cu dânsul. Plecară la Paris, unde statură câte-va luni.

Apoi se întoarseră la Iaşi. „Frumosul” Graţiani era palid — plumburiu, se cobora cu greutate din vagon. La eşirea din gară, cine-va murmură:

— Sărmanul Graţiani! E pe urmele lui Ronescu.

Lia îşi deschise din nou casa. Primirile sale de

Mercuri fură renumite, ca şi frumuseţea cailor de la trăsura sa, trăia ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, în marea inconştienţă a sufletului ei schimbăror.

Intr-o zi, pe când se cobora înaintea unei magazii, un sărac se apropie de dânsa.

Era un om, curiosul biped, care îi veni înainte, încovoiat şi sprijinindu-şi mersul în băţ de lemn aşchiat? Nu se ştia.

Mâna, însă, cu care întindea trecătorilor o pălărie unsuroasă, mâna zbârcită şi neagră, părea a unei fiinţe omeneşti.

Lia îi zvârli un gologan. Sărmanul ridică faţa mormăind un:

— Bogda-proste!

In această clipă, când privirea ei întâlni pe a nenorocitului, Lia făcu o mişcare. Din negurile trecutului, cari deveneau din ce în ce mai dese, îi se desluşi o figură, ce semăna cu a acestui milog. Pe buze îi se opri un nume. Dar cerşetorul aproape orb îşi continuă drumul, cercând cu vârful băţului marginea trotuarului.

Ea se urcă visătoare în trăsură, fără a mai intra în magazie.

In acest moment, lumânarea, ce ardea la capul lui Roman pârâi. Aralym continuă să vadă.

Toamna era târzie. Copacii scuturau largile foi veştede, ce cădeau a lene, cu o eleganţă supremă. Se întuneca.

Trăsura trecu în galopul cailor, un om îi făcu semn să se oprească. Era prinţul. El se sui cu greu şi se aşeză pe pernele moi.

Pe trotuar, o grămadă de lume. O femeie, care purta rasă, trecea urmată de câţi-va copii. Ba murmura vorbe neînţelese, din cari se auzea rar cuvântul:,,Dan, Dan al meu”.

Prinţul se întoarse cu greutate, cercă să spue un cuvânt, dar limba i se împletici în gură. Sforţarea să vorbească făcu să ţâşnească lacrimi din ochii săi, cercuiţi adânc de un vânăt sinistru.

Lia se aplecă spre dânsul. In penumbra nopţei el apăru ca un cadavru încă plin de-o viaţă, ce se stingea cu încetul, pe când ea era o zeitate de frumuseţe înfiorătoare.

Aralym se apropie de fereastră. Pe trotuare erau mari dungi aurii — făşii de lumină. Ferestrele caselor scânteiau.

Pe cer, stelele licăreau ca nişte candele de mormânt, suflate de vânt. Brâul alb ceresc strălucea în noapte. Lui Aralym îi se păru că vede în el fluturarea a mii, a milioane de linţolii, cari trec într-un nesfârşit vârtej; Impăraţi, Regi, Domni, Patriarhi, episcopi, învăţaţi, razboinici, poeţi, bogătaşi, nenorociţi, omorători, sfinţi, copii, femei pierdute, mame zdrobite, amante disperate, soţii fericite—toţi şi toate mergând pe calea robilor, în neştiinţa drumurilor lumei şi mânaţi de durere.

Luminile, cari ardeau în cavităţile craniului lor scheletic, erau steluţele, ce tremurau în noianul albiu.

Zgomot in umbră: un preot se apropiase de Roman şi-i punea o cruce pe piept. Luna, a cărei enorm disc roşcat se arată ca o faţă de demon, se lăsă peste oraşul adormit, pe când Lucifer tremura în înălţimi.